Puterea vulnerabilităţii

Brené Brown studiază legăturile umane - capacitatea de empatie, sentimentul de legătură, capacitatea de a iubi. Într-o prezentare incisivă şi amuzantă, susţinută la TEDxHouston, împărtăşeşte detaliile studiului care a determinat-o să pornească într-o aventură de autocunoaştere şi de înţelegere a umanităţii. Un discurs de transmis şi altora.

Încep așa: acum câţiva ani m-a sunat
o organizatoare de evenimente,

pentru că urma să ţin un discurs
şi mi-a spus:

„Mă chinui să-mi dau seama
cum să te descriu în anunţ.”

„De ce te chinui?”, am întrebat.

„Te-am văzut vorbind şi
te-aş numi cercetător,

dar atunci n-ar mai veni nimeni,

pentru că ar crede că eşti
plictisitoare şi neimportantă.”

(Râsete)

„Bine”, am spus.

„Dar mi-a plăcut la discursul tău
că povesteşti captivant,

aşa că te voi numi povestitoare.”

Evident că partea academică
nesigură din mine a reacţionat:

„Cum mă vei numi?”
„Te voi numi povestitoare.”

M-am gândit:
„De ce nu spiriduşa fermecată?”

(Râsete)

Am spus: „Stai să mă gândesc puţin.”

Mi-am căutat în adâncuri curajul
şi m-am gândit:

sunt o povestitoare, cercetător calitativ,
adun poveşti. Asta fac.

Poate că poveştile
sunt informaţii cu un suflet

şi poate sunt doar o povestitoare.

I-am spus: „Ştii ce? De ce nu spui
că sunt cercetător-povestitor?”

La care ea:
„Ha ha, nu există aşa ceva!”

(Râsete)

Aşa că-s cercetător-povestitor
şi azi vă voi spune

– că tot vorbeam
de extinderea percepţiei –

vă voi spune câteva poveşti
despre o parte a cercetării mele

care mi-a lărgit fundamental orizontul
şi a schimbat realmente

modul în care trăiesc, iubesc,
muncesc şi-mi cresc copiii.

Aici începe povestea mea.

Când eram o tânără cercetătoare
la doctorat,

am avut în primul an un profesor
la cercetare care ne-a spus:

„Treaba stă în felul următor:
ce nu poţi măsura, nu există.”

Am crezut că mă păcăleşte: „Serios?”
Mi-a răspuns: „Da, categoric!”

Înţelegeţi că aveam diplomă
în asistenţă socială,

aveam și master şi lucram la
un doctorat în asistenţă socială.

Întreaga carieră fusesem înconjurată
de oameni cu următorul crez:

„Viaţa-i întortocheată, deci iubeşte-o.”

Iar crezul meu e: „Viaţa e întortocheată,
aşa că fă curat, organizeaz-o

şi pune-o într-o cutie compartimentată.”

(Râsete)

Iar eu îmi găsisem chemarea,
cariera care să mă poarte...

De fapt se spune adesea
în asistenţa socială:

„Scufundă-te în neplăcerile muncii.”

Dar eu sunt genul:

„Dă-i în cap disconfortului,
dă-l din drum şi ia doar 10.”

Asta era mantra mea.

Eram foarte încântată:
asta e cariera potrivită pentru mine,

pentru că mă interesează
subiecte întortocheate.

Dar vreau să le pot descurca.
Vreau să le înţeleg.

Vreau să disec aceste lucruri
care ştiu că-s importante

şi să pun soluţia la dispoziţia tuturor.

Am început cu relaţiile, pentru că
după 10 ani de asistenţă socială,

înțelegi că relaţiile sunt motivul
pentru care existăm.

Ele dau scop şi sens vieţilor noastre.
Totul se reduce la ele.

Fie că vorbeşti cu lucrători
în dreptate socială, boli mintale,

abuzuri şi neglijenţă,

ştim că relaţiile, capacitatea
de a te simţi legat de cineva,

– neurobiologic suntem construiţi aşa –
e motivul pentru care suntem aici.

De asta m-am gândit să încep
cu legătura dintre oameni.

Ştiţi situaţia în care eşti evaluat de şef

şi-ţi spune 37 de lucruri
la care eşti grozav

şi unul singur
unde poţi face îmbunătăţiri?

(Râsete)

Şi apoi, numai acolo te gândeşti? Este?

Cred că mie de-asta mi-a mers
munca atât de bine:

atunci când îi întrebi despre dragoste,
oamenii îţi povestesc suferinţa.

Când îi întrebi despre apartenenţă,
îţi spun cele mai dureroase experienţe

despre cum e să fii exclus.

Când i-am întrebat despre relaţii,
mi-au povestit de ruperea lor.

Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare,
am dat peste un lucru nenumit,

care mi-a dezvăluit relaţiile într-un mod
nemaiîntâlnit, pe care nu-l înţelegeam.

M-am retras din cercetare
ca să-mi dau seama ce reprezenta.

S-a dovedit a fi ruşinea.

Ruşinea e uşor de privit
ca teama de rupere a relaţiei.

„E ceva legat de mine, pe care
dacă l-ar şti sau vedea oamenii,

nu voi mai fi demnă de o relaţie cu ei.”

Vă pot spune despre ea
că e universală, că toţi o simţim.

Cei care nu simt ruşine n-au empatie
sau capacitatea de a stabili legături.

Nimeni nu vrea să vorbească de ea

şi cu cât vorbeşti mai puţin de ea
cu atât mai mult o simţi.

La baza acestei ruşini,
a ideii „nu-s suficient de bun”

– toţi ştim sentimentul:
nu-s destul de imaculat, de slab,

de bogat, de frumos, de deştept,
de promovat –,

la bază e o chinuitoare vulnerabilitate,

ideea că, pentru ca relaţia să se creeze,

trebuie să permitem
să fim văzuţi cu adevărat.

Ştiţi ce cred eu despre vulnerabilitate.
O urăsc!

M-am gândit că asta e şansa mea
s-o înfrâng cu armele mele.

O să-mi dau seama ce-i cu ruşinea,
chit că-mi ia un an s-o fac bucăţi!

O să-nţeleg cum funcţionează
vulnerabilitatea

şi o să i-o iau înainte.

Eram pregătită şi foarte entuziasmată.

Ştiţi că nu se va termina cu bine.

(Râsete)

Ştiţi deja!

Aş putea să vă spun multe despre ruşine,
dar mi-ar trebui şi timpul celorlalţi.

Dar vă spun scurt la ce se reduce.

E printre cele mai important lucruri
pe care le-am învăţat,

în deceniul petrecut cu acest studiu.

Anul alocat s-a transformat în 6 ani,

mii de poveşti, sute de interviuri lungi
şi grupuri tematice.

Într-o vreme îmi trimiteau pagini
din jurnalele lor, poveştile lor,

mii de informaţii, în 6 ani.

I-am cam dat de cap. Am înţeles
ce e ruşinea şi cum funcţionează.

Am scris o carte, am publicat o teorie,
dar ceva nu era în regulă.

E vorba de faptul că
dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi

şi i-aş împărţi în oameni care
au sentimentul propriei valori

– la asta se reduce:
la sentimentul valorii de sine,

aceştia simt puternic iubirea
şi ataşamentul –

şi oameni care se chinuie să-l aibă,
care se întreabă dacă-s destul de buni.

E o singură variabilă care-i separă pe cei
care simt puternic iubirea şi ataşamentul

de cei care se luptă pentru asta.

Cei care simt puternic
iubirea şi ataşamentul

cred că sunt demni să le primească.

Atâta tot.

Sunt convinşi că merită.

Pentru mine partea grea

– ce ne împiedică să creăm relații
e teama că nu suntem demni de ele –

era ceva ce, personal şi profesional,
simțeam că trebuie să înţeleg mai bine.

Aşa că am luat toate interviurile
unde am găsit autoapreciere,

unde oamenii trăiau cu acel sentiment,
şi le-am analizat doar pe acelea.

Ce aveau oamenii aceia în comun?

Eu am o uşoară dependenţă de birotică,
dar asta-i o altă prezentare.

Aveam un dosar şi un pix Sharpie
şi mă gândeam: cum să numesc studiul?

Primul cuvânt care mi-a venit
în minte a fost: cordiali.

Sunt oameni deschişi,
care îşi trag seva din propria valoare.

Am scris titlul pe dosar
şi-am început să analizez datele.

Într-o primă fază am parcurs tot,
în patru zile de analiză intensivă,

am extras interviurile,
am extras poveştile şi incidentele.

Care-i tema? Care-i tiparul?

Soţul a luat copiii şi au plecat din oraş,

pentru că mereu intru într-o stare
de frenezie gen Jackson Pollock,

în care scriu într-una,
calată pe stilul meu de „cercetător”.

Iată ce am aflat.

Au în comun un sentiment al curajului.

Vreau să diferenţiez pentru voi
curajul şi vitejia.

Curajul, la originea sa,
a pătruns în limba engleză

din latinescul „cor”,
care înseamnă „inimă”,

şi definea persoanele
care acţionează din toată inima.

Aceşti oameni aveau curajul
să fie imperfecţi.

Aveau compasiunea necesară
pentru a fi blânzi cu ei în primul rând,

apoi şi cu ceilalţi, pentru că
nu putem simţi compasiune pentru alţii

dacă nu ne tratăm
pe noi înşine cu blândeţe,

şi în sfârşit aveau o legătură.

Şi – acum vine partea dificilă –
ca rezultat al autenticităţii

erau dispuşi să renunţe
la cine credeau că trebuie să fie

pentru a fi cine erau cu adevărat,

ceea ce e obligatoriu
pentru crearea legăturii.

Mai aveau în comun următorul lucru:

(Curaj, compasiune, legătură,
vulnerabilitate.)

acceptau complet vulnerabilitatea.

Erau convinşi

că ceea ce-i face vulnerabili,
îi face frumoşi.

Nu spuneau că vulnerabilitatea
le e comodă,

dar nici nu spuneau că ar fi chinuitoare,

cum auzisem despre ruşine,
în interviurile anterioare.

Spuneau doar că e necesară.

Vorbeau despre disponibilitatea
de a spune primii „te iubesc”,

despre disponibilitatea de a face ceva
când nu ai nicio garanţie,

despre disponibilitatea
de a aştepta telefonul doctorului

cu rezultatul mamografiei.

Sunt dispuşi să investească într-o relaţie
care s-ar putea să meargă sau nu.

Erau convinşi că e ceva esenţial.

Eu, personal, o consideram trădare.

Nu-mi venea să cred
că jurasem credinţă cercetării,

care prin definiţie

studiază fenomene special cu scopul
de a le controla şi a face previziuni,

iar acum misiunea mea
de a controla şi prezice conchidea

că viaţa se trăieşte cu vulnerabilitate,
fără a o controla şi a prezice.

Asta a dus la o micuţă cădere nervoasă.

(Râsete)

Care arăta mai mult aşa.

(Râsete)

Chiar aşa a fost.

Eu o numesc „cădere nervoasă”,
terapeutul meu „trezire spirituală”.

Trezire spirituală sună mai bine,
dar vă asigur că a fost cădere nervoasă.

A trebuit să las totul baltă
şi să-mi caut terapeut.

Afli cine eşti când
îţi suni prietenii să le spui:

„Cred că trebuie să vorbesc cu cineva.
Ai vreo recomandare?”

Vreo cinci prieteni mi-au zis:
„Uh! N-aş vrea să fiu terapeutul tău!...”

(Râsete)

Întreb: „Ce vrei să spui?!”

„Ei, zic şi eu... Nu lua rigla cu tine!”

(Râsete)

„Bine...”

Şi am găsit un terapeut.

La prima întâlnire cu ea, cu Diana,

mi-am adus lista cu modul de viaţă
al oamenilor cordiali.

M-am aşezat şi m-a întrebat:
„Cum te simți?”

Zic: „Mă simt grozav. Sunt bine.”

„Ce se întâmplă?”

E o terapeută
care merge la alți terapeuți,

pentru că trebuie s-o facem,

fiindcă detectează imediat minciunile.

(Râsete)

I-am spus: „Uite ce e: mă chinui.”

Zice: „Cu ce te chinui?”

Zic: „Am probleme cu vulnerabilitatea,

şi ştiu că vulnerabilitatea
stă la baza ruşinii şi a fricii

şi a străduinţei noastre de a merita,

dar se pare că e şi cea care dă naştere

bucuriei, creativităţii,
apartenenţei, iubirii

şi cred că am o problemă
şi am nevoie de ajutor.

Dar uite ce vreau:

fără discuţii despre familie
şi prostii din copilărie...

(Râsete)

...vreau să-mi dai câteva strategii.”

(Râsete)

(Aplauze)

Mulţumesc.

Reacţia ei.

(Râsete)

Am întrebat-o: „E rău, nu-i aşa?”

Zice: „Nu e nici bine, nici rău.”

(Râsete)

„E ce e şi atât.”

Mi-am spus:
„O, Doamne, o să fie nasol!”

(Râsete)

A fost şi n-a fost.

A durat cam un an.

Ştiţi că sunt oameni care când înțeleg

că vulnerabilitatea şi tandreţea
sunt importante,

nu li se mai opun şi le îmbrăţişează?

1: eu nu sunt genul

şi 2: nici măcar nu mă văd
cu astfel de oameni.

(Râsete)

Pentru mine a fost un an întreg
de lupte de stradă.

A fost un măcel.

Vulnerabilitatea ataca, atacam şi eu.

Am pierdut lupta,

dar probabil mi-am recâştigat viaţa.

M-am întors în cercetare
şi am petrecut următorii câţiva ani

străduindu-mă să înţeleg
ce fac oamenii împliniţi, cordiali,

ce alegeri fac
şi ce fac cu vulnerabilitatea.

De ce ne chinuim atât de mult cu ea?

Sunt eu singura care se luptă
cu vulnerabilitatea?

Nu.

Iată ce-am aflat.

Ne amorţim vulnerabilitatea.

În aşteptarea telefonului...

Să vedeți ce am postat
pe Twitter şi pe Facebook:

„Cum definiți vulnerabilitatea?
Ce te face să te simţi vulnerabil?”

Într-o oră şi jumătate
aveam 150 de răspunsuri.

Voiam să ştiu ce păreri există.

„Să-mi rog soţul să mă ajute, pentru că
mi-e rău şi suntem proaspăt căsătoriţi.”

„Să iniţiez un act sexual cu soţul meu.”
„Să iniţiez un act sexual cu soţia mea.”

„Să fiu refuzat.” „Să-l invit în oraş.”
„Să aştept telefonul doctorului.”

„Să fiu concediat.” „Să concediez oameni.”

Asta e lumea în care trăim.

Trăim într-o lume vulnerabilă.

Şi un mod de a-i face faţă
e să amorțim vulnerabilitatea.

Cred că există dovezi, şi nu e
singurul motiv pentru existenţa lor,

dar avem dovezi clare:

suntem cea mai îndatorată,

cea mai obeză,

cea mai dependentă
şi mai îndopată cu medicamente

generație de adulţi din istoria SUA.

Problema este – şi știu asta din studiu –
că nu poţi amorţi selectiv emoţiile.

Nu poţi spune: „Astea-s emoţiile rele:

vulnerabilitatea, durerea, ruşinea,
teama şi dezamăgirea.

Nu mai vreau să le simt.

O să beau nişte beri şi-o să mănânc
brioşe cu banane şi nuci.

(Râsete)

Nu mai vreau să le simt.”

Râsul vostru vă dă de gol.

Meseria mea e să-mi bag nasul
în vieţile voastre.

Recunosc acel: „Ha ha... Dumnezeule!”

(Râsete)

Nu poţi amorţi sentimentele dureroase
fără să le amorţeşti şi pe celelalte.

Nu poţi amorţi selectiv.

Amorţindu-le pe cele dureroase
amorţim bucuria,

recunoştinţa, fericirea.

Apoi ne simţim mizerabil
şi ne căutăm ţelul şi sensul,

apoi ne simţim vulnerabili, aşa că bem
nişte bere şi luăm o brioşă cu banane.

Şi totul se transformă
într-un cerc vicios periculos.

Cred că trebuie să ne gândim
de ce şi cum amorţim.

Nu trebuie să fie vorba
de vreo dependenţă.

Alt lucru pe care-l facem e să transformăm
orice e incert în certitudine.

Religia a trecut de la
„cred în soartă şi mister” la certitudine.

„Eu am dreptate, tu nu! Să taci!”

Atât.

Să fie sigur.

Cu cât ne temem mai mult, cu atât devenim
mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult.

Aşa e politica în zilele noastre.

Nu mai există discurs,
nici conversaţie, ci doar învinovăţiri.

Ştiţi cum e descrisă
învinovăţirea în cercetare?

Un mod de a scăpa
de durere şi disconfort.

Perfecţionăm.

Eu sunt cineva care ar vrea
ca viaţa să arate aşa,

dar nu funcţionează,

pentru că ne luăm grăsimea de pe fund
şi ne-o punem în obraji.

(Râsete)

Sper că peste 100 de ani
oamenii se vor „minuna” de asta!

(Râsete)

Cel mai periculos e
că ne perfecţionăm copiii.

Iată cum îi vedem pe copii:

sunt perfect pregătiţi de luptă
când vin pe lume.

Când ţinem în braţe acel bebeluş,
ne minunăm: „Cât de perfect e!”

şi credem că trebuie să ne asigurăm
că rămâne perfect, adică:

să fie în echipa de tenis până într-a 5-a
şi admis la Yale până într-a 7-a.

Nu asta avem de făcut.
Trebuie doar să le spunem:

„Eşti imperfect și pregătit de luptă,
dar meriţi iubire şi apartenenţă.”

Asta e treaba noastră.

Cu o generaţie de copii crescuţi aşa,
rezolvăm problemele observate azi.

Ne prefacem că acţiunile noastre
nu-i afectează pe ceilalţi.

Așa facem în viaţa personală,
așa facem și la muncă,

fie că e sprijin financiar,
accident petrolier sau revocare,

ne prefacem că acţiunile noastre
n-au impact major asupra altora.

Aş spune companiilor:
„Nu ne-am născut ieri.

Vă cerem doar să fiţi sinceri şi realişti.

Să spuneţi că vă pare rău
şi că veţi drege situaţia.”

Există şi un alt mod de viaţă,
şi cu asta închei.

Am descoperit că trebuie
să ne lăsăm văzuţi în totalitate,

să ne arătăm vulnerabilităţile.

Să iubim din suflet,
chiar dacă n-avem nicio garanţie.

Asta e foarte greu,
şi v-o spun din prisma unui părinte,

că e îngrozitor de greu.

Să exersăm recunoştinţa şi bucuria
în acele momente oarecum terorizante

când ne surprindem:
„Pot să te iubesc atât de mult?”

„Pot să cred în asta cu atâta pasiune?”
„Pot să fiu neînfricat cu asta?”

Doar să ne oprim şi,
în loc să ne așteptăm la catastrofe,

să ne spunem:
„Sunt doar profund recunoscător,

pentru că a fi atât de vulnerabil
înseamnă a trăi.”

La urmă şi poate cel mai important,
e să fim convinşi că suntem suficienţi.

Când acţionăm cu acest crez
– „Sunt destul” –

încetăm să ţipăm şi începem să ascultăm.

Suntem mai buni şi mai blânzi
cu cei din jur şi cu noi înşine.

Asta a fost tot.
Mulţumesc.

(Aplauze)