Puterea introvertiţilor

Într-o cultură în care să fii sociabil şi deschis e mai de preţ decât orice altceva, poate să fie dificil, chiar demn de ruşine să fii introvertit. Dar după cum susţine Susan Cain în această prelegere plină de pasiune, introvertiţii oferă lumii talente şi abilităţi extraordinare, iar ei ar trebui încurajaţi şi apreciaţi.

Când aveam nouă ani

m-am dus în tabăra de vară pentru prima oară.

Mama mi-a împachetat o valiză

plină de cărţi,

lucru care mie mi se părea ceva obişnuit.

Asta pentru că în familia mea,

lectura era principala activitate de grup.

Şi probabil sună antisocial pentru voi

dar pentru noi acesta era doar un alt mod de a fi sociali.

Aveai parte de căldura primordială a familiei tale

care stătea lângă tine,

dar erai de asemenea liber să rătăceşti pe tărâmuri misterioase

în mintea ta.

Şi impresia mea era că

tabăra avea să fie exact aşa, dar mai bine.

(Râsete)

Îmi imaginam 10 fetiţe stând într-o cabană la căldură,

îmbrăcate în cămăşi de noapte asortate şi citind.

(Râsete)

Tabăra era precum o petrecere fără alcool.

Şi din prima zi

consilierul nostru ne-a adunat

şi ne-a învăţat un strigăt pe care aveam să îl facem

în fiecare zi pentru tot restul verii

pentru a insufla atmosfera de tabără.

Şi era ceva de felul ăsta:

"G-Ă-L-Ă-G-I-O-S-E,

aşa se spunea pe litere cuvântul.

Gălăgiose, gălăgiose, haideţi să fim gălăgiose."

Mda...

Nu puteam să înţeleg nici în ruptul capului

de ce trebuia să fim aşa de gălăgioase,

sau de ce trebuia să îl spunem incorect pe litere.

(Râsete)

Dar am strigat şi eu împreună cu toţi ceilalţi.

M-am străduit.

Şi am aşteptat momentul

în care puteam să mă duc să îmi citesc cărţile.

Dar prima oară când mi-am scos cartea din valiză,

cea mai populară fată din tabără a venit la mine

şi m-a întrebat, "De ce eşti atât de moale?" --

moale, desigur, fiind opusul

lui G-Ă-L-Ă-G-I-O-S-E.

Şi a doua oară când am încercat strigătul,

consilierul a venit la mine cu o expresie îngrijorată,

a repetat care este ideea cu spiritul taberei

şi a zis că ar trebui să ne străduim din răsputeri

să fim sociabile.

Aşa că mi-am pus cărţile de-o parte,

înapoi în valiză,

le-am pus sub pat,

şi au stat acolo pentru tot restul verii.

Şi m-am simţit destul de vinovată de asta.

Simţeam ca şi cum cărţile aveau nevoie de mine,

mă chemau, iar eu le dădusem uitării.

Dar chiar le-am dat uitării şi nu am mai deschis acea valiză niciodată

până când am ajuns acasă

la sfârşitul verii.

Vă spun povestea aceasta despre tabăra de vară.

Aş fi putut să vă spun alte 50 de poveşti similare --

toate ocaziile când mi s-a transmis

că într-un fel natura mea liniştită şi introvertită

nu era tocmai cel mai bun mod de a fi,

şi că ar trebui să mă comport mai mult precum un extrovertit.

Şi am simţit mereu în adâncurile sufletului meu că era ceva greşit

şi că introvertiţii sunt foarte bine aşa cum sunt.

Dar timp de mai mulţi ani am ignorat această intuiţie,

aşa că am devenit un avocat în Wall Street, dintre toate opţiunile,

în loc să devin ceea ce am vrut mereu, adică scriitoare --

în parte pentru că aveam nevoie să îmi demonstrez

că puteam şi eu să fiu îndrăzneaţă şi impunătoare.

Mă duceam mereu în baruri aglomerate

deşi ceea ce îmi doream era să am o cină liniştită cu prietenii.

Aşadar am făcut aceste alegeri împotriva firii mele

într-un mod atât de involuntar

încât nici nu eram conştientă că le făceam.

Majoritatea introvertiţilor fac aceste lucruri,

şi bineînţeles că este pierderea noastră,

dar este şi pierderea colegilor noştri

şi a comunităţilor.

Deşi probabil va suna pretenţios, este pierderea lumii întregi.

Pentru că atunci când vine vorba de creativitate şi spiritul de lider,

avem nevoie ca introverţii să facă tot ce pot.

De la o treime până la jumătate din populaţie sunt introvertiţi --

de la o treime până la jumătate.

Asta înseamna unul din două sau trei persoane pe care le cunoaşteţi.

Chiar dacă voi sunteţi extrovertiţi,

mă refer la colegii voştri de la serviciu,

la soţiile,soţii şi copii voştri

şi la persoana care stă chiar acum lângă voi --

care sunt supuşi cu toţii acestei preconcepţii

care este destul de profundă şi constantă în societatea noastră.

Cu toţii internalizăm acest lucru de la o vârstă foarte mică

fără a putea descrie în cuvinte ceea ce facem.

Pentru a vedea clar această preconcepţie

trebuie să înţelegeţi ce este introversiunea.

Este ceva diferit de timiditate.

Timiditatea înseamnă frica de a fi judecat în societate.

Introversiunea are mai mult de-a face cu

modul în care răspundeţi stimulării,

inclusiv stimulării sociale.

Aşadar extrovertiţii tânjesc după cantităţi mari de stimulare,

pe când introvertiţii se simt plini de viaţă,

plini de energie şi capabili

atunci când sunt în medii mai liniştite şi nestimulante.

Nu întotdeauna -- aceste lucruri nu sunt absolute --

dar în general.

Aşadar calea spre

maximizarea talentelor noastre

este ca fiecare dintre noi

să ne punem în zona care ne stimulează.

Însă aici intră prejudecata.

Cele mai importante instituţii,

şcolile şi locurile noastre de muncă,

sunt concepute în special pentru extrovertiţi

şi pentru nevoile constante pentru stimulare ale extrovertiţilor.

Şi în momentul acesta avem un sistem de credinţe

pe care eu îl numesc gândirea de grup,

care susţine că toată creativitatea şi productivitatea

vine din locuri foarte gregare.

Aşadar imaginaţi-vă clasa tipică de astăzi:

Când mă duceam la şcoală,

stăteam în rânduri.

Stăteam în rânduri de birouri în felul acesta,

şi ne făceam majoritatea temelor destul de autonom.

Dar astăzi, clasa tipică

are grupuri de birouri --

patru, cinci, şase sau şapte copii care stau faţă în faţă.

Şi copii lucrează în nenumărate sarcini de grup.

Chiar şi în materii precum matematica şi scrierea creativă,

despre care ai tinde să crezi că depinde de gândurile fiecăruia,

copii trebuie acum să se poarte precum membrii de comitete.

Şi în cazul copiilor care preferă

să fie singuri şi să lucreze singuri,

aceşti copii sunt consideraţi diferiţi de restul

sau, mai rău, cazuri problematice.

Şi majoritatea profesorilor consideră

că elevul ideal este extrovertit

spre deosebire de un introvertit,

deşi introvertiţii au rezultate mai bune

şi sunt mai inteligenți,

conform cercetărilor.

(Râsete)

Acelaşi lucru este valabil şi pentru locul de muncă.

Majoritatea dintre noi lucrăm în birouri cu spaţii deschise,

fără pereţi,

unde suntem supuşi

zgomotului şi privilor constante ale colegilor.

Şi când vine vorba de spiritul de lider,

introvertiţii sunt trecuţi cu vederea în mod constant pentru promovări,

chiar dacă introvertiţii tind să fie foarte prudenţi,

mult mai puţini înclinaţi să îşi asume riscuri exagerate --

un lucru probabil apreciat de cei mai mulţi dintre noi în prezent.

Un studiu interesat efectuat de Adam Grant la Wharton School

a concluzionat că liderii introvertiţi

de multe ori obţin rezultate mult mai bune decât extrovertiţii,

pentru că atunci când dirijează angajaţi proactivi,

sunt mai predispuşi să permită acelor angajaţi să îşi aplice ideile,

pe când extrovertiţi pot, într-un mod necugetat,

să devină atât de entuziasmaţi de lucruri

încât vor să îşi pună amprenta asupra evenimentelor,

şi ideile altor oameni nu ar putea să iasă la suprafaţă

atât de uşor.

De fapt, unii dintre cei mai reformatori lideri din istorie au fost introvertiţi.

Vă voi da câteva exemple.

Eleanor Roosevelt, Rosa Parks, Gandhi --

toţi aceşti oameni s-au descris pe sine

ca fiind tăcuţi, cu voci joase, şi chiar timizi.

Şi au acceptat să devină centrul atenţiei,

deşi fiecare celulă a corpului

le spunea să nu facă asta.

Şi asta pare să aibă o putere deosebită,

pentru că oamenii simţeau că liderii lor erau la cârmă,

nu pentru că le plăcea să dea ordine

şi nu din plăcerea de a fi priviţi;

erau acolo pentru că nu aveau de ales,

pentru că erau determinaţi să facă ceea ce ei credeau că este bine.

Cred că în acest moment este important să menţionez

că mie îmi plac extrovertiţii.

Mereu spun că unii dintre prietenii mei cei mai buni sunt extrovertiţi,

inclusiv soţul meu drag.

Desigur, cu toţii ne încadrăm în diferite puncte

pe axa introvertiţilor-extrovertiţilor.

Chiar şi Carl Jung, psihologul care a popularizat aceşti termeni, a spus

că nu există un introvertit pur

sau un extrovertit pur.

A spus că o astfel de persoană ar fi într-un spital de nebuni,

asta dacă ar exista măcar.

Şi unii oameni pică direct în mijloc

pe axa introvertit-extrovertit,

şi îi numim pe aceştia ambivertiţi.

Şi cred de multe ori că aceşti oameni au tot ce este mai bun din ambele părţi.

Dar majoritatea dintre noi ne recunoaştem ca făcând parte din una sau din alta.

Ce vreau să spun este că avem nevoie de un echilibru mai bun din punct de vedere cultural.

Avem nevoie de ceva de felul yin şi yang

între aceste două tipuri.

Asta are o importanţă deosebită

când vine vorba de creativitate şi productivitate,

pentru că atunci când psihologii se uită

la vieţile oamenilor celor mai creativi,

ce descoperă

sunt oameni care sunt foarte buni la a face schimb de idei

sau la a propune idei,

dar care au deasemenea o componentă puternică de introversiune.

Asta pentru că singurătatea este un ingredient esenţial de multe ori

pentru creativitate.

Aşadar Darwin,

făcea plimbări lungi în pădure

şi refuza cu emfază o invitaţie la o petrecere.

Theodor Geisel, cunoscut mai bine sub numele de Dr. Seuss,

a făurit majoritatea creaţiilor lui

într-un birou izolat aflat

în spatele casei sale din la Jolla, California.

Şi îi era teamă să cunoască

copiii care îi citeau cărţile

deoarece se temea că ei se aşteptau să vadă

un personaj vesel precum Moş Crăciun

şi că ar fi dezamăgiţi de personalitatea sa mai rezervată.

Steve Wozniak a inventat primul calculator Apple

stând singur în spațiul lui

la Helwett-Packard unde lucra în acel moment.

Şi a spus că nu ar fi devenit niciodată un astfel de expert

dacă nu ar fi fost prea introvertit să iasă din casă

pe vremea când creştea.

Acum, desigur,

asta nu înseamnă că ar trebui să nu mai colaborăm deloc --

ca dovada, Steve Wozniak se alătură lui Steve Jobs

pentru a porni Apple Computer --

dar înseamnă că singurătatea contează

şi că pentru unii oameni

acesta este aerul pe care îl respiră.

Şi de fapt, ştim de secole

de puterea transcendentală a singurătăţii.

Doar recent am început să o uităm într-un mod misterios.

Dacă vă uitaţi la majoritatea religiilor mari ale lumii,

veţi găsi pustnici --

Moise, Isus, Buddha, Mohamed --

pustnici care plecau singuri

în sălbăticie,

unde aveau epifanii şi revelaţii profunde,

pe care le aduceau înapoi la restul comunităţii.

Aşadar: fără sălbăticie nu sunt revelaţii.

Nu este ceva neaşteptat

când vă uitaţi la descoperirile psihologiei contemporane.

Se pare că nu putem să ne aflăm într-un grup de oameni

fără a reflecta şi fără a mima opiniile celorlalţi.

Chiar şi când vine vorba de lucruri interioare sau personale

cum ar fi de cine eşti atras,

vei începe să copiezi convingerile celor din jur

fără ca măcar să îţi dai seama că asta faci.

Şi grupurile urmează opiniile

persoanelor celor mai dominante şi carismatice care sunt prezente,

chiar dacă este corelaţie zero

între a fi cel mai bun vorbitor şi a avea cele mai bune idei --

adică zero.

Aşa că...

(Râsete)

Ai putea urma persoana cu cele mai bune idei,

sau ai putea să nu.

Şi chiar vrei să laşi asta pe seama norocului?

E mult mai bine pentru toată lumea să stea singuri,

să genereze propriile idei

departe de distorsiunea dinamicii de grup,

şi apoi să se alăture precum o echipă

pentru a le discuta într-un mediu bine gestionat

şi să se pornească de aici.

Dacă toate aceste lucruri sunt adevărate,

atunci de ce ne descurcăm atât de prost?

De ce ne aranjăm şcolile şi locurile de muncă în acest fel?

Şi de ce îi facem pe aceşti introvertiţi să se simtă atât de vinovaţi

de faptul că doresc să stea singuri din când în când?

Răspunsul este înrădăcinat în istoria noastră culturală.

Societăţile vestice,

şi în special Statele Unite,

au favorizat întotdeauna omul acţiunii

spre deosebire de omul contemplaţiei

şi "bărbatul" contemplaţiei.

Dar în zilele timpurii ale Statelor Unite,

am trăit în ceea ce istoricii numesc o cultură a caracterului,

pe vremea când apreciam oameni

pentru eul lor interior şi pentru corectitudinea morală.

Şi dacă vă uitaţi la cărţile de autoperfecţionare din acea perioadă,

toate au titluri cum ar fi

"Caracterul, cel mai grandios lucru de pe lume."

Şi ofereau modele precum Abraham Lincoln,

care era apreciat pentru faptul că era modest şi nu căuta să iasă în evidenţă.

Ralph Waldo Emerson l-a numit

"Un om care nu jigneşte prin superioritate."

Dar apoi am ajuns în secolul 20

şi am intrat într-o nouă cultură

pe care istoricii o numesc cultura personalităţii.

Noi am evoluat din economia agricolă

într-o lume de afaceri mari.

Aşa că deodată oamenii se mută

de la oraşe mici în oraşe mari.

Şi în loc să lucreze cu oameni pe care i-au cunoscut toată viaţa,

acum trebuie să se afirme

într-o mulţime de străini.

Aşa că este de înţeles cum

calităţi precum carisma şi magnetismul

devin deodată foarte importante.

Desigur, cărţile de autoperfecţionare s-au schimbat pentru a se conforma acestor noi nevoi

şi au început să propună titluri

cum ar fi "Cum să îţi faci prieteni şi să influenţezi oamenii. "

Şi propun drept modele

oameni excepţionali în vânzări.

Aşadar aceasta este lumea în care trăim astăzi.

Aceasta este moştenirea noastră culturală.

Nimeni nu spune

că abilităţile sociale nu sunt importante,

şi nici nu sprijin

abolirea lucrului în echipă.

Acele religii care şi-au trimis înţelepţii pe vârfuri de munte izolate

ne învaţă dragoste şi încredere.

Şi problemele cu care ne confruntăm astăzi

în domeniile cum ar fi ştiinţa şi economia

sunt atât de vaste şi complexe

încât o să avem nevoie de armate de oameni care să se alăture

pentru a le rezolva împreună.

Însă cu cât oferim mai multă libertate introvertiţilor sa fie ei înşişi,

cu atât mai mult vor veni

cu soluţiile lor unice pentru aceste probleme.

Acum aş vrea să împărtăşesc cu voi

ce se află în valiza mea astăzi.

Ghiciţi ce?

Cărţi.

Am o valiză plină de cărţi.

Aici este Margaret Atwood, "Ochi de pisică".

Iată un roman de Milan Kundera.

Şi iată "Călăuza rătăciților"

de Moise Maimonide.

Dar acestea nu sunt chiar cărţile mele.

Am adus cărţile astea cu mine

pentru că au fost scrise de scriitorii preferaţi ai bunicului meu.

Bunicul meu era un rabin,

el era un văduv

care trăia singur într-un apartament mic din Brooklyn,

acesta fiind locul meu preferat pe măsură ce creşteam,

în parte pentru că era plin cu prezenţa lui blândă şi politicoasă

şi în parte pentru că era plină de cărţi.

Adică fiecare masă, fiecare scaun din acel apartament

renunţase la funcţia sa iniţială,

ca acum să servească drept o suprafaţă încărcată cu cărţi.

Precum restul familiei mele,

activitatea preferată a bunicului meu era să citească.

Dar îşi iubea congregaţia,

şi puteai simţi această dragoste în predicile pe care le-a ținut

în fiecare săptămână timp de 62 de ani cât timp a fost rabin.

Obişnuia să ia fructele unei săpămâni de lectură

şi ţesea tapiserii complicate de gândire antică şi umanistă.

Şi oamenii veneau de peste tot

ca să îl audă vorbind.

Dar e un aspect legat de bunicul meu.

Sub rolul său ceremonial,

era de fapt foarte modest şi foarte introvertit --

atât de mult încât atunci când ţinea aceste predici,

avea dificultăţi în a privi în ochi

pe oamenii din aceeaşi congregaţie

în faţa căreia vorbea de 62 de ani.

Şi chiar atunci când nu ținea predici,

când îl sunai să îl saluţi,

de multe ori termina conversaţia rapid

pentru că se temea să nu ia prea mult din timpul tău.

Dar atunci când a murit la vârsta de 94 de ani,

poliţia a trebuit să închidă străzile din cartierul lui

pentru a permite prezenţa puhoiului de oameni

care au venit să îl jelească.

Aşa că acum încerc să învăţ din exemplul bunicului meu

în felul meu.

Tocmai am publicat o carte despre introversiune,

şi mi-a luat cam şapte ani să o scriu.

Şi pentru mine, aceşti şapte ani au fost o fericire completă,

pentru că citeam şi scriam,

gândeam, cercetam.

Era versiunea mea

a bunicului meu care petrecea ore întregi în biblioteca sa.

Dar de-odată, sarcina mea a devenit foarte diferită,

sarcina mea este sa fiu aici vorbind,

vorbind despre introversiune.

(Râsete)

Şi asta este mult mai greu pentru mine,

pentru că oricât de onorată aş fi

să fiu aici cu voi toţi,

acesta nu este mediul meu firesc.

Aşa că m-am pregătit pentru momente ca acestea

cât de mult am putut.

Am petrecut ultimul an exersând vorbirea în public

cu fiecare ocazie.

Şi am numit asta "anul în care am vorbit periculos."

(Râsete)

Şi asta m-a ajutat de fapt foarte mult.

Dar vă spun, ce ajută şi mai mult

este sentimentul meu, credinţa mea, speranţa mea

că atunci când vine vorba de atitudinile noastre

faţă de introversiune, linişte şi singurătate,

suntem pe punctul unei schimbări dramatice.

Chiar suntem.

Aşa că am de gând să vă las

cu trei solicitări spre acţiune

pentru cei care împărtăşiţi această viziune.

Numărul unu:

Opriţi nebunia pentru lucrul constant în echipă.

Opriţi-o.

(Râsete)

Mulţumesc.

(Râsete)

Şi vreau să fiu clară asupra a ceea ce spun,

deoarece cred că birourile noastre

ar trebui să încurajeze

interacţiuni nonşalante, întâmplătoare --

adică situaţiile în care oamenii se adună

şi au un schimb de idei neaşteptat.

Asta este grozav.

Este grozav şi pentru introvertiţi şi pentru extrovertiţi.

Dar avem nevoie de mult mai multă intimitate şi libertate

şi mult mai multă autonomie la locul de muncă.

Şcoala este la fel.

Avem nevoie să ne învăţăm copii să lucreze împreună, desigur,

dar de asemenea avem nevoie să îi învăţăm să lucreze singuri.

Asta este foarte important şi pentru copii extrovertiţi.

Au nevoie să lucreze singuri

pentru că în acest fel ne vin gândurile profunde.

Numărul doi: Duceţi-vă în sălbăticie.

Precum Buddha, îndrăzniţi să aveţi propriile revelaţii.

Nu spun că ar trebui

să mergem cu toţii să ne facem cabane în pădure

şi să nu mai vorbim niciodată unii cu alţii,

dar spun că am putea să ne deconectăm

şi să pătrundem în propriile noastre minţi

puţin mai des.

Numărul trei:

Uitaţi-vă cu atenţie la ce se află în valiza voastră

şi de ce aţi pus acel lucru acolo.

Aşadar extrovertiţilor,

poate că valizele voastre sunt de asemenea pline de cărţi.

Sau poate sunt pline de pahare de şampanie

sau de echipament de skydiving.

Orice ar fi, sper că veţi scoate aceste lucruri la vedere cu fiecare ocazie

şi ne veți binecuvânta cu energia şi bucuria voastră.

Dar introvertiţilor, după cum vă ştiu,

probabil aveţi tendinţa să păziţi cu mare grijă

ceea ce se află în valiza voastră.

Şi asta este în regulă.

Dar ocazional, numai ocazional,

sper că vă veţi deschide valiza pentru alţi oameni,

pentru că lumea are nevoie de voi şi de lucrurile pe care le căraţi.

Aşa că vă doresc cea mai bună călătorie dintre toate

şi curajul de a vorbi cu blândeţe.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Mulţumesc

(Aplauze)