Arta dezorientării

Considerat cel mai mare hoț de buzunare din lume, Apollo Robbins studiază ciudățeniile comportamentului uman în timp ce îți fură ceasul. Într-o demonstrație amuzantă, Robbins gustă din bufetul publicului de la TEDGlobal 2013, demonstrându-ne cum lacunele percepției noastre îi permit să fure un portofel pe care-l pune pe umărul proprietarului, lăsându-l fără cuvinte.

Credeți că putem controla atenția cuiva?

Ba mai mult,

putem prezice comportamentul uman?

Ar fi interesant, dac-am putea.

Pentru mine, ar fi super-puterea perfectă,

un mod oarecum malefic de abordare.

În ultimii 20 de ani am studiat

comportamentul uman într-o manieră neortodoxă:

furând din buzunare.

Când ne gândim la distragerea atenției

ne gândim la uitatul într-o parte

când chiar lucrurile din fața noastră

sunt cel mai greu de văzut,

nu observi lucrurile văzute zilnic.

De exemplu, câți aveți mobile

la voi acum?

Grozav. Verificați din nou.

Asigurați-vă că încă le aveți.

Am fost la cumpărături înainte.

Probabil v-ați uitat la ele de câteva ori azi,

dar o să vă întreb ceva despre ele.

Fără să le priviţi acum,

vă amintiți ce simbol e în colțul din dreapta jos?

Scoateți-le, verificați și să vedem câți ați ghicit.

Cum v-ați descurcat? Mâinile sus. Ați nimerit?

Acum că v-ați uitat la ele, închideți-le,

pentru că toate mobilele au ceva în comun.

Oricum ați organiza imaginile,

tot aveți un ceas în față.

Fără să vă uitați la telefon, cât era ceasul?

Tocmai v-ați uitat la ceas, corect?

Interesantă ideea. În continuare un joc de încredere.

Închideți ochii.

Știu că vă cer asta după ce tocmai ați auzit

că e un hoț de buzunare în sală, dar închideți ochii.

Vă uitați la mine de vreo 30 de secunde.

Cu ochii închiși, cu ce sunt îmbrăcat?

Încercaţi să ghiciţi:

ce culoare are cămașa, ce culoare are cravata?

Acum deschideți ochii.

Să ridice mâna cine a nimerit.

Interesant, nu-i așa? Unii suntem puţin

mai receptivi decât ceilalți. Așa se pare,

dar eu am o altă teorie despre acest tip de atenție.

Există modele de atenție sofisticate,
ca treimea lui Posner.

Eu văd lucrurile simplu:
ca un sistem de supraveghere.

Avem mulţi senzori sofisticați,

și în creier, un mic paznic.

Mie îmi place să-l numesc Frank.

Frank stă la un birou.

Are multe informații interesante în față,

echipament ultimul răcnet, camere video,

un telefon cu care poate asculta,

toate aceste simțuri, aceste percepții.

Dar atenția îndrumă percepțiile,

ne controlează realitatea. E poarta spre minte.

Dacă nu eşti atent la ceva, nu eşti conştient de el.

Ironic, poți fi atent la ceva fără să-ţi dai seama.

Există efectul cocktail:

sunteți la o petrecere și vorbiți cu cineva,

totuși vă auziți numele

fără să știți că ascultați.

Pentru scopul meu, mă joc cu tehnici
care exploatează faptul că

atenția voastră e o resursă limitată.

Dacă aș putea controla cum vă distribuiți atenția,

dacă v-aș putea fura atenția prin distragere.

În loc să apelez la o diversiune,

să o concentrez alături,

aleg să mă concentrez pe Frank,

să mă joc cu acel Frank din mintea voastră,

cu micul vostru paznic,

și, în loc să vă concentraţi la stimuli externi

să vă trec pe cei interiori.

Dacă vă cer să vă amintiţi ceva, gen ce e asta,

ce s-a întâmplat, aveți un portofel,

aveți un card în portofel?

Când fac asta, Frank se întoarce cu spatele.

Caută fișierul. Trebuie să deruleze banda.

Interesant e că nu poate să deruleze banda

și să proceseze informații noi în același timp.

Pare a fi o teorie bună,

dar aș putea vorbi mult și v-aș putea spune multe,

și ar putea fi adevărate, o parte din ele,

dar ar fi și mai bine să încerc să vă arăt.

Voi coborî să fac ceva cumpărături.

Rămâneți pe loc.

Salut, ce faceți? Mă bucur să vă văd.

V-aţi descurcat minunat pe scenă.

Aveți un ceas superb care nu iese ușor.

Aveți și un inel?

Bun. Fac inventarul. Eşti ca un bufet.

Greu de ales unde să încep, atâtea lucruri grozave.

Bună, ce faceți? Mă bucur să vă văd.

Salut d-le, vă rog să vă ridicaţi? Chiar acolo.

Ah, sunteți însurat. Sunteţi ascultător.

Mă bucur să vă cunosc, d-le.

N-aveți multe prin buzunare.
Ceva aici, lângă buzunar?

Să sperăm. Luați loc.
Așa. Vă descurcați bine.

Salut d-le, ce faceți?

Mă bucur să vă văd, d-le.
Aveți un inel, un ceas.

Aveți un portofel?
Joe: N-am.

Apollo Robbins: Vă facem rost de unul.

Vino încoace, Joe.

Aplaudați-l pe Joe.

Urcă aici, Joe. Să jucăm un joc.

(Aplauze)

Mă scuzi.

Nu mai am nevoie de clickerul ăsta. Îl poți lua.

Mulțumesc foarte mult. Apreciez gestul.

Urcă pe scenă, Joe. Să ne jucăm un joc.

Ai ceva în buzunarele din față?
Joe: Bani.

AR: Bani. Fie, să încercăm.

Te rog să treci aici.

Întroarce-te și să vedem,

dacă îți dau ceva ce-mi aparține,

un lucru oarecare, un jeton de poker.

Întine mâna şi priveşte-l atent.

Trebuie să te concentrezi pe asta.

Ai banii în buzunarul ăsta din față?
Joe: Da.

AR: Bine, Nu o să-mi bag mâna în buzunarul tău.

Nu îndrăznesc aşa ceva.

Odată un tip avea o gaură în buzunar

și a fost traumatizant.

Eu îi căutam portofelul și el
mi-a dat numărul de telefon.

A fost o mare neînțelegere.

O luăm simplu: strânge-ți pumnul.

Strânge-l bine. Simți jetonul în palmă?
Joe: Da.

AR: Te-ai mira să ți-l pot lua? Spune da.

Joe: Foarte.
AR: Bun.

Deschide mâna. Mulțumesc foarte mult.

O să trișez dacă îmi dai ocazia.

Fă să-mi fie greu. Folosește-ți mâna.

Apucă-mi închieietura și strânge tare.

Ai văzut cum s-a dus?

Joe. Nu.
AR: Nu, nu e aici. Deschide-ți mâna.

În timp ce ne concentrăm pe mână,

e pe umărul tău acum,

Ia-l de acolo.

Să încercăm din nou.

Întinde palma. Deschide-o de tot.

Ridică mâna mai sus, dar nu-l scăpa din ochi, Joe.

Vezi, dacă aș face-o încet, ar fi înapoi pe umărul tău.

(Râsete)

Joe, o facem până te prinzi.

Te prinzi până la urmă. Am încredere în tine.

Strânge tare. Ești doar om, nu ești fraier.

E înapoi pe umăr.

Erai atent la mână. Aşa te-am zăpăcit.

Când te uitai la asta, nu puteam să-ți scot ceasul. Era greu.

Dar aveai ceva în buzunarul din față.

Îți amintești ce era?

Joe: Bani.

AR: Vezi în buzunar dacă-i mai ai. Îi mai ai? (Râsete)

O, aici erau. Hai pune-i la loc.

Suntem la cumpărături. Trucul ține de sincronizare.

Voi încerca să ți-l împing în mână.

Cealaltă mână deasupra, te rog.

E incredibil de evident acum, nu-i așa?

Arată ca ceasul meu, nu-i așa?

(Râsete) (Aplauze)

Joe: Bun trucul. Destul de bun.
AR: Oh, mulțumesc.

E doar începutul. Să mai încecăm, un pic altfel.

Apropie-ți mîinile. Pune cealaltă mână deasupra.

Dacă te uiți la jetonul ăsta mic,

evident a devenit o mini țintă. Ca un hering roşu.

Dacă ne uităm atenţi, pare că dispare.

Dar nu e înapoi pe umăr.

Cade din aer, aterizează înapoi în mână.

L-ai văzut?

Da, e amuzant. Avem un pitic din sindicat.
Munceşte toată ziua acolo sus.

Dacă o fac încet, dacă fuge imediat,

aterizează lângă buzunarul tău. Cred că e în buzunarul ăsta.

Nu, nu băga mâna în buzunar. Ăla e alt spectacol.

Așa că -- (Scârțâit) -- ce ciudat. Au injecții pentru asta.

Pot să-ți arăt ce e? E cam ciudat. E al tău?

Habar n-am cum funcționează. Îl aruncăm încolo.

Grozav. Am nevoie de ajutor acum.

Vino încoace te rog.

Nu fugi. Aveai ceva în buzunarul pantalonilor.

L-am verificat pe al meu. N-am găsit tot,

dar am observat că tu aveai ceva aici.

Pot să pun mâna pe dinafara buzunarului?

Aici am observat asta. E al tău?

Ce e? Habar n-am. E un crevete.

Joe: Da. Îl păstram pentru mai târziu.

AR: Ai distrat publicul minunat,

nici n-ai idee.

Ne face plăcere să-ţi dăruim acest minunat ceas. (Râsete)

Sper că e pe gustul lui.

Dar mai avem câteva lucruri,

ceva bani și alte câteva.

Toate astea îți aparțin,

cu o rundă de aplauze de la toți prietenii. (Apalauze)

Joe, îți mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Întrebarea pe care v-am mai pus-o,

dar nu mai trebuie să închideți ochii.

Cu ce sunt îmbrăcat?

(Râsete)

(Aplauze)

Atenția e un lucru puternic.

Cum spuneam: ne formează realitatea.

Vrea să vă pun această întrebare:

dacă ați putea controla atenția cuiva,

ce ați face cu ea?

Vă mulțumesc.

(Aplauze)