Cum coabitarea ne poate face mai fericiți (și să trăim mai mult)

Singurătatea nu izvorăște mereu din faptul că nu avem oameni în jurul nostru. Pentru arhitecta Grace Kim, singurătatea e o funcție ce arată cât de bine suntem conectați la oamenii din jurul nostru -- și e de multe ori rezultatul caselor în care trăim. Ea ne vorbește despre un vechi antidot pentru izolare: coabitarea, un mod de a trăi în care oamenii aleg să împartă spațiul cu vecinii lor, să îi cunoască, să aibă grijă de ei. Regândește-ți casa și cum trăiești în ea cu ajutorul acestui discurs revelator.

Singurătate.

Toți de aici vom simți singurătate

într-un anumit moment în viață.

Singurătatea nu depinde
de cât de singuri suntem,

mai degrabă, depinde
de cât de conectați social suntem

la cei din jurul nostru.

Poate fi cineva
în această sală chiar acum,

înconjurat de sute de oameni,

simțindu-se singur.

Și deși singurătatea poate fi cauzată
de multe lucruri,

ca și arhitect,

vreau să vă spun că singurătatea
poate fi rezultatul

mediului nostru construit --

a caselor în care alegem să trăim.

Să ne uităm la această casă.

E o casă frumoasă.

Are o curte mare, gard de lemn,

garaj pentru două mașini.

Și casa ar putea fi într-o zonă
precum aceasta.

Și pentru mulți oameni de pe glob,

această casă, această vecinătate --

este un vis.

Dar pericolul atingerii acestui vis

e o senzație falsă de conexiune,

și o izolare socială crescândă.

Știu, pot deja să vă aud,

e cineva în sală care țipă la mine
în gândul său:

„Aceea e casa mea, vecinătatea mea,

și îi cunosc pe toți din cartier!”

Aș răspunde: „Super!”

Și mi-aș dori să fie mai multă lume așa,

pentru că îndrăznesc să presupun
că sunt mai mulți în sală,

trăind în condiții similare,

care probabil nu își cunosc vecinii.

Poate îi recunosc, îi salută,

dar, în șoaptă,

își întreabă soțul sau soția:

„Cum o cheamă?”

pentru a-i întreba ceva pe nume,
să le arate că îi cunosc.

Media socială contribuie la această falsă
senzație de conexiune.

Imaginea e probabil foarte familiară.

Stai în lift,

într-o cafenea,

te uiți în jur,

și toată lumea e pe telefon.

Tu nu trimiți mesaje
sau nu verifici Facebook-ul,

dar toată lumea o face,

și poate, ca mine, ai fost într-o situație

unde ai stabilit contact vizual,

ai zâmbit și ai salutat,

iar persoana și-a scos căștile din urechi,

spunând: „Scuze, ce ai spus?”

Mi s-a părut ceva foarte izolator.

Conceptul pe care aș vrea
să vi-l împărtășesc,

este un antidot pentru izolare.

Nu e un concept nou.

De fapt, e o metodă veche de a trăi,

și încă există
în multe culturi non-europene

din jurul lumii.

Cam acum 50 de ani,

danezii au decis să găsească un nou nume,

și de atunci,

mii de danezi locuiesc
în acest mod, conectați.

Și este aplicat tot mai mult pe glob,

oamenii dorind să fie într-o comunitate.

Acest concept

este coabitarea.

Coabitarea e o vecinătate voită,
unde oamenii se cunosc între ei

și au grijă unii de alții.

În coabitare, ai casa proprie,

dar și împarți spații importante,
atât la interior, cât și la exterior.

Înainte să vă arăt poze
cu această coabitare,

aș vrea să vă prezint prietenii mei,
Sheila și Spencer.

Când i-am întâlnit prima dată,
abia împliniseră 60 de ani,

și Spencer aștepta sfârșitul
unei lungi cariere,

în învățământul primar.

Îi displăcea ideea

de a nu mai avea copii în viața lui

după pensionare.

Acum sunt vecinii mei.

Locuim într-o comunitate de coabitare
pe care nu doar am proiectat-o,

dar am dezvoltat-o

și acolo am biroul de arhitectură.

Comunitatea aceasta pune mare preț
pe interacțiunile noastre sociale.

Haideți să vă fac turul.

Din afară, arătăm ca orice bloc obișnuit.

De fapt, suntem identici
cu vecinii noștri,

cu excepția că noi suntem galbeni.

Înăuntru, casele sunt
oarecum convenționale.

Toți avem camere de zi și bucătării,

dormitoare și băi,

și sunt nouă astfel de locuințe
în jurul unei curți centrale.

Aceasta e a mea,

iar aceasta a lui Spencer și Sheila.

Lucrul care face clădirea
să fie o coabitare unică,

nu sunt locuințele,

ci mai degrabă, ce se întâmplă aici --

interacțiunile sociale ce au loc
în și în jurul curții.

Când mă uit în curte,

aștept să îi văd pe Spencer și Sheila.

De fapt, în fiecare dimineață, asta văd,

Spencer făcându-mi voios cu mâna,
în timp ce preparăm micul dejun.

Din casele noastre, privim spre curte,

și în funcție de perioada anului,

vedem asta:

copii și adulți, în combinații variate,

jucându-se și petrecând timp împreună.

Sunt o mulțime de râsete și chicoteli.

Se face hula-hoop din plin!

Iar uneori: „Hei! Nu mă mai lovi!”

sau un plânset de copil.

Acestea sunt sunetele
vieții noastre de zi cu zi

și sunetele conexiunii sociale.

La capătul curții sunt niște uși duble,

și ele duc spre casa comună.

Consider această casă
esența secretă a coabitării.

E esența secretă

pentru că e locul
unde interacțiunea socială

și viața comunității încep,

și de acolo, radiază
spre întreaga comunitate.

În casa noastră comună avem
o cameră de zi mare,

unde încăpem noi, cei 28,
și invitații noștri,

și unde luăm masa de trei ori
pe săptămână, împreună.

Pentru acele mese, avem o bucătărie mare,

așa că putem face cu rândul
gătindu-ne unii altora,

în echipe de câte trei.

Aceasta înseamnă, cu 17 adulți,

că eu gătesc o dată la șase săptămâni.

De alte două ori, îmi ajut echipa

cu pregătirile și curățenia.

Și în toate celelalte seri,

doar particip.

Iau cina, povestesc cu vecinii,

merg acasă, sătulă după o masă delicioasă,

făcută de cineva căruia îi pasă
de preferințele mele vegetariene.

Cele nouă familii au ales intenționat

o metodă alternativă de trai.

În loc să aleagă visul american,

unde probabil stăteam izolați
în casele noastre unifamiliale,

am ales conviețuirea,

pentru a ne putea crește
interacțiunile sociale.

Și așa începe coabitarea:

cu o intenție împărtășită,

de a locui într-un mod colaborativ.

Și intenția este caracteristica
cea mai importantă,

care diferențiază coabitarea
de orice alt model de locuire.

Și deși intenția este dificil de văzut

sau chiar de arătat,

sunt arhitect, deci nu mă pot abține
să nu vă arăt mai multe poze.

Așa că aici avem niște exemple care arată

cum intenția a fost exprimată

în unele comunități pe care le-am vizitat.

Prin selecția atentă a mobilierului,

luminii și materialului acustic
pentru luarea mesei împreună,

în locația atentă și accesul vizual

spre locurile de joacă ale copiilor
și spre camera comună,

în atenția dată mărimii lucrurilor

și distribuirii nodurilor sociale

în și împrejurul comunității,
pentru a facilita viața cotidiană,

toate aceste spații contribuie și dezvoltă

simțul „communitas”

în fiecare comunitate.

Care e acel cuvânt? „Communitas”.

Communitas e modul ciudat al științei
sociale de a spune „spiritul comunității”.

Și vizitând peste 80 de comunități,

criteriile mele pentru communitas
au devenit:

Cât de des mănâncă locatarii împreună?

Deși depinde de fiecare grup,

cât de des iau masa împreună,

cunosc unii care fac asta
în fiecare seară,

de patruzeci de ani.

Cunosc alții,

care iau o mică gustare o dată
sau de două ori pe lună.

Iar din observațiile mele, vă pot spune,

cei care mănâncă împreună mai des,

arată un nivel mai mare de communitas.

Se pare că dacă iei masa cu cineva,

începeți să plănuiți mai multe
activități împreună.

Când mănânci cu cineva,
împărtășești mai multe.

Începeți să vă supravegheați
reciproc copiii.

Vă împrumutați unelte.
Vă împrumutați mașinile.

Și în ciuda acestora,

cum îi place fiicei mele să spună,

nu totul e curcubeie și unicorni
în coabitare

și nu suntem cei mai buni prieteni
cu fiecare persoană din comunitate.

Avem și neînțelegeri și conflicte.

Dar locuind împreună, avem
intenții în ce privește relațiile noastre.

Suntem motivați
să ne rezolvăm conflictele.

Ne prezentăm, suntem acolo,

spunem ceea ce e adevărat pentru noi,

și, când se cuvine,

ne cerem iertare.

Scepticii vor spune că ideea de coabitare
este interesantă sau atractivă

pentru foarte puține persoane.

Și sunt de acord.

Dacă ne uităm la culturile vestice
de pe glob,

cei care locuiesc astfel
sunt un procent minuscul.

Dar asta trebuie să se schimbe

pentru că viețile noastre depind de asta.

În 2015, Brigham Young University
a încheiat un studiu,

ce arăta un risc semnificativ ridicat
de deces prematur

al celor ce trăiesc izolați.

Chirurgul-general al SUA
a declarat izolarea

ca fiind o problemă de sănătate publică.

Și această epidemie nu e restrânsă
la Statele Unite.

Așa că mai devreme, când am spus

că această coabitare
este antidotul izolării,

ar fi trebuit să spun, de fapt,

că această coabitare vă poate salva viața.

Dacă aș fi doctor, v-aș spune
să luați două aspirine,

și să mă sunați dimineața.

Dar ca și arhitect,

vă voi sugera să ieșiți
la o plimbare cu vecinul,

luați masa împreună,

și apoi sunați-mă peste 20 de ani.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)