Pământul este plin

Am consumat toate resursele? Am ocupat orice spaţiu locuibil de pe suprafaţa Pământului? Paul Gilding sugerează că asta s-a întâmplat, cu consecinţe potenţial devastatoare, într-un discurs care este în egală măsură înfricoşător şi, într-un mod neaşteptat, plin de speranţă.

Permiteţi-mi să încep cu patru cuvinte

care vor oferi context acestei săptămâni,

patru cuvinte care vor defini acest secol.

Iată-le:

Pământul este complet plin.

E plin de noi, plin de lucrurile noastre,

plin de deşeurile noastre
şi de cerinţele noastre.

Da, suntem o specie genială şi creativă,

dar am creat puţin cam multe lucruri.

Atât de multe încât economia
noastră este mai mare

decât gazda noastră, planeta.

Aceasta nu este o afirmaţie filozofică,

este pur şi simplu ştiinţă
bazată pe fizică,

chimie şi biologie.

Sunt multe studii bazate pe ştiinţă
în privinţa acestui lucru,

dar toate trag aceleaşi concluzii:

consumăm mai mult decât ne permitem.

De exemplu, distinsul om de ştiinţă
de la Global Footprint Network,

a calculat că avem nevoie
de cam 1,5 Pământuri

pentru a ne susţine economia.

Cu alte cuvinte,

pentru a continua
să operăm la nivelul actual,

avem nevoie de 50%
mai mult Pământ decât avem.

În termeni financiari,

asta ar însemna că mereu cheltuieşti
cu 50% mai mult decât câştigi,

şi te îndatorezi din ce în ce
mai mult în fiecare an.

Dar desigur, nu poţi înprumuta
resurse naturale,

aşadar consumăm prin capital,

sau furăm din viitor.

Atunci când spun plin,
mă refer cu adevărat plin,

cu mult peste marginea de eroare,

cu mult peste orice dispută
legată de metodologie.

Acest lucru înseamnă că economia
nu este sustenabilă.

Nu spun că nu este plăcut sau drăguţ

sau că este rău
pentru urşii polari sau păduri,

deşi desigur este.

Ce spun e că abordarea noastră
nu este sustenabilă.

Cu alte cuvinte, graţie legilor
cicălitoare ale fizicii,

când lucrurile nu sunt sustenabile,
se opresc.

Vă gândiţi că asta nu este posibil.

Nu putem să oprim creşterea economică

pentru că exact asta se va opri:
creşterea economică.

Se va opri din cauza sfârşitului
comerţului resurselor.

Se va opri din cauza
cererii noastre în creştere

faţă de toate resursele,
toată capacitatea,

toate sistemele Pământului,

care acum suferă din cauza economiei.

Când ne gândim la oprirea
creşterii economice,

ne gândim: „Asta nu este posibil,”

deoarece creşterea economică e foarte
importantă pentru societatea noastră

încât e rareori pusă
sub semnul întrebării.

Deşi creşterea a adus
cu sine multe beneficii,

este o idee atât de importantă

încât ajungem să nu înţelegem

posibilitatea ca ea să nu mai existe.

Deşi a adus cu sine multe beneficii,

este bazată pe o idee nebunească,

ideea nebunească este

că putem avea creştere infinită

pe o planetă limitată.

Şi sunt aici să vă spun
că această idee e năstruşnică.

Că ideea aceasta nebunească e chiar aşa,

e nebunească,

şi cum Pământul e plin,
s-a terminat jocul.

Haide, vă gândiţi.

Asta nu este posibil.

Tehnologia e incredibilă.
Oamenii sunt inovativi.

Sunt atât de multe feluri
prin care putem să îmbunătăţim situaţia.

Putem în mod sigur
să o scoatem la capăt.

Toate acestea sunt adevărate.

Adică, aproape adevărate.

Suntem desiguri incredibili,

şi rezolvăm constant probleme complexe

cu o creativitate uimitoare.

Aşadar, dacă problema noastră
ar fi să reducem economia

de la 150% la 100%
din capacitatea Pământului,

am putea face asta.

Problema este că doar încălzim
acest motor al creşterii.

Plănuim să luăm această
economie sub presiune

şi să o facem de două ori mai mare

şi apoi să o facem de patru ori mai mare,

nu în viitorul îndepărtat,

ci în mai puţin de 40 de ani,

în timpul vieţii majorităţii dintre voi.

China plănuieşte să fie acolo
în doar 20 de ani.

Singura problemă cu acest plan

este că nu este posibil.

Unii oameni consideră,

că avem nevoie de creştere
pentru a rezolva sărăcia.

Trebuie să dezvoltăm tehnologie.

Trebuie să menţinem stabilitatea socială.

Mi se pare un argument fascinant,

ca şi cum putem să ocolim legile fizicii

pentru a se potrivi nevoilor noastre.

Pământului nu îi pasă de ce avem nevoie.

Mama natură nu negociază;

ea doar stabileşte reguli
şi descrie consecinţele.

Şi acestea nu sunt limite ezoterice.

E vorba despre mâncare şi apă,
sol şi climă,

temelia practică şi economică

a vieţilor noastre.

Aşadar, ideea că putem
să trecem cu uşurinţă

la o economie susţinută
de energie solară şi de cunoaştere,

transformată de ştiinţă şi tehnologie

aşa încât nouă miliarde de oameni

să poată trăiască în 2050

o viaţă de abundenţă şi download digital

este o amăgire.

Nu că nu e posibil să hrănim, îmbrăcăm
şi adăpostim pe toată lumea

astfel încât să trăim decent.

Este posibil.

Dar ideea că putem să ajungem
cu uşurinţă acolo

cu câteva sughiţuri minore

este pur şi simplu greşită,

şi este greşită într-un mod periculos,

pentru că înseamnă că nu ne pregătim

pentru ce se va întâmpla cu adevărat.

Ce se întâmplă când operaţi un sistem

dincolo de limitele sale

şi contiună să funcţioneze

într-un ritm care se accelerează,

e că acel sistem se opreşte
şi nu mai funcţionează.

Şi asta se va întâmpla cu noi.

Mulţi dintre voi vă veţi gândi

că putem să oprim asta.

Dacă este ceva rău, vom reacţiona.

Haideţi să ne gândim la asta.

Deja avem 50 de ani de avertizări.

Am avut ştiinţa care a dovedit

urgenţa schimbării.

Am avut studii economice care au arătat

nu numai că nu ne permitem aşa ceva,

dar că e mai ieftin să reacţionăm devreme.

Şi totuşi realitatea este

că nu am făcut aproape nimic
pentru a ne schimba direcţia.

Nici măcar nu încetinim.

De exemplu, anul trecut

am avut cel mai mare nivel
al emisiunilor din toată istoria.

Povestea în privinţa apei, solului, climei

este destul de asemănătoare.

Nu spun asta cu un sentiment de disperare.

Eu am jelit deja pierderea.

Accept ceea ce suntem.

Este trist,

dar asta este.

Dar este şi timpul

să punem capăt negării noastre

şi să recunoaştem

că nu luăm măsuri,
nu suntem nici pe-aproape

şi nu vom acţiona

până când această criză
afectează economia.

Şi din acest motiv sfârşitul creşterii
este problema esenţială

şi evenimentul
pentru care trebuie să fim pregătiţi.

Aşadar când începe această tranziţie?

Când începe această prăbuşire?

Din punctul meu de vedere,
este în plină desfăşurare.

Ştiu că majoritatea
nu văd lucrurile în acest fel.

Tindem să privim lumea

nu ca pe sistemul integrat care este,

ci ca pe o serie de lucruri individuale.

Vedem protestele Occupy,

vedem criza datoriilor
care iese de sub control,

vedem creşterea inegalităţilor,

vedem influenţa banilor în politică,

vedem constrângerea resurselor,
a hranei şi a preţurilor petrolului.

Dar vedem, în mod eronat,
toate aceste chestiuni,

ca fiind probleme individuale
care trebuie rezolvate.

De fapt, este sistemul

care se află în procesul
dureros de prăbuşire,

sistemul nostru, această creştere
economică alimentată de datorii,

această democraţie ineficientă,

această suprasolicitare a planetei Pământ,

e cea care se mănâncă de vie.

Aş putea să vă ofer studii nenumărate

şi dovezi care demonstrează acest lucruri,

dar nu o voi face,
pentru că dacă vreţi să le vedeţi,

dovezile sunt peste tot prin jurul vostru.

Vreau să vă vorbesc despre frică.

Vreau să fac asta pentru că
din punctul meu de vedere,

cea mai importantă problemă
cu care ne confruntăm

este cum răspundem la această întrebare.

Criza este acum inevitabilă.

Problema este, cum vom reacţiona?

Desigur, nu putem şti ce se va întâmpla.

Viitorul este în mod inerent incert.

Dar haideţi să gândim din perspectiva
lucrurilor pe care ştiinţa ne spune

că se vor întâmpla cel mai probabil.

Îmaginaţi-vă economia noastră

atunci când balonaşul de carbon se sparge,

atunci când pieţele financiare recunosc

că pentru a avea vreo speranţă

de a preveni ieşirea
de sub control a climatului,

e ca industria petrolului
şi a cărbunelui să fie eliminate.

Imaginaţi-vă China, India şi Pakistan
intrând în război

pe măsură ce influenţa climatului

generează conflicte pentru hrană şi apă.

Imaginaţi-vă Orientul Mijlociu
fără venituri din petrol.

dar cu guverne care se prăbuşesc.

Imaginaţi-vă industria noastră alimentră
complet ajustată şi uşor accesibilă

şi sistemele noastre de agricultură
sub presiune care eşuează

şi rafturile din supermarket-uri
care se golesc.

Imaginaţi-vă un şomaj de 30% în America

pe măsură ce economia globală e paralizată

de frică şi incertitudine.

Acum imaginaţi-vă ce înseamnă
asta pentru voi,

familia voastră, prietenii voştri,

securitatea financiară personală.

Imaginaţi-vă ce ar însemna

pentru siguranţa voastră

pe măsură ce o armată
de civili înarmată până în dinţi

devine din ce în ce mai furioasă

asupra motivului pentru care
acest lucru a fost permis.

Imaginaţi-vă ce veţi spune copiilor voştri

când vă vor întreba:
„În 2012, mamă şi tată,

cum era

când aveai cel mai cald
deceniu înregistrat vreodată

al treilea deceniu la rând,

când fiecare autoritate ştiinţifică
din lume spunea

că avem o problemă majoră,

când oceanele deveneau acide,

când preţurile la petrol
şi hrană creşteau,

când erau conflicte pe străzile Londrei

şi ocupau Wall Street?

Atunci când sistemul se prăbuşea
în mod evident, mamă şi tată,

ce făceaţi, la ce vă gândeaţi?”

Deci cum vă simţiţi

când se stinge lumina

economiei globale în mintea voastră?

Atunci când presupunerile
voastre asupra viitorului

dispar treptat

şi ia naștere ceva foarte diferit?

Gândiţi-vă un moment,

trageţi aer în piept

şi gândiţi-vă ce simţiţi

în acest moment?

Probabil negare.

Probabil furie.

Poate frică.

Desigur, nu putem şti ce se va întâmpla

şi trebuie să trăim cu incertitudinea.

Dar când ne gândim la posibilităţile
pe care le ilustrez,

ar trebui să simţim un pic de frică.

Suntem în pericol, cu toţii,

şi am evoluat să răspundem
la pericol cu frică

pentru a motiva răspunsuri puternice

care ne-ar ajuta să răspundem
cu curaj în faţa ameninţărilor.

Dar acum nu e un tigru
la intrarea în peşteră.

Nu poţi să vezi pericolul la uşa ta.

Dar dacă vă uitaţi,

puteţi să îl vedeţi la uşa civilizaţiei.

De asta trebuie să ne gândim la răspuns
acum cât luminile sunt încă aprinse,

pentru că dacă aşteptăm
până când apare criza,

am putea să ne panicăm şi să ne ascundem.

Dacă ne gândim acum şi reflectăm la ea,

vom înţelege că nu avem
de ce să ne temem

decât de însăşi teama.

Da, lucrurile vor fi foarte urâte,
şi se va întâmpla foarte curând,

în mod sigur în timpul vieţii noastre,

dar suntem mai mult decât capabili

să ne descurcăm cu tot ceea ce va veni.

Vedeţi, acei oameni care cred

că noi putem rezolva orice problemă,

că tehnologia nu are limite,
că bursele pot fi o forţă pentru bine,

au de fapt dreptate.

Singurul lucru pe care nu îl înţeleg

e că avem nevoie de o criză serioasă
ca să ne mişcăm din loc.

Când simţim frică şi când
ne este teamă de pierdere

suntem în stare să facem lucruri
chiar extraordinare.

Gândiţi-vă la război.

După bombardarea de la Pearl Harbor
a fost nevoie doar de patru zile

ca guvernul să interzică
producerea maşinilor civile

şi să se redirecţioneze totul
din industria auto,

şi de acolo la raţiile
pe mâncare şi energie.

Gândiţi-vă la cum răspunde o companie
la o ameninţare cu falimentul

şi cum are pur şi simplu loc
o schimbare ce părea imposibilă.

Gândiţi-vă la cum răspunde un individ

la diagnosticarea unei boli
care îi ameninţă viaţă

şi cum schimbarea stilului de viaţă

care înainte era prea dificilă

devine deodată destul de uşoară.

Suntem deştepţi,
de fapt suntem chiar excepţionali,

dar ne place o criză cum trebuie.

Şi vestea bună e că aceasta
va fi un adevărat monstru.

(Râsete)

Desigur, dacă nu ne descurcăm,

am putea să ne confruntăm
cu sfârşitul acestei civilizaţiei,

dar dacă ne descurcăm,

ar putea fi începutul civilizaţiei.

Şi cât de tare ar fi

să spui nepoţilor tăi
că ai fost o parte din asta?

În mod sigur nu ne stă în cale
vreo barieră economică sau tehnică.

Oameni de ştiinţă
precum James Hansen ne spun

că va fi nevoie să eliminăm emisiunile
de dioxid de carbon din economie

în doar câteva decenii.

Am vrut să ştiu de ce ar fi nevoie,

aşa că am lucrat cu profesorul
Jorgen Randers din Norvegia

pentru a afla răspunsul.

Am dezvoltat un plan care se numeşte
„Planul de Război de Gradul Unu”,

numit aşa datorită nivelului de mobilizare
şi concentrare de care are nevoie.

Spre surprinderea mea,

eliminarea emisiilor de dioxid de carbon
din economie în doar 20 de ani

e de fapt destul de uşoară
şi destul de ieftină,

nu foarte ieftin,

dar costurile ar fi în mod sigur mai mici
decât cele ale prăbuşirii civilizaţiei.

Nu am calculat aceste costuri precis,

dar înţelegem că sunt foarte mari.

Puteţi citi detaliile,

dar pe scurt, putem transforma economia.

Putem să o facem cu tehnologia existentă.

Putem să o facem cu un cost rezonabil,

cu structurile politice existente.

Singurul lucru pe care trebuie
să îl schimbăm

e modul în care gândim şi simţim.

Şi aici contribuiţi voi.

Când ne gândim la viitorul nostru,

desigur că ar trebui să ne temem puţin.

Dar frica poate să producă
paralizie sau motivaţie.

Trebuie să acceptăm frica
şi apoi trebuie să acţionăm.

Trebuie să acţionăm

ca şi cum viitorul depinde de acest lucru.

Trebuie să acţionăm ca şi cum
am avea o singură planetă.

Putem face asta.

Ştiu că fundamentaliştii
pieţei libere vă vor spune

că pe măsură ce creştem, nouă miliarde
de oameni se vor duce la cumpărături

e cel mai bun lucru cu putinţă.

Greşesc spunând asta.

Putem să fim mai mulţi,

putem să fim mult mai mulţi.

Am realizat lucruri extraordinare

de când ne-am dat seama cum
să creştem hrană acum 10.000 de ani.

Am construit o temelie puternică

compusă din ştiinţă,
cunoaştere şi tehnologie,

mai mult decât suficientă
pentru crearea unei societăţi

unde nouă miliarde de oameni

pot să ducă vieţi decente şi împlinite.

Pământul poate să susţină asta

dacă alegem calea corectă.

Putem să alegem acest moment de criză

pentru a întreba şi a răspunde la marile
întrebări ale evoluţiei societăţii,

cum ar fi:
ce vrem să devenim când creştem,

pe măsură ce trecem
prin această adolescenţă

crezând că nu există limite

şi suferind de amăgirea nemuririi?

E timpul să ne maturizăm,

să fim mai înţelepţi, mai calmi,

să fim mai chibzuiţi.

Precum generaţiile dinaintea noastră,

ne vom maturiza în război,

nu un război între civilizaţii,

ci un război pentru civilizaţie,

pentru extraordinara ocazie
de a construi o societate

care e mai puternică şi mai fericită

şi care îşi plănuişte treacă
de adolescență.

Putem alege viaţa în schimbul fricii.

Putem face ce avem nevoie să facem,

dar va fi nevoie de fiecare antreprenor,

de fiecare artist,

de fiecare om de ştiinţă,
de fiecare comunicator,

de fiecare mamă, de fiecare tată,
de fiecare copil,

de fiecare dintre noi.

Acesta ar putea fi
momentul nostru de glorie.

Vă mulţumesc!

(Aplauze)