Când începe să le pese copiilor de părerile celorlalți?

Bazându-se pe studiile privind dezvoltarea copiilor, psihologul Sara Valencia Botto investighează când (și cum) copiii încep sa își schimbe comportamentul în prezenta altora și explorează ce semnificație are acest lucru asupra valorilor pe care le comunicăm în interacțiunile noastre de zi cu zi. (Fiți atenți la imaginile surprinse cu bebelușii vicleni.)

Aș vrea să vă concentrați

asupra a ceea ce purtați
în acest moment.

Am o întrebare profundă
și filozofică pentru voi.

De ce nu purtăm cu toții
niște pijamale confortabile?

(Râsete)

Ei bine, sunt psiholoagă,
și nu cititoare de gânduri,

deși mulți oameni cred
că e același lucru.

Pot să pariez că răspunsul vostru
este acesta:

„Nu ar trebui să port pijamale în public.”

„Nu vreau ca lumea să creadă
că sunt un trândav.”

Faptul că noi toți am ales să purtăm
haine business casual,

în locul perechii preferate
de pantaloni de trening.

nu e o coincidență stupidă.

Aceasta dezvăluie două
caracteristici umane care ne definesc.

Prima e că suntem conștienți
de ceea ce apreciază ceilalți oameni,

de ceea ce vor aproba sau dezaproba,

cum ar fi să nu porți pijamale
într-un astfel de context.

A doua e că aceste informații
ne ghidează comportamentul.

Spre deosebire de alte specii,

oamenii își adaptează comportamentul
în prezența altora

pentru a obține aprobare.

Petrecem timp prețios pentru a ne machia,

pentru a alege poza potrivită,
filtrul de Instagram,

și formulăm idei care vor schimba,
fără îndoială, lumea

folosind în jur de 140 de caractere.

Preocuparea legată
de modul în care ne evaluează alți oameni

este o parte importantă din firea umană.

Cu toate astea,
în ciuda acestei mari trăsături umane,

știm relativ puțin despre când și cum

încep să ne preocupe opiniile altora.

Este o întrebare importantă
care necesită multe studii.

Primul pas pentru a înțelege
această întrebare

e să investigăm momentul
din timpul dezvoltării

în care devenim sensibili
la părerile celorlalți.

Am petrecut ultimii patru ani
la Universitatea Emory

cercetând modul în care un copil

care umblă liniștit în scutece
printr-un magazin

devine un adult
care se teme să vorbească în public

de frica de a nu fi judecat negativ.

(Râsete)

De obicei, oamenii mă întreabă:

„Cum examinezi această problemă,
mai exact?

Bebelușii nu pot vorbi, nu?”

Ei bine, dacă soțul meu ar fi aici acum,

v-ar spune că am intervievat bebelușii,

pentru a nu dezvălui faptul că soția sa
face experimente pe copii.

(Râsete)

În realitate, creez
experimente pentru copii,

de obicei sub formă de jocuri.

Psihologul în dezvoltare umană,
Dr. Philippe Rochat, și cu mine

am conceput un „joc”
numit „The Robot Task”

pentru a descoperi momentul
în care copiii încep să fie sensibili

la părerile altora.

Mai exact, jocul surprinde
momentul în care copiii, ca și adulții,

își modifică strategic comportamentul
atunci când sunt observați.

Le-am arătatbebelușilor
cu vârste cuprinse între 14 și 24 de luni

cum să activeze un robot de jucărie,

și am atribuit o valoare pozitivă,

spunând „Ce grozav!”

sau o valoare negativă
„Oh, oh! Ups, oh nu!”

după ce am apăsat telecomanda.

În urma acestei demonstrații,

i-am invitat pe bebeluși
să se joace cu telecomanda,

iar apoi i-am observat,

sau m-am prefăcut că citesc o revistă.

Ideea era că, dacă până la 24 de luni,

bebelușii sunt într-adevăr sensibili
la părerile altora,

comportamentul lor de a apăsa butonul
ar fi influențat

nu numai prin faptul
că sunt sau nu observați,

dar și prin valorile
exprimate de către examinator

privind apăsarea telecomenzii.

De exemplu,

ne-am fi așteptat ca bebelușii să
se joace mai mult cu telecomanda pozitivă

atunci când erau observați,

iar apoi să aleagă telecomanda negativă

când nimeni nu se uita la ei.

Pentru a surprinde acest fenomen,
am creat trei variante ale studiului.

Prima explorează comportamentul
bebelușilor folosind o jucărie nouă

fără a atribui valori sau instrucțiuni.

Le-am arătat bebelușilor
cum să activeze robotul de jucărie,

dar nu am atribuit nicio valoare,

și nici nu le-am spus
că se pot juca cu telecomanda,

oferindu-le o situație ambiguă.

În a doua

am încorporat cele două valori,
una pozitivă și una negativă.

În ultima variantă, am avut
doi examinatori și o telecomandă.

Un examinator apăsând telecomanda,
a exprimat o valoare negativă

spunând: „Oh nu, jucăria s-a mișcat,”

în timp ce celălalt examinator
a exprimat o valoare pozitivă:

„Ura, jucăria s-a mișcat.”

Și așa au reacționat bebelușii
la aceste trei scenarii diferite.

În primul studiu, situația ambiguă,

mă uit la copil.

Nu pare să fie prea interesată
să apese telecomanda.

Odată ce m-am întors...

a început să se joace.

(Râsete)

Mă uit la copil.

E cu adevărat concentrată.

Mă întorc.

(Râsete)

Nu făcea nimic, nu?

Studiul doi, cu cele două telecomenzi,

una cu valoare pozitivă
și una cu valoare negativă.

Observ copilul.

Telecomanda portocalie e cea negativă.

Se uită în jur,mă privește,
nu face nimic.

Apoi mă întorc...

(Râsete)

Pe asta o voia.

Nu mă uit la copil.

Vrea ca mama să se joace cu ea, nu?

Alege un traseu mai sigur.

Mă întorc...

(Râsete)

Nici el nu făcea nimic.

Da, se simte stânjenit.

(Râsete)

Știm cu toții acea privire, nu?

Studiul trei, cei doi
examinatori, o telecomandă.

Examinatorul care a reacționat negativ
apăsând telecomanda

se uită la copil.

Se simte un pic stânjenită,
nu știe ce să facă, se bazează pe mama.

Apoi, se întoarce

astfel încât examinatorul
care a dat un răspuns pozitiv să o vadă.

Drumul e liber - acum e gata de joacă.

(Râsete)

Deci, așa cum sugerează datele,

comportamentul copiilor
în apăsarea butonului

a fost într-adevăr influențat de valorile
și de instrucțiunile examinatorului.

În primul studiu, copiii nu știau

ce ar fi putut fi evaluat
în mod pozitiv sau negativ

așa că urmau cea mai sigură cale

și așteptau să mă întorc
pentru a apăsa telecomanda.

Copiii din al doilea studiu

au ales să apese telecomanda pozitivă
atunci când mă uitam la ei,

dar când mă întorceam cu spatele,

luau imediat telecomanda negativă
și începeau să se joace cu ea.

Într-un studiu de control,

în care am eliminat
diferitele valori ale telecomenzilor

spunând doar „Oh, uau”
după apăsarea oricărei telecomenzi,

comportamentul copiilor
nu se schimba în funcție de condiții,

sugerând faptul că valorile
pe care le-am dat celor două telecomenzi

ghidau comportamentul
în studiul anterior.

În cele din urmă,

copiii din al treilea studiu
au ales să apese telecomanda

când examinatorul care exprimase
o valoare pozitivă se uita la ei,

spre deosebire de cel care
exprimase o valoare negativă.

Nu întâmplător,

în jurul acestei vârste
copiii încep să se rușineze

în situații care ar putea provoca
o evaluare negativă,

ca atunci când se privesc în oglindă

și observă un semn pe nas.

În cazul adulților,
atunci când au spanac între dinți.

(Râsete)

Ce putem spune
bazându-ne pe aceste descoperiri?

Pe lângă faptul că bebelușii
sunt foarte, foarte vicleni.

(Râsete)

Încă de la început, copiii, ca și adulții,

sunt sensibili la valorile pe care le
atribuim obiectelor și comportamentelor.

Ei folosesc aceste valori
pentru a-și ghida comportamentul.

Fie că suntem conștienți sau nu,

în mod constant, comunicăm valori
celor din jurul nostru.

Acum, nu mă refer la valori de genul
„fii amabil” sau „nu fura”,

deși acestea sunt cu siguranță valori.

Arătăm în mod constant celorlalți,
în special copiilor noștri,

ceea ce este agreabil, valoros,
lăudabil și ceea ce nu este.

Și de multe ori,

facem asta fără să observăm.

Psihologii studiază comportamentul
pentru a explora conținutul minții,

deoarece comportamentul nostru
reflectă adesea convingerile,

valorile și dorințele noastre.

Aici, în Atlanta,
cu toții credem același lucru.

Coca Cola este mai bună decât Pepsi.

(Aplauze)

Asta ar putea avea legătură cu faptul
că Coca Cola a fost inventată în Atlanta.

Dar în orice caz,

acest lucru e exprimat prin faptul
că majoritatea va alege să bea Cola.

În acelaşi fel,

comunicăm o valoare

atunci când complimentăm fetele

pentru părul sau rochia lor drăguță,

iar pe băieții, pentru inteligența lor.

Sau când alegem să oferim bomboane,
spre deosebire de alimente hrănitoare,

ca recompensă pentru un comportament bun.

Adulții și copiii
sunt incredibil de eficienți

la perceperea valorilor
din aceste comportamente subtile.

Și în cele din urma, acestea
le modelează comportamentul.

Studiul pe care l-am împărtășit astăzi

sugerează că această abilitate apare
foarte devreme în timpul dezvoltării,

înainte de a putea formula
o propoziție completă

sau de a ști să facă la oliță.

Devine o parte integrantă
din cine alegem să fim.

Înainte să plec,

aș dori să vă invit
să reflectați asupra valorilor

pe care le transmitem
în interacțiunile cotidiene,

și modul în care aceste valori pot modela
comportamentul celor din jur.

De exemplu, ce valoare e transmisă

atunci când petrecem mai mult timp
zâmbind la telefon

decât zâmbind celorlalți oameni?

Considerați modul în care comportamentul
vostru a fost modelat de cei din jur,

în feluri pe care nu le-ați
considerat până acum.

Pentru a reveni la ilustrația noastră,

chiar preferați Coca Cola în loc de Pepsi?

Sau această preferință depinde
de ceea ce apreciază cei din jurul vostru?

Părinții și profesorii
cu siguranță au privilegiul

de a modela comportamentul copiilor.

Este important să ne amintim

că prin valorile pe care le transmitem
în interacțiuni simple de zi cu zi,

cu toții avem puterea de a modela
comportamentul celor din jurul nostru.

Mulțumesc.

(Aplauze)