Povestea nemaiauzită a Capelei Sixtine

Capela Sixtină este una dintre cele mai iconice clădiri din lume — însă probabil există multe lucruri pe care nu le știți despre aceasta. În acest discurs extraordinar, istoricul de artă Elizabeth Lev ne ghidează cu privire la renumitul plafon al acestei clădiri și redarea lui Michelangelo a povestirilor tradiționale, arătându-ne cum pictorul a depășit iconografia religioasă a vremurilor sale și a atins noi perspective artistice. La 500 de ani după ce artistul a pictat-o, afirmă Lev, Capela Sixtină ne forțează să ne uităm în jur ca și într-o oglindă și să ne adresăm întrebarea: „Cine sunt eu și care este rolul pe care-l joc în acest grozav teatru al lumii?”

Imaginați-vă că sunteți în Roma,

și că ați plecat acolo
să vizitați Muzeele Vaticanului.

Vă plimbați
de-a lungul unor coridoare lungi,

pe lângă statui, fresce,
multe, multe alte opere de artă.

Vă îndreptați spre Capela Sixtină.

În final: un coridor lung,
o treaptă și o ușă.

Vă aflați în pragul Capelei Sixtine.

Deci, la ce anume vă așteptați?

Cupole mărețe? Coruri de îngeri?

Nu veți găsi nimic de genul acesta acolo.

În schimb, vă puteți întreba
ce anume găsim acolo?

Ei, cortina sus! Iată Capele Sixtină!

Chiar la propriu: căci sunteți înconjurați
de draperii pictate,

decorațiunea originală a acestei capele.

Bisericile foloseau draperii
în timpul liturghiei, împotriva frigului

și ca modalitate de a reprezenta
marele teatru al lumii.

Drama umană în care fiecare dintre noi
joacă un rol, e o povestire extraordinară,

o povestire care cuprinde întreaga lume

și care se desfășoară în cele trei etape

ale picturii Capelei Sixtine.

Această clădire a fost inițial
un spațiu pentru un grup restrâns

de preoți creștini educați și avuți.

Se rugau acolo. Își alegeau papa acolo.

Cu 500 de ani în urmă,

aceasta era suprema peșteră ecleziastică.

Poate vă mirați cum de astăzi,
aceasta atrage și încântă

5 milioane de persoane pe an,

din cele mai diverse medii.

Deoarece în acest spațiu comprimat
a avut loc o explozie creativă,

provocată de emoția electrizantă
a unor noi frontiere geopolitice,

care a pus pe jar tradiția misionară
veche de secole a Bisericii

și a generat una dintre cele mai mărețe
opere de artă din istorie.

Această dezvoltare a avut loc
ca o evoluție extraordinară,

începând de la o mică elită,

și răspândindu-se la o mulțime de oameni

care au venit din toate colțurile lumii.

Această evoluție a avut loc în trei etape,

fiecare dintre acestea legându-se
de o împrejurare istorică.

Prima dintre acestea a fost cam limitată.

Reflecta perspectiva
mai degrabă parohială.

A doua a avut loc după ce concepțiile
despre lume au fost zguduite,

după călătoria istorică a lui Columb;

iar cea de-a treia,

când epoca marilor descoperiri
era în plină desfășurare,

iar Biserica a răspuns provocărilor

de a deveni globală.

Decorațiunea originală a acestei biserici
reflecta o lume mai mică.

Erau scene aglomerate

care ne povesteau
viața lui Iisus și a lui Moise,

reflectând dezvoltarea
evreilor și a creștinilor.

Persoana care a comandat aceasta,
Papa Sixtus IV,

a ales o echipă de vis a artei florentine,

incluzând artiști precum Sandro Botticelli

și bărbatul care avea să devină
profesorul de pictură al lui Michelangelo,

Ghirlandaio.

Acești bărbați au acoperit pereții
cu o friză din culori pure,

și în aceste scene
veți observa peisaje familiare,

deoarece artiștii au pictat
monumente romane și peisaje toscane

pentru a transmite o poveste îndepărtată,
ceva mult mai familiar.

Au adăugat și portrete
ale prietenilor Papei și familiei acestuia

fiind decorațiunea perfectă
pentru o curte restrânsă

limitată la continentul european.

În 1492, Noua Lume a fost descoperită,

orizonturile se extindeau,

și acest microcosmos
trebuia să se extindă, de asemenea.

Ceea ce a și făcut,

datorită unui geniu creativ,

a unui vizionar
și a unei povestiri fantastice.

Acest geniu creativ era
Michelangelo Buonarroti,

care la 33 de ani a fost ales să decoreze
plafonul de 12.000 metri pătrați.

Circumstanțele îi erau nefavorabile,

acesta fusese instruit să picteze,
dar a renunțat pentru sculptură.

Patronii din Florența erau furioși
deoarece el lăsase în fază neterminată

o mulțime din lucrările sale,

fiind ademenit la Roma de perspectiva
unui proiect sculptural grandios

de care nu s-a ales nimic.

A rămas cu însărcinarea
de a-i picta pe cei 12 apostoli

împreună cu elementul decorativ de fond
pe plafonul Capelei Sixtine,

care ar fi arătat
exact ca orice alt plafon din Italia.

Dar geniul s-a ridicat
la înălțimea provocării.

Într-o epocă în care un bărbat a îndrăznit
să traverseze Oceanul Atlantic,

Michelangelo a îndrăznit
să traseze noi perspective artistice.

El, de asemenea, ne spune o poveste:

nu despre apostoli,
ci o poveste a marilor începuturi,

o poveste a Genezei.

Nu a fost un lucru ușor
să pictezi întreaga poveste pe plafon.

Cum ați putea citi o scenă aglomerată
aflându-vă cu 19 m mai în jos?

Tehnica de pictură care fusese folosită
de peste 200 de ani

în atelierele florentine nu era potrivită
pentru acest fel de narație.

Însă Michelangelo nu era chiar un pictor,

astfel el s-a concentrat pe atuurile sale.

În loc să încarce spaţiul până la refuz,

a luat un ciocan și o daltă
năpustindu-se asupra unei marmure

pentru a ilustra o imagine.

Michelangelo a fost un esențialist;

își transmitea povestea
prin corpuri masive, dinamice.

Planul său a câștigat și admirația
Papei Iulius al II-lea,

care nu s-a temut de geniul
impertinent al lui Michelangelo.

Era nepotul Papei Sixtus al IV-lea,

și de 30 de ani era în temă
cu toate trendurile artistice.

În istorie el figura cu numirea
unui papă războinic,

însă moștenirea culturală
lăsată Vaticanului nu consta în artilerie,

ci în artă.

Ne-a lăsat camerele lui Rafael,
Capela Sixtină,

Bazilica Sf. Petru

precum și o colecție extraordinară
de sculpturi greco-romane -

indiscutabil că nu sunt lucrări creștine,
dar au devenit punctul de plecare

al primului muzeu modern din lume:
Muzeele Vaticanului.

Iulius a fost un om

care și-a imaginat Vaticanul
un loc care va fi etern

caracterizat prin grandoare
și frumusețe,

și a avut dreptate.

Întâlnirea dintre acești doi giganți,
Michelangelo și Iulius al II-lea,

ne-a dăruit Capela Sixtină.

Michelangelo era atât de atașat
acestui proiect,

încât a reușit să termine munca
în doar trei ani și jumătate,

cu ajutorul a foarte puțini oameni,
lucrând zi și noapte,

forțându-se peste puteri
să picteze povestirile pe plafon.

Să privim acest plafon

și să observăm cum povestirea
a devenit globală.

Nu mai există referințe artistice
familiare în jurul nostru,

există doar spațiu, structură și energie;

un cadru monumental pictat
care se deschide în nouă panouri,

caracterizat, mai degrabă,
de formele sculpturale decât de culoare.

Ne aflăm în capătul
cel mai îndepărtat de la intrare,

departe de altar și de incinta închisă
care era destinată clericilor

și privim încordați în depărtare
căutând punctul de plecare.

Și fie în cercetarea științifică
sau în tradiția biblică,

gândim în termeni de scânteie divină.

Michelangelo ne-a dat o energie inițială

când ne-a oferit
separarea luminii de întuneric,

putem vedea în depărtare,
o figură neclară, în mișcare,

înghesuită într-un spațiu strâns.

Următoarea imagine pare mai mare,

se vede o siluetă
năpustindu-se dintr-o parte în alta.

În urma sa El lasă
soarele, luna, vegetația.

Michelangelo nu s-a concentrat
asupra lucrurilor create

așa cum au procedat toți ceilalți artiști.

El s-a concentrat pe actul creației.

Apoi, mișcarea se oprește
asemenea unei pauze ritmice în poezie,

iar Creatorul plutește.

Deci, ce face?

Creează pământul? Creează marea?

Oare se uită înapoi la creația sa,
universul și comorile sale,

așa cum a procedat și Michelangelo,

care s-a uitat la munca sa de pe plafon

și a spus: „Este bine.”

Scena este prezentată,

și am ajuns acum la punctul culminant
al creației, care este omul.

Adam e o siluetă deschisă
în contrast cu fundalul întunecat.

Dar privind mai de aproape,

piciorul lui se sprijină agale de pământ,

brațul îi atârnă, leneș, pe genunchi.

Lui Adam îi lipsește
sclipirea aceea interioară

care-l va împinge către măreție.

Acea măreție e pe cale de a fi transmisă
de Creator prin acel deget,

care este la doar un milimetru
depărtare de Adam.

Stăm deja ca pe ace,

deoarece ne desparte
un singur moment de acel contact,

prin care omul își va descoperi scopul,

se va ridica și își va ocupa locul
în vârful creației.

Apoi Michelangelo
ne surprinde într-un mod extraordinar.

Cine este în brațul celălalt?

Eva, prima femeie.

Nu! Ea nu e o idee târzie.
Ea face parte din plan.

Mereu era în plan.

Priviți la ea! Cât e de apropiată
de Dumnezeu.

Mâna ei se încolăcește
în jurul brațului Lui.

Pentru mine, un istoric de artă american,
din secolul XXI,

acesta era momentul
când pictura mi-a vorbit.

Deoarece mi-am dat seama
că această reprezentare a dramei umane

ne vorbea mereu despre bărbați și femei,

încât chiar în centrul imaginii,
exact în inima plafonului,

este pictată creația femeii,
și nu a lui Adam.

Și când îi vedem împreună
în Grădina Edenului,

ei cad împreună,

iar posturile lor mândre
se transformă în posturi rușinoase.

Aceasta este o imagine critică pe plafon.

Vă aflați exact în punctul
în care voi și eu nu putem

merge mai departe în Biserică.

Incinta închisă ne ține departe
de locașul sfânt

și, asemenea lui Adam și Eva,
suntem „izgoniți”.

Scenele ce au mai rămas pe plafon

oglindesc haosul lumii ce ne înconjoară.

Acolo sunt Noe cu corabia sa pe apă.

Acolo se află Noe. El face un sacrificiu
și încheie o înțelegere cu Dumnezeu.

Poate el este salvatorul.

Însă nu Noe a cultivat struguri
și nici nu el e cel care a inventat vinul,

s-a îmbătat și a adormit buștean
în hambar.

E un mod ciudat de a proiecta
plafonul.

începând cu Dumnezeu care creează viața,

și terminând
cu un tip beat mort în hambar.

Și, dacă îl comparăm cu Adam,

poate vă gândiți că Michelangelo
ne ia peste picior.

El împrăștie întunericul

folosind acele culori vii chiar sub Noe:

smarald, topaz, roșu aprins
pe hainele profetului Zaharia.

Zaharia prevestește lumina
care vine din est,

și în acest punct suntem întorși
spre o nouă destinație,

cu vrăjitoare și profeți
care ne vor conduce la o paradă.

Aici sunt eroii și eroinele
care ne poartă de grijă.

iar noi îi urmăm pe tații
și pe mamele noastre.

Ei sunt inima acestui grozav motor uman,
conducându-l înainte.

Ne aflăm la cheia de boltă a plafonului,

punctul culminant al acestui întreg,

apare o siluetă care pare gata
să cadă din spațiu

în lumea noastră,

atentând la spațiul nostru.

Acesta este punctul cel mai important.

Trecutul întâlnește prezentul.

Această imagine, Iona, care a stat
trei zile în pântecele balenei,

pentru creștini reprezintă
simbolul renașterii umanității

prin sacrificiul lui Iisus,

însă pentru mulțimea
de vizitatori ai muzeului

dintre toate religiile
care vizitează muzeul zilnic,

e momentul când trecutul îndepărtat
întâlnește realitatea iminentă.

Toate acestea ne duc
spre arcada peretelui altarului,

unde putem admira Judecata cea de Apoi,

pictată în 1543, după ce lumea
s-a schimbat din nou.

Reforma a fragmentat Biserica,

Imperiul Otoman a făcut din Islam
un concept cunoscut de toți,

iar Magellan a găsit o rută
în Oceanul Pacific.

Cum putea un artist de 59 ani,
care n-a plecat mai departe de Veneția

să vorbească acestei lumi noi?

Michelangelo a ales să picteze destinul,

acea dorință universală,

comună nouă tuturor,

pentru a lăsa o moștenire de excelență.

În viziunea creștină a Judecății de Apoi,

a sfârșitului lumii,

Michelangelo ne-a dat o serie de figuri

a căror corpuri sunt
surprinzător de frumoase.

Nu mai există haine,
nu mai există portrete a fețelor

exceptând doar câteva.

E o compoziție alcătuită doar din corpuri,

391 de corpuri, nu există două la fel,

toate sunt unicat, asemenea nouă.

Pornesc din colțul de jos,
despărțiți de podea

zbătându-se și încercând să se înalțe.

Cei care au reușit s-o facă,
se apleacă să-i ajute pe ceilalți

și într-o scenă uluitoare,

vedem un om negru și un om alb
fiind ridicați împreună

într-o viziune incredibilă
a unității umane

în această nouă lume.

În arena leilor se află câștigătorii.

Acolo vedeți bărbați și femei
complet dezbrăcați precum atleții.

Ei sunt cei care au depășit greutățile,

în viziunea lui Michelangelo,
sunt cei care combat greutățile

și depășesc obstacolele -

ei sunt exact ca atleții.

Deci, avem bărbați și femei
care se încovoaie, postează

în această lumină extraordinară.

Deasupra acestei adunări se află Iisus,

odată ca om suferind pe cruce,

iar acum drept Stăpân glorios în cer.

După cum Michelangelo
a dovedit în pictură,

loviturile soartei, dificultățile
și obstacolele

nu limitează perfecțiunea, ci o făuresc.

Prin aceasta ajungem
la o concluzie ciudată.

Aceasta este capela privată a Papei,

și cel mai bun mod de a-l descrie
este acela de adunătură de nuduri

Michelangelo a încercat doar
să folosească cel mai bun limbaj artistic,

cel mai universal limbaj artistic
la care se putea gândi:

acela al corpurilor umane.

În loc de a prezenta virtutea
precum curajul sau auto-controlul,

el a împrumutat din colecțiile
minunate de sculpturi ale lui Iulius II

pentru a arăta puterea interioară
transmisă prin puterea exterioară.

Un contemporan a scris faptul că

capela este prea frumoasă
pentru a nu naște controverse.

Și controverse au apărut.

Michelangelo a aflat curând
că din cauza tiparului,

plângeri împotriva nudității
au apărut peste tot,

iar capodopera sa reflectând drama umană
a fost etichetată drept pornografie.

La acel moment a mai adăugat
alte două portrete,

reprezentând omul care l-a criticat,
un curtean al Papei

și pe el însuși, ca pleavă uscată,
departe de a arăta ca un atlet,

în mâinile unui martir suferind îndelung.

În anul in care a murit, a văzut
multe dintre figurile sale acoperite,

un triumf al distragerilor banale
asupra măreţiei sale.

Și iată.

Acum ne aflăm în prezent.

Suntem prinși în spațiul

dintre începuturi și sfârșituri,

în totalitatea grozavă, imensă
a experienței umane.

Capela Sixtină ne forțează
să privim în jur ca într-o oglindă.

Cine sunt eu în această pictură?

Sunt cel din mulțime?

Sunt oare bărbatul băut?

Sunt oare atletul?

Pe măsură ce părăsim acest paradis
de o frumusețe măreață,

suntem inspirați să ne punem
cele mai mari întrebări ale vieții:

cine sunt eu și care este rolul
pe care îl am în acest teatru al vieții?

Mulțumesc.

(Aplauze)

Bruno Giussani: Elizabeth Lev,
vă mulțumim.

Elizabeth, ai menționat
toată această controversă cu pornografia,

prea multe nuduri, scene din viața
de zi cu zi și lucruri nepotrivite

în ochii celor din acele timpuri.

Însă povestirea e mai complexă.

Nu e vorba doar despre acoperirea
sau retușarea unor figuri.

Această operă de artă era cât pe ce
să fie distrusă din acest motiv.

Elizabeth Lev: Efectul Judecății de Apoi
a fost unul enorm.

Tiparul a făcut posibil
ca toată lumea să o vadă.

Nu era ceva ce s-a întâmplat
în decurs de câteva săptămâni.

S-a întâmplat în decurs de 20 de ani.

Articole și plângeri

au fost adresate Bisericii:

„Cum vă permiteți să ne predicați
cum să ne trăim viața?

Ați observat că este pornografie
în Capela Papei?”

După atâtea plângeri și insistențe

de a încerca, efectiv, de a distruge
capodopera,

a sosit anul în care Michelangelo
a decedat,

iar Biserica a găsit, în final,
un compromis,

o modalitate de a salva pictura,

și acesta a constat în adăugarea
a 30 de acoperăminte.

De aici provine originea
frunzei de smochin.

Așa s-a întâmplat.

Și a venit din partea Bisericii
care încerca să salveze o operă de artă,

în loc să o distrugă.

BG: Ceea ce ne-ai prezentat astăzi
nu este discursul clasic

pe care oamenii îl aud
când vizitează Capela Sixtină.

(Râsete)

EL: Nu știu. Este cumva o reclamă?

(Râsete)

BG: Nu, nu neapărat. E doar o declarație.

Arta se lovește astăzi de probleme.

Prea mulți oameni vor s-o vadă,

și peste 5 milioane de persoane
înghesuindu-se pe ușa aceea micuță

și experimentând-o
într-un mod complet diferit.

faţă de cum am făcut-o noi.

EL: De acord. Cred că e foarte drăguț
să te oprești și să admiri.

Dar să realizăm că chiar și așa,

cu 28.000 de vizitatori pe zi,

chiar în zilele noastre,
când sunteți acolo cu toți ceilalți oameni

priviți în jur și gândiți-vă
cât e de extraordinar

faptul că niște pereți pictați
acum 500 de ani în urmă

îi pot atrage pe toți acești oameni
care stau lângă voi,

uitându-se în jur cu gurile căscate.

Frumusețea ne vorbește tuturor

depășind timpul și spațiul geografic.

BG: Liz, grazie.

EL: Grazie a te.

BG: Mulțumesc.

(Aplauze)