Demnitatea nu este un privilegiu. Este un drept al muncitorului

Care este scopul unei companii? În acest discurs îndrăzneț, activista și producătoarea de film Abigail Disney imaginează o lume unde companiile au o obligație morală să plaseze muncitorii înaintea acționarilor, îndemnând pe Disney (și toate corporațiile) să ofere respect, demnitate și un salariu decent oricui lucrează pentru ei.

Dintre toate personajele
din filmele Disney,

cel mai drag mie
este Jiminy Cricket din „Pinocchio”.

Scena mea preferată din film

este cea în care zâna albastră
îi spune lui Pinocchio:

„Întotdeauna să îți lași conștiința
să te ghideze”.

Pinocchio întreabă: „Ce este conștiința?”

și Jiminy Cricket
este scandalizat de întrebare.

„Ce este conștiința!

Ce este conștiința!

Conștiința este acea voce domoală, mică,
pe care oamenii nu vor s-o asculte.

Tocmai aceasta este problema
cu lumea din ziua de azi”.

Iubesc felul în care Jiminy Cricket
este mereu prezent

cu o remarcă etică, de tocilar,

chiar când Pinocchio vine
cu un fel de plan bun.

Mă gândesc la el ca spunând
marionetei adevărul.

M-am întrebat mereu ce anume
la Jiminy Cricket

mă făcea să-l iubesc așa de mult,

și într-o zi am înțeles.

Era deoarece el sună ca bunicul meu.

Bunicul meu era
un om foarte bun și afectuos,

și l-am iubit până la Lună și înapoi.

Dar îl împărțeam cu lumea mare și largă.

Numele lui era Roy O. Disney,

și împreună cu mai tânărul său
frate, Walt Disney,

venea dintr-o familie foarte modestă
din Kansas

și a fondat și condus una dintre
cele mai reprezentative afaceri din lume.

Două lucruri îmi amintesc perfect
despre mersul la Disneyland

cu bunicul meu.

Primul era că mereu mă avertiza aspru

că dacă eram impertinentă
cu cineva care lucra acolo,

eram în mare necaz când ajungeam acasă.

Spunea: „Acești oameni
muncesc foarte greu,

mai greu decât îți poți imagina,

și merită respectul tău.”

Celălalt este că niciodată
nu trecea pe lângă un gunoi,

în Disneyland sau oriunde altundeva,

fără să se aplece și să îl ridice.

Spunea: „Nimeni nu este prea bun
să nu ridice un gunoi.”

Pe vremea bunicului,

un loc de muncă la Disneyland
nu era instabil,

Persoana se putea aștepta să cumpere casă,

să își întrețină familia,

să aibă asigurare de sănătate decentă,

să se retragă într-o oarecare siguranță
fără îngrijorare

doar cu ceea ce câștiga acolo la parc.

Sigur, bunicul se lupta cu sindicatele,

și se lupta puternic.

Spunea că nu îi plăcea să fie forțat

să facă ceva ce voia să facă voluntar.

Era paternalismul rangului desigur,
și poate un strop de minciună.

Nu era un înger,

și nu toată lumea era tratată
bine și corect în companie,

ceea ce se știe bine.

Dar cred ca în inima lui
era profund dedicat

ideii că avea o obligația morală
față de fiecare om care lucra pentru el.

Aceasta nu era de fapt o atitudine
prea neobișnuită la directorii de atunci.

Dar când bunicul a murit în 1971,

o nouă mentalitate se contura

în imaginația americană
și ulterior în cea globală.

Lui Jiminy Cricket i s-a arătat ușa
de economistul Milton Friedman,

printre alții,

care a popularizat ideea
prioritizării acționarilor.

Acum, prioritizarea acționarilor e o idee
destul de rezonabilă dacă te gândești.

Acționarii dețin compania,

acționarii vor profit și dezvoltare,

așadar stabilești priorități
în legătură cu profitul și dezvoltarea.

Foarte rezonabil.

Din păcate, prioritizarea acționarilor
a fost o idee care a devenit mentalitate,

și apoi acea mentalitate a deraiat,

și a ajuns să modifice fundamental totul

legat de modul în care companiile
și chiar guvernele

erau conduse și administrate.

Faimosul editorial al lui Milton Friedman
din New York Times

a fost urmat de decenii
de organizări și lobby

ale activiștilor axați pe afaceri,

împreună cu un asalt susținut
asupra fiecărei legi și regulament

care ținuseră cândva sub control
cele mai rele impulsuri din afaceri.

Și destul de repede,

această nouă mentalitate s-a răspândit
în toate școlile de afaceri

și în toate sectoarele.

Profitul trebuia urmărit
prin orice mijloace necesare,

sindicatele au fost îngenunchiate,

impozitele au fost tăiate,

și cu aceeași macetă,

s-a tăiat și plasa de siguranță.

Nu trebuie să vă mai spun eu
despre inegalitatea

care a rezultat din aceste schimbări.

Toți știm bine povestea.

Concluzia este că tot ce transforma
un job nesigur într-un trai stabil

a fost luat muncitorului american

Siguranța slujbei,

concediu medical plătit,

concediu de odihnă,

toate acestea au dispărut

exact în timp ce bogații își vedeau
câștigurile nete umflate la niveluri

fără precedent și, da, inutilizabile.

Deși dacă ești Scrooge McDuck
ai putea să schimbi totul în monede de aur

și să înoți prin ele.

Deci dați-mi voie să mă adresez
lui Dumbo din cameră.

Da, critic compania
care poartă numele familiei mele.

Da, cred că Disney poate face mai mult.

Și mai cred că mulți dintre miile
de oameni magnifici

care lucrează la Compania Walt Disney

doresc ca ea să facă mai mult,
așa cum îmi doresc și eu.

Pentru aproape un secol,

Disney a obținut un profit frumos

din ideea că familiile
sunt un fel de magie,

că iubirea este importantă,

că imaginația contează.

De aceea ți se întoarce puțin stomacul

când îți spun că Cenușăreasa
s-ar putea să doarmă în mașină.

Dar să fie foarte clar:
asta nu e numai despre Disney.

Acest lucru este structural și sistemic.

Niciun director singur nu este culpabil

și nicio singură companie nu are
motivația să susțină asta.

Analiștii, experții,

politicienii,

programele școlii de business
și normele sociale

trasează conturul
economiei contemporane.

Disney face doar
ceea ce face toată lumea,

și nici nu sunt cei mai răi.

Dacă v-aș spune ce rău e pentru lucrătorii
Amazon sau McDonald's sau Walmart,

sau oricare dintre alte o mie de locuri
de care nu ați auzit niciodată,

nu v-ar surprinde la fel de tare
ca dacă v-aș spune că 73 la sută,

sau trei din patru dintre oamenii
care vă zâmbesc când intrați,

care vă ajută să alinați copilul
care plânge,

care poate vă ajută să aveți cea mai bună
vacanță pe care ați avut-o vreodată,

nu pot să pună mereu hrană pe masă.

Ar trebui să fie
cel mai fericit loc de pe pământ.

Și oamenii care lucrează acolo
se mândresc nemaipomenit

că urmăresc un scop mai înalt.

Scop mai înalt

pe care bunicul
și unchiul meu l-au construit cu intenție

când l-au făcut un loc care onorează
o interacțiune contra unei tranzacții.

Acum, eu știu că un cuvânt cum e magia
te face să te întrebi

dacă mi-am pierdut simțurile.

Știu că este greu să ne imaginăm
că ceva atât de efemer ca iubirea

poate susține un brand mare ca Disney,

și știu că este greu de imaginat

că lucruri așa de necuantificabile
ca obligațiile morale

să poată să ne rețină

când căutăm să livrăm
valoare investitorilor noștri.

Dar contabilitatea și finanțele
nu conduc lumea.

Credințele,

mentalitățile,

acestea conduc etica de afaceri.

Și dacă vom schimba
acele mentalități și sisteme de credințe

va trebui să folosim
cea mai mare superputere Disney existentă.

Va trebui să ne folosim imaginația.

Va trebui să îl invităm
pe Jiminy Cricket înapoi la petrecere.

Acum, Jiminy Cricket poate începe
cu vreo desuetudine,

precum, lăcomia nu este bună,

lumea nu este împărțită
în cei ce fac și cei ce primesc,

și că nimeni niciodată,

fără niciun ajutor,

nu s-a ridicat
trăgându-și șireturile ghetelor –

dacă știți puțină fizică
veți înțelege de ce este așa.

Jiminy ne-ar putea aminti că fiecare
persoană care lucrează pentru noi,

fără excepție,

fie că scrie formulare

sau schimbă așternuturile,

merită respectul
și demnitatea unui venit decent.

Este așa de simplu.

Și Jiminy s-ar putea întreba
cum manageri și angajați

ar putea să simtă orice fel
de empatie unii pentru ceilalți

când locurile lor de muncă
au devenit așa de segregate

încât pare normal și firesc

că un director are nevoie
de un loc ostentativ unde să parcheze

sau să mănânce sau să meargă la baie

sau că un director este prea bun
ca să ridice o bucățică de gunoi.

Suntem, de fapt, doar singura specie
care trăiește împreună pe singura planetă.

Jiminy ne-ar putea cere
să cercetăm unele dintre dogmele noastre.

Trebuie un director să fie plătit
la fel sau mai mult decât orice director

sau aceasta doar creează
o dinamică competitivă

care aruncă numerele
direct în stratosferă?

S-ar întreba dacă directorii chiar știu
tot ceea ce trebuie să știe

când nu au niciodată muncitori
din prima linie la ședințele lor.

Ar putea întreba dacă există așa ceva
ca prea mulți bani.

Sau ar putea să se întrebe
dacă poate am putea face cauză comună

cu consumatorii, cu muncitorii,

cu companii, cu comunități,

ca noi toți să venim împreună

să redefinim ideea incredibil de îngustă

despre scopul real al unei companii.

Jiminy ar vrea să ne amintim
că nimeni nu lucrează într-un vid,

că bărbații și femeile
care conduc companii

creează împreună realitatea
pe care toți trebuie să o împărtășim.

Și exact ca și cu încălzirea globală,

suntem, fiecare dintre noi, responsabili
pentru consecințele colective

ale deciziilor și acțiunilor individuale.

Cred că cel mai profitabil
ecosistem de business

din istoria lumii

se poate descurca mai bine.

Cred că putem să pierdem
foarte puține avantaje,

să reducem foarte puțin presiunea
pe viteza cu care se întâmplă lucrurile.

Cred că tot ce pierdem pe termen scurt

va fi compensat din plin

de o panoramă de prosperitate
morală, spirituală și financiară.

Știu ce spun cinicii și este adevărat:

nu poți să te hrănești cu principii.

Dar nici nu poți să respiri rata dobânzii,

și nici copiii tăi nu pot.

Știu că mi-am idolatrizat bunicul,
probabil prea mult.

A muncit în vremuri foarte diferite,

și la vremurile acelea nu vrem să revenim

din tot felul de motive întemeiate.

Știu că mulți directori astăzi
sunt la fel de bine-intenționați

și de cumsecade cum era bunicul meu,

dar lucrează în vremuri
cu așteptări foarte diferite

și într-un context mult mai nemilos.

Dar, iată și veștile bune.

Așteptările și contextele sunt făcute,

dar pot fi și desfăcute.

Se poate învăța atât de mult
din simpla integritate

a felului în care bunicul meu
își înțelegea slujba de director.

În spatele fiecărui parc tematic
și al fiecărui animal de pluș,

o mână de principii guverna totul.

Fiecare persoană
merită respect și demnitate.

Nimeni nu este prea bun
ca să ridice o bucățică de gunoi

și întotdeauna lăsați-vă conștiința
să vă fie ghid.

Există lucruri mult mai rele
decât să îl ascultăm pe Jiminy Cricket.

Vă mulțumesc!