O privire sinceră asupra crizei financiare personale

Iată un secret: milioane de „baby boomers" trec în ultimii ani din viața lor printr-o criză financiară severă. Și chiar în spatele lor este o generație mai tânără care se confruntă cu aceleași provocări. În această discuție profund personală, autoarea Elizabeth White deschide o conversație onestă despre probleme financiare și oferă sfaturi practice pentru a trăi o viață îmbogățită, cu un venit limitat.

Mă cunoști.

Sunt în cercul tău de prieteni
ascuns la vedere.

Hainele mele sunt încă impecabile:

cumpărate în anii buni
când încă făceam bani.

Uitându-te acum la mine nu ai ști

că săptămâna trecută
mi-au tăiat curentul pentru neplată

sau că îndeplinesc toate condițiile
pentru a primi tichete sociale de mâncare.

Dar dacă ai fi atent,

ai observa tristețe în ochii mei,

ai auzi tristețea din vocea mea
plină de încredere.

Zilele astea cumpăr bidonul Tide
de mărime mare la 1,99 $

ca să pot supraviețui.

Pun pariu că nu știai că detergentul
există în această mărime.

Mă inviți la aceleași restaurante scumpe

care ne-au plăcut amândurora mereu,

dar acum comand apă minerală
cu un strop de lămâie,

și nu un pahar de Chardonnay de 12 dolari.

Sunt modestă în alegerile mele de meniu.

Meticulos, număr fiecare bănuț
în mintea mea.

Evit împărțirea egală a notei de plată
ce include deserturi și cafea scumpă

și un al doilea sau al treilea pahar
de vin ce nu l-am consumat.

Am obosit încercând să păstrez aparențele.

Un prieten mi-a spus că sunt falită,
nu săracă, și că e o diferență.

Trăiesc fără cablu, abonament la sală

sau programări la unghii.

Am învățat să-mi fac singură părul.

Nu am economii de pensii,

niciun ban pus deoparte.

Am cheltuit tot acum mult timp.

Nu am niciun apartament scump
pe care să-l valorific

și niciun soț care să mă susțină.

Lunile în care am plătit cu întârziere
sau deloc mi-au decimat economiile.

Colectorii de credite mă sună constant,

citind fiecare cuvânt dintr-un scenariu

înainte de a-și exprima compasiunea
politicoasă pentru situația mea

și apoi solicitând aranjamente de plată
pe care nu le pot respecta.

Prietenii se întreabă în privat
cum cineva atât de bine educat

poate fi într-o cădere economică liberă.

Sunt la fel de talentată ca întotdeauna
și deșteaptă brici,

dar munca e puțină acum,

majoritatea mici job-uri de consultanță.

La vârsta de 55 de ani am învățat
cum să mimez veselia,

dar nu mai sunt multe oportunități
de muncă pentru mine.

Nu îmi amintesc exact când au încetat,

dar nu pot nega că am intrat acum

în lumea incertă a vechiului
și a ceea ce obișnuia să fie.

Nu mai sunt sigură unde mă încadrez.

Ce știu însă e că multitudinea
de aplicații online pentru locuri de muncă

pare să dispară într-o gaură neagră.

Mă întreb ce se va alege de mine.

Până acum, starea mea de sănătate
s-a menținut bine,

dar corpul mă doare - sau e oare spiritul?

Femeile fără adăpost erau invizibile
pentru mine,

dar le privesc acum cu ochi curioși,

întrebându-mă dacă poveștile lor
au început ca și a mea.

Am scris această piesă acum un an.

E compusă din povestea mea
și a altor femei pe care le cunosc.

Am scris-o pentru că eram obosită
să mă prefac că eram bine când nu eram.

Eram obosită încercând să par normală.

Nu mă vedeam în presă.

Nimeni din cei cunoscuți nu vizitau lumea
sau cumpărau un apartament în Costa Rica.

Foarte puțini din prietenii mei
puseseră deoparte cei 15-20%

pe care experții ne spun că ne trebuie
ca să menținem nivelul de trai la pensie.

Prietenii mei, majoritatea
între 50 și 60 de ani

se confruntau cu o mobilitate descendentă,

o propunere de muncă pe viață,
o simplă pierdere a locului de muncă,

un diagnostic medical sau divorț
situându-i la un pas de faliment.

Poate că nu am atins capătul,

dar mulți dintre noi au văzut
o serie de evenimente

unde capătul era posibil
pentru prima dată.

Și adevărul e că nu e nevoie de mult.

În medie, o gospodărie în SUA

are destule economii
cât să acopere venitul pentru o lună.

47% dintre noi

nu pot să adune 400 dolari
în caz de urgență.

Asta înseamnă aproape jumătate din noi.

O reparație costisitoare
și suntem în abis.

Nu ai avea cum să știi
dacă te uiți în jurul tău.

Nu sunt singura în această situație.

Sunt oameni în această încăpere
ce sunt în aceeași situație,

și dacă tu nu ești printre ei,

atunci sunt părinții sau sora ta
sau poate prietenul tău cel mai bun.

Devenim buni la a părea normali.

Rușinea ne ține tăcuți și izolați.

Când am decis prima dată
să îmi spun povestea,

am creat un website

și un prieten a observat
că nu sunt poze cu mine.

Erau doar desene ca acesta.

Chiar și când mă deschideam,

încă mă ascundeam.

Trăim într-o lume unde succesul
este definit de venit.

Când spui că ai probleme cu banii,

spui de fapt că ești un pierzător.

Când ești absolvent
de Harvard Business School, cum sunt eu,

ești un fel de dublu pierzător.

Noi, generația Baby Boomers, auzim multe
despre cum ne-am subfinanțat pensiile;

cum totul e din cauza noastră.

De ce ne-am irosi planul 401(k)
pentru a acoperi deficitul

cauzat de îngrijirea la domiciliu
a soacrei noastre,

sau pentru a plăti școlarizarea copilului,
sau doar pentru a supraviețui?

Suntem acuzați că suntem
slabi planificatori și paraziți:

toți banii i-am cheltuit
pe cafele și apă îmbuteliată.

Rușinea și vina sunt
atât de delicios de tentante.

Mulți dintre noi nu așteaptă
ca alții să o facă,

suntem atât de ocupați
să o facem noi înșine.

Zic să ne însușim partea noastră:

cu toții am fi putut economisi mai mult.

Știu că aș fi putut economisi mai mult,

și dacă ai arunca o privire
asupra viații mele în ultimii 30 de ani,

ai vedea mai mult decât o singură
greșeală financiară făcută.

Nu pot schimba asta acum,

și nu poți nici tu,

dar să nu amestecăm
comportamentul individual, izolat,

cu factorii sistematici

ce au cauzat o scădere de 7,7 trilioane $
în veniturile din pensionare.

Milioane de Baby Boomers americani
nu au ajuns în această situaţie

din cauza prea multor vizite la Starbucks.

Am petrecut ultimele trei decenii luptând
cu salariile stagnante și în scădere,

cu pensii ce dispar

și costuri enorme

pentru casă, sănătate și educație.

Nu obișnuia să fie așa.

Cu toții ne amintim de echilibrul
cu venituri de pensii cu trei piloni

ce includea economiile, pensia
și ajutorul social.

Ei bine, echilibrul ăla a devenit șubred.

Să zicem economiile: care economii?

Pentru multe familii,

nu mai e nimic de economisit
după ce facturile au fost plătite.

Pilonul de pensie al echilibrului
a dispărut de asemenea.

Ne putem aminti
când mulți oameni aveau pensii.

Astăzi doar 13% din muncitorii americani
sunt angajați de companiile care le oferă.

Deci ce am primit în schimb?

Avem planuri de tip 401 (k)

și brusc responsabilitatea
pentru planificarea pensiilor a trecut

de la companiile noastre către noi.

Deținem controlul, dar și riscurile,

și se pare că milioane dintre noi
nu suntem atât de buni

la a investi voluntar
de-a lungul a 40 de ani.

Milioane dintre noi nu suntem atât de buni
la gestionarea riscului de piață.

Și într-adevăr, cifrele spun povestea.

Jumătate din gospodăriile din America
nu au deloc economii pentru pensii.

Asta ar fi zero.

Nu au un plan 401 (k),
nici IRA, niciun ban.

Printre cei între 55 și 64 de ani
ce au un cont de pensionare,

valoarea medie a acelui cont
este de 104.000 $.

104.000 $ sună mai bine decât zero,

dar ca anuitate, generează aproape 300 $.

Nu trebuie să vă spun eu
că nu puteți trăi din atât.

Cu economiile puse deoparte,

pensiile devenind o relicvă a trecutului

și planuri 401(k) ce eșuează
pentru milioane de americani,

mulți oameni în vârstă
depind de ajutorul social

ca plan de pensionare.

Dar aici e problema.

Securitatea socială nu a fost niciodată
gândită ca un plan de pensii.

Nu este destul.

În cel mai bun caz înlocuiește
aproape 40 la sută

din venitul tău înainte de pensionare.

Lucrurile s-au schimbat mult

de când securitatea socială
a fost introdusă în 1935.

Atunci, un bărbat de 21 de ani
avea o șansă de 50%

să trăiască până la 65 de ani.

Așadar, se pensiona la 60,

pescuia puțin, își iubea nepoții,

avea un ceas de aur,

ar fi murit după cinci ani
de primit beneficii.

Acesta nu este modelul de azi.

Dacă ești la sfârșitul anilor 50
și ești sănătos,

o să mai trăiești cu uşurinţă
încă 20 sau 25 de ani,

Asta e o perioadă foarte lungă
să supraviețuiești,

dacă ești falit.

Deci, care este jocul dacă ați ajuns aici

și aveți 50 sau 55 sau 60 de ani?

Care este jocul
dacă nu vreți să ajungeți aici

și aveți 22 sau 32 de ani?

Iată ce am învățat din propria experiență.

Nu există nicio cavalerie.

Nu există nicio salvare mare,

niciun prinț fermecător,

sau vreo salvare în joc.

Pentru a avea o șansă la altceva
decât a fi bătrân și sărac în America,

va trebui să ne salvăm
pe noi înșine și unul pe celălalt.

A trebuit să ies din umbră,

să mă deschid aici

și vă invit să faceți la fel.

Nu o să vă spun că e ușor.

M-am făcut curaj să îmi spun povestea

pentru că am crezut că va deveni mai ușor
pentru oameni să o împărtășească pe a lor.

Cred că doar prin puterea noastră în cifre

putem începe să schimbăm
conversația națională „la-la"

pe care o avem
despre această criză de pensionare.

Cu atât de mulți dintre noi, șocați și
îndoiți de ceea ce ni s-a întâmplat,

va trebui să construim de la bază,

formând ceea ce eu numesc
cercuri de rezistență.

Sunt grupuri mici de oameni ce se adună

să vorbească despre ce li s-a întâmplat,

să împărtășească resurse și informații,

și să se gândească la o cale
de a merge înainte.

Cred că din această bază
ne putem găsi vocile din nou

și putem activa alarma:

începeți să presați instituțiile
și politicienii

să răspundă crizei de pensionare
cu urgența pe care o merită.

În același timp —

și există un „același timp" —

va trebui să adoptăm o mentalitate
de a trăi modest,

reducând drastic cheltuielile noastre.

Și nu înseamnă doar să trăim modest.

O mulțime de oameni fac asta deja.

Ce e nevoie acum e,

într-un mod mult mai profund,

să ne întrebăm ce anume înseamnă

să trăim o viață
ce nu e definită de lucruri.

Eu îl numesc „minimalizare".

Minimalizarea este imaginarea
a ceea ce aveți cu adevărat nevoie

să vă simțiți mulțumiți și împliniți.

Am un prieten care conduce
mașini foarte uzate,

dar va economisi 15.000 $
la un moment dat

ca să cumpere un flaut

pentru că muzica
e ceea ce contează pentru el.

A minimalizat.

În plus, a trebuit să renunț
la gândirea magică:

această idee că dacă
aș fi fost destul de răbdătoare

și aș fi strâns cureaua,

lucrurile ar fi revenit la normal.

Dacă aș mai fi trimis încă un CV

sau aș fi aplicat la încă un job online

sau aș fi mers la încă un eveniment
de networking,

cu siguranță aș fi primit slujba
ce obișnuiam să o am.

Sigur lucrurile s-ar fi întors la normal.

Adevărul este că eu nu mă întorc,
și nici tu.

Normalul ce îl știam, s-a sfârșit.

În acest loc nou în care suntem,

vom fi puși să facem lucruri
pe care nu vrem să le facem.

Vom fi rugați să preluăm sarcini

care credem că sunt
sub statutul și talentul nostru

și sub abilitățile noastre.

A trebuit să mă dau jos de pe tron.

Anul trecut, o prietenă bună
m-a întrebat dacă o pot ajuta

cu niște muncă organizațională.

Am presupus că se referea
la organizarea comunității

așa cum a făcut președintele
Obama la Chicago.

Se referea la organizarea dulapului cuiva.

Am spus: „Nu fac asta."

Mi-a spus: „Dă-te jos de pe tron.
Banii sunt verzi."

Nu e ușor să faci parte
din echipa de pionieri

care inaugurează această nouă eră
de muncă și de viață.

Prima dată e întotdeauna greu.

Prima dată e înainte de conexiuni

și drumuri pavate și modele...

înainte să fie politici
și căi care să ne arate

cum să mergem înainte.

Suntem în mijlocul unei mișcări seismice,

și va trebui să găsim
punți pentru a ne trece peste.

Punțile sunt ce facem între timp;

punțile sunt ce facem

când încercăm să ne dăm seama
ce urmează.

O punte este de asemenea
renunțarea la această noțiune

că meritul și valoarea noastră
depind de veniturile noastre

și de titlurile și job-urile noastre.

O punte poate arăta nebună sau faină,
în funcție de felul în care te comporți

atunci când criza financiară
personală lovește.

Am prieteni cu doctorat
ce lucrează la magazinul Container

sau conduc Uber sau Lyft,

și apoi am alți prieteni ce au
parteneriate cu alți oameni de succes

și fac niște asociații antreprenoriale
foarte faine.

Punțile nu înseamnă că nu vrem

să continuăm carierele începute,

că nu vrem muncă semnificativă.

Vrem.

O punte este ce faci între timp

cât ne dăm seama ce urmează.

De asemenea, am învățat să gândesc
strategia, nu eșecul

când prelucrez toate aceste lucruri
pe care nu vreau să le fac.

Și eu zic că asta e abordarea

pe care vă invit
să o luați în considerare și voi.

Deci dacă trebuie să te muți
cu fratele tău ca să reușești,

sună-l.

Dacă ai nevoie să iei un chiriaș
ca să îți poți plăti ipoteca

sau să îți plătești chiria,

fă-o.

Dacă ai nevoie de tichete de masă,

ia nenorocitele alea de tichete.

AARP spune că doar o treime din adulții
care sunt eligibili de fapt le obțin.

Fă ce trebuie să faci
pentru a merge mai departe.

Sunt câteva milioane printre noi.

Ieși din umbră.

Economisește,

detaliază,

ia-o ca pe o strategie, nu un eșec;

dă-te jos de pe tron

și găsește puntea care să te treacă
peste vremurile grele.

Ca țară, am dobândit longevitate,

investind miliarde de dolari
în diagnostic, tratament

sau gestionarea bolii.

Nu este de ajuns doar să trăim mult.

Vrem să trăim bine.

Nu am investit la fel de mult
în infrastructura fizică

să ne asigurăm că asta se întâmplă.

Avem nevoie acum de un nou mod de a gândi

despre ce înseamnă să fii bătrân
în America.

Și avem nevoie de îndrumare
și idei despre cum să trăiești

o viață îmbogăţită

cu un venit mult mai modest.

Așadar, apelez la agenții de schimbare

și antreprenorii sociali,

la artiști, oameni în vârstă,

și investitori de impact.

Fac apel la dezvoltatori
și perturbatori ai status quo-ului.

Avem nevoie să ne ajutați
să ne imaginăm

cum să investim în servicii
și produse și infrastructură

care vor susține demnitatea noastră,

independența noastră și bunăstarea

în aceste multe, multe decenii
ce le vom trăi.

Călătoria mea m-a dus
dintr-un loc cu frică și rușine

la unul de umilință și înțelegere.

Sunt pregătită
să-mi unesc puterile cu alții,

să purtăm această luptă,

și vă invit să-mi fiți alături.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)