Trei idei. Trei contradicții. Sau nu.

Spectacolul extraordinar și inovator „Nanette”, creat de Hannah Gadsby, a distrus comedia. Într-un discurs despre adevăr și menire, ea împărtășește cu noi trei idei și trei contradicții. Sau nu.

Numele meu este Hannah,

și acest cuvânt e un palindrom.

Palindromul e un șir de litere
ce se citește la fel

de la stânga la dreapta și invers.

Asta dacă știi să citești.

Chestia e că,

(Râsete)

toată familia mea are nume palindrom.

E ca o tradiție.

Avem „Mama” (Mum),
„Tata” (Dad),

(Râsete)

„Buni” (Nan),
„Bunu” (Pop).

(Râsete)

A, și fratele meu, Kayak.

(Râsete)

Iată.

Tocmai am făcut o glumiță.

(Râsete)

Îmi place să încep cu o glumă,
pentru că sunt comedian.

Deci, deja știți două chestii despre mine:

că mă cheamă Hannah și că sunt comedian.

N-am pierdut vremea, nu?

Iată un al treilea lucru despre mine:

nu cred că am capacitatea
să exprim ceea ce gândesc.

Îndrăzneț mod de a începe un discurs, nu?

Dar e adevărat.

Dintotdeauna mi-a fost extrem de greu

să îmi transpun gândurile în cuvinte.

Cam sună a contradicție, nu?

Ca cineva ca mine,
care e dezastru la conversație,

să devină artist de stand-up.

Iată, însă, iată.

Lucrurile chiar așa stau.

Primele mele încercări în ale comedi..
comedie.. vedeți?

Vedeți? Vedeți?

(Râsete)

Primele mele încercări în comedie au fost

când aveam aproape 30 de ani.

Sufeream de timiditate patologică,
stimă de sine scăzută, eram practic mută

și nu ținusem în viața mea un microfon.

Dar de îndată ce am ieșit
pentru prima oară în fața unui public,

chiar înainte să spun
prima mea glumă,

am știut clar că iubesc stand-up-ul,

și că stand-up-ul mă iubea pe mine.

Dar nu înțelegeam de ce,
nici să mă pici cu ceară.

Cum naiba puteam face atât de bine
ceva la care eram atât de dezastru?

(Râsete)

Nu înțelegeam, nu mă prindeam care-i faza.

Asta până când m-am prins.

Dar înainte să vă explic

cum de eram atât de bună
la ceva la care eram dezastru,

haideți să vă mai servesc o contradicție:

nu mult după ce am aflat răspunsul,

am decis să renunț la comedie.

Iar înainte să vă explic
și această contradicție

cu care sigur v-am trezit neuronii,

haideți să vă mai zic una:

retragerea mi-a propulsat
cariera de comedian.

(Râsete)

Pe bune, m-a lansat într-un fel
că după ce am renunțat la a fi comedian,

am devenit cel mai titrat comedian
de pe planetă.

Ce să zic, se pare că la a-mi planifica
retragerea sunt și mai dezastru

decât la a-mi exprima propriile gânduri.

Bun. Tot ce-am făcut până acum,

în afară de a vă da
câteva detalii biografice,

este că în mod indirect
v-am spus că am trei idei

pe care vreau să vi le împărtășesc astăzi.

Și am făcut asta prin a vă împărtăși
trei contradicții:

una - sunt bună la vorbit,
nu sunt bună la vorbit;

am renunțat, n-am renunțat.

Trei idei, trei contradicții.

Acum, dacă vă întrebați
de ce sunt doar două chestii

pe așa-zisa mea listă de trei...

(Râsete)

Vă reamintesc că vorbim
despre o listă de contradicții.

Concentrați-vă un pic!

(Râsete)

Tipii de la TED m-au sfătuit ca,
având în vedere timpul disponibil,

cel mai bine ar fi să mă rezum la o idee.

Am refuzat.

(Râsete)

Ce știu ei?

Ca să-nțelegeți de ce am ales să ignor
acest sfat, de altfel foarte bun,

haideți să ne întoarcem
la începutul discursului,

mai precis, la gluma cu palindromul.

Gluma asta folosește trucul meu preferat
al meseriei de comedian:

regula celor trei,

în care faci o declarație,

pe care o susții apoi

cu exemple.

Toată familia mea are nume palindrom:

Mama (Mum), Tata (Dad),
Buni (Nan), Bunu (Pop).

Primele două exemple crează un model,

și acest model generează anticipare.

Și-apoi vine al treilea exemplu - bam!
Kayak. Ceeee?

Aceasta e regula celor trei.

Unu, doi, surpriză! Ha ha!

(Râsete)

Regula celor trei
nu e doar fundamentul creațiilor mele,

dar și al felului cum comunic.

Așa că n-am de gând să schimb
absolut nimic pentru nimeni,

nici măcar pentru TED,

care, subliniez, semnifică trei idei:

tehnologie, divertisment

și nătărăi.

(Râsete)

Funcționează de fiecare dată, nu?

Dar e nevoie de mai mult decât de glume

ca să te consacri
drept un comedian profesionist.

Îți trebuie acea abilitate de a merge
pe linia fină dintre a fi fermecător

și dezamăgitor.

Și am descoperit că cel mai eficient mod
de a genera cantitatea de șarm necesară

pentru a neutraliza
personalitatea mea dezamăgitoare

este nu prin glume, ci prin povești.

Așa că numerele mele de stand-up
sunt pline cu povești:

despre cum am crescut, despre cum
mi-am recunoscut homosexualitatea,

despre abuzurile suportate
nu doar pentru că sunt femeie,

dar mai sunt și mare,
și mă consider de gen masculin.

Dacă mă urmăriți online,
uitați-vă la comentarii,

și o să înțelegeți la ce mă refer.

(Râsete)

Acum e acel moment din discurs
în care schimb ritmul

și vă spun o poveste
despre tot ce v-am descris mai sus.

În ultimele sale zile de viață,

bunica mea a fost înconjurată de oameni.

Mulți oameni,

pentru că bunica mea era
prezența maternă iubitoare

a unei familii mari și iubitoare.

Dacă nu v-ați prins deja,

din acea familie fac parte și eu.

Am avut norocul
să-mi pot lua la revedere de la bunica

chiar în ziua când a murit.

Dar ea era deja în lumea ei,

așa că a fost mai mult un „la revedere”
doar din partea mea.

Mi-am amintit atunci
de o mulțime de lucruri,

la care nu mă mai gândisem
de foarte mult timp,

cum sunt scrisorile
pe care i le scriam bunicii

când am început facultatea.

Erau pline de povești amuzante și anecdote

pe care le înfloream ca s-o amuz mai tare.

Mi-am amintit
și cum mi se opreau în gât cuvintele

despre spaima și anxietatea
care m-au cuprins încercând să-mi făuresc

mica mea viață

într-o lume care mi se părea
mult prea mare pentru mine.

Dar în acele scrisori îmi găseam alinarea,

pentru că le scriam
având-o pe bunica în minte.

Dar pe măsură ce lumea devenea
tot mai mare și mai copleșitoare,

iar abilitatea mea de a-i face față
devenea tot mai rea, nu mai bună,

am încetat să-i mai scriu bunicii.

Pur și simplu nu mi se părea că duc viața
despre care bunicii să-i fi plăcut

să citească.

Bunica mea nu a știut că sunt lesbiană.

Cu șase luni înainte să moară,

m-a întrebat, din senin, dacă am prieten.

Îmi amintesc că atunci, pe moment,
am luat decizia

să nu-i spun adevărul.

Am ales asta deoarece știam
că viața ei era pe sfârșite,

timpul meu cu ea era limitat

și nu voiam să-l petrec discutând
despre lucrurile care ne făceau diferite.

Voiam să povestim mai degrabă
despre ce ne unea.

Așa că am schimbat subiectul.

Pe moment, mi s-a părut
că am luat decizia corectă.

Dar pe măsură ce vedeam viața bunicii

scurgându-se către final,

mă tot gândeam
că poate am făcut o greșeală

neîmpărtășindu-i
ceva atât de important pentru mine.

Eram conștientă, însă, că ratasem ocazia

și, așa cum zicea bunica,

„Acum toate legumele-s terci,

degeaba vrei să mai scoți ceapa afară.”

(Râsete)

Am reflectat la asta,

și la cum am avut de gestionat
prea multă ceapă

când eram copil,

lesbiană fiind într-un stat în care
homosexualitatea era ilegală.

Cu această revelație am realizat
cât de strâns eram legată

în lanțurile propriei mele rușini
internalizate.

M-am gândit apoi la toate traumele mele:

violența, abuzurile, violul.

Și în tot acest hățiș de gânduri,

o idee, o întrebare
îmi tot răsărea în minte

și nu aveam răspuns la ea:

Care este scopul umanității mele?

Din toată familia mea, mi se părea
că semăn cel mai tare cu bunica.

Aveam cele mai multe trăsături comune.

Bine, acuma nu prea mai avem.

Moartea chiar îi schimbă pe oameni.

Ăsta...

(Râsete)

Ăsta e un simț al umorului
à la bunica mea.

Deci persoana cu care simțeam
că semăn cel mai mult

era mamă, bunică, străbunică,

stră-străbunică.

Eu? Eu reprezentam finalul absolut
al ramurii mele din arborele genealogic.

Și nici măcar nu sunt 100% sigură
că mai sunt conectată cu trunchiul.

Care este scopul umanității mele?

Anul care a urmat decesului bunicii mele
a fost cel mai creativ

din toată viața mea.

Bănuiesc că e din cauză că,
în fața unui final, gândurile mi se adună

mai degrabă decât să se împrăștie.

Gândirea mea nu e un proces linear.

Am o gândire vizuală.
Eu îmi văd gândurile.

Nu am memorie fotografică,

și mintea mea
nu e o înșiruire statică de gânduri.

Folosesc un fel de limbaj din hieroglife
în continuă dezvoltare

pe care l-am creat,

pe care îl înțeleg
și în care gândesc foarte bine.

Dar mi-e greu să-l traduc.

Nu știu să pictez, să desenez,
să sculptez, nici măcar să cos un nasture.

cât despre scris,

sunt acceptabilă,
dar e un proces chinuitor de traducere,

și nu simt că rezultatul e unul bun.

Iar ca să-mi exprim gândurile,
cum spuneam, nu strălucesc la asta.

Dintotdeauna am resimțit vorbitul
ca pe un cadru limitativ

pentru lumea mea lăuntrică.

Altfel spus,

dintotdeauna am înțeles mult mai mult
decât am fost vreodată capabilă să exprim.

Cu aproximativ un an înainte
de moartea bunicii

am fost diagnosticată oficial cu autism.

Pentru mine, asta a fost o veste bună.

Dintotdeauna am crezut că nu sunt capabilă
să-mi trăiesc viața ca un om normal

din cauză că sunt anxioasă și depresivă.

Dar, se pare că

eram anxioasă și depresivă

din cauză că nu eram capabilă
să-mi trăiesc viața ca un om normal.

Asta pentru că nu eram un om normal,

dar habar nu aveam.

Bine, să nu credeți
că nu mai întâmpin dificultăți.

Fiecare zi e o mică provocare,

ca să fiu sinceră.

Dar măcar acum știu care-mi sunt reperele,

iar normalitatea nu e unul dintre ele.

Provocarea mea nu e să ies din furtună.

Provocarea mea e să găsesc mereu
centrul furtunii.

În afară de modalitățile uzuale
prin care cei ca mine își găsesc liniștea,

comportamente repetitive, rutine,
gândire obsesivă,

eu mai am o cale neobișnuită
către inima furtunii:

stand-up-ul.

Și dacă mai aveți nevoie de dovezi
despre faptul că sunt diferită, da,

sunt calmă atunci când fac un lucru
care îi înspăimântă pe majoritatea.

Sunt aproape moartă pe dinăuntru
în zona asta.

(Râsete)

Diagnosticul mi-a oferit suportul
în care să încadrez părți din mine

pe care nu le-am înțeles niciodată.

Dintr-o dată, nu mai eram o inadaptată,

și pentru o vreme, m-am lăsat îmbătată
de nou-descoperita încredere

în gândirea mea.

Dar după moartea bunicii,
acea încredere s-a prăbușit

pentru că eu jelesc gândind.

Și în acea durere,

am văzut cu claritate

cât de extraordinar de izolată sunt
și am fost mereu.

Care este scopul umanității mele?

Am reflectat mult asupra faptului că
autismul și sindromul post-traumatic

au atâtea în comun.

Și m-am panicat,

pentru că eu le am pe amândouă.

O să pot vreodată să le separ?

Dintotdeauna mi s-a spus
că traumele le depășești

vorbind despre ele.

Eu am vorbit despre ele,

dar tot eram la discreția lor.

Sunt parte din terciul meu,
și nu pot scoate cepele afară.

Am realizat, în acel moment,

că da, îmi povesteam traumele,
dar pentru amuzament.

Am înlăturat părțile întunecate,
am separat suferința,

și am rămas agățată de traume
ca să-mi amuz publicul.

Conectam oamenii între ei
cu ajutorul comediei,

iar eu rămâneam total izolată.

Care este scopul umanității mele?

Nu aveam un răspuns,

dar aveam o idee.

Voiam să spun adevărul,

tot adevărul meu,

nu pentru amuzament, ci ca să împărtășesc
durerea reală, viscerală, a traumei mele.

Și m-am gândit că cea mai bună metodă
ar fi un spectacol de comedie.

Și exact asta am făcut.

Am scris un spectacol de comedie
care nu respectă structura clasică

în care comedienii își termină povestea
cu câte un deznodământ

care e amuzant.

Nu m-am oprit aici.

Am trecut de orice limită,

și am ajuns în măruntaiele
metaforice ale audienței mele.

Scopul meu nu era să-i fac să râdă.

Voiam să-i las fără suflare,

să-i șochez,

să-i fac să-mi asculte povestea
și să-mi simtă durerea

fiecare în parte,
și nu ca o mulțime amuzată, fără minte.

Și asta am făcut,
iar spectacolul l-am denumit „Nanette”.

Multă lume...

(Aplauze)

Multă lume susține

că „Nanette” nu e un spectacol de comedie.

Sunt total de acord cu ei. Cu siguranță
„Nanette” nu e un spectacol de comedie.

Și totuși, acești oameni nu au dreptate.

(Râsete)

Deoarece argumentul lor

este că eu aș fi eșuat în a face comedie.

Nu am eșuat în a face comedie.

Ba chiar am luat tot ce știu
despre comedie,

toate cunoștințele, instrumentele,
trucurile,

pe toate le-am folosit
ca să distrug comedia.

Și nu poți distruge comedia cu comedie,

dacă nu știi să faci comedie.

Neputincioasă fie-ți arma!

(Râsete)
(Aplauze)

Dar nu asta era ideea.

Scopul meu nu era să distrug comedia
și-atât.

Voiam s-o distrug ca s-o pot reconstrui
și să-i dau o altă formă.

O formă care să poată susține mai bine

tot ce aveam nevoie să împărtășesc.

La asta m-am referit când am zis
că am renunțat la comedie.

Probabil ați ajuns în punctul
în care vă întrebați:

„Minunat, dar care-s alea trei idei,
până la urmă?

Nu e prea clar.”

Mă bucur că am pretins că întrebați.

(Râsete)

Sunt sigură că destul de mulți dintre voi
ați identificat deja cele trei idei.

Sunteți o audiență inteligentă,

așa că nu m-ar surprinde.

S-ar putea să vă surprindă însă
faptul că nu am trei idei.

V-am spus că am trei idei, dar am mințit.

V-am indus în eroare,
ca un om amuzant ce sunt.

Ce am făcut, de fapt, e că am luat
un pumn de idei de-ale mele

și le-am împrăștiat ca pe semințe
prin acest discurs.

De ce am făcut asta?

Păi, dincolo de poante și amuzament,

totul se reduce la ceva
ce zicea bunica mea mereu:

„Nu grădina, ci grădinăritul contează.”

„Nanette” m-a învățat înțelesul
acestui adevăr.

Credeam că faptul că am distrus comedia

și mi-am spus povestea
în tot adevărul și suferința ei,

o să mă împingă
spre limitele existenței și ale artei.

Mă așteptam la asta și eram pregătită
să plătesc prețul, ca să-mi spun povestea.

Dar nu s-a întâmplat așa.

Lumea nu m-a respins, dimpotrivă,
s-a apropiat de mine.

Printr-un act de răzvrătire,
de fapt m-am integrat.

Și mi-a luat mult timp să înțeleg

că această contradicție

are aceeași explicație
cu cealaltă contradicție,

și anume, cum pot face atât de bine
ceva la care nu sunt bună deloc.

Vedeți, în viața de zi cu zi,

e un chin pentru mine
să vorbesc cu ceilalți,

pentru că structura mea neuronală
mă face să-mi fie foarte greu să gândesc,

să ascult, să vorbesc
și să procesez informații noi,

totul în același timp.

Dar pe scenă nu am nevoie să gândesc.

Îmi pregătesc discursul în avans.

Nu am nici nevoie să ascult.
Asta e treaba voastră.

(Râsete)

Și nici de vorbit nu vorbesc, propriu-zis,

pentru că în realitate
îmi recit materialul pregătit.

Așa că tot ce-mi mai rămâne

este să fac tot posibilul

să creez o legătură autentică cu publicul.

Și dacă am învățat ceva
din experiența cu „Nanette”,

este că această legătură
nu depinde numai de mine.

Aveți și voi un rol.

Poate că „Nanette” s-a născut
în mintea mea,

dar ea trăiește și crește acum
într-o mulțime de alte minți,

care, evident, nu sunt ale mele,

dar cu care îmi place să cred
că m-am conectat.

Astfel, ea e acum mai presus de mine,

așa cum scopul umanității
e mai presus de noi toți.

Înțelegeți de aici ce considerați.

Vă mulțumesc și bună ziua!

(Aplauze)