Școlile distrug creativitatea

Sir Ken Robinson susţine impresionant şi distractiv crearea unui sistem educaţional care încurajază (în loc să distrugă) creativitatea.

Bună dimineaţa.
Ce mai faceţi?

A fost grozav, nu-i aşa?

Am fost impresionat de întregul eveniment.

De fapt, plec.
(Râsete)

Au fost trei teme,
de-a lungul conferinţei,

relevante pentru ce vreau să discut.

Una dintre ele e extraordinara
dovadă a creativităţii umane

în toate prezentările de până acum
şi în toţi oamenii de aici -

prin varietatea şi gama largă
a prezentărilor.

A doua e că ne aflăm în situaţia în care
habar n-avem ce va fi, în viitor.

N-avem nici cea mai vagă idee
despre cum se vor desfăşura lucrurile.

Sunt interesat de educaţie. Descopăr
că toată lumea e interesată de educaţie.

Voi nu?

Mi se pare înteresant
când eşti la o petrecere

şi spui că lucrezi în educaţie -
deşi, sincer, nu se întâmplă des, (Râsete)

dacă lucrezi în educaţie.
(Râsete) Nu eşti invitat.

Şi curios, niciodată nu eşti reinvitat.
Asta e ciudat pentru mine.

Dar dacă eşti şi, cineva te întreabă
cu ce te ocupi,

şi spui că lucrezi în educaţie,
îi vezi cum se albesc la faţă.

„Oh Doamne, de ce eu?"
(Râsete)

„Ies şi eu o dată toată săptămâna.”
(Râsete)

Dar dacă-i întrebi despre educaţia lor,
te pun la perete.

Pentru că e ceva care îi defineşte
pe oameni. Am dreptate?

Ca şi religia, banii şi alte lucruri.

Sunt foarte interesat de educaţie
şi cred că toţi avem.

Investim mult interes în ea,
parţial pentru că prin educaţie

vom ajunge la acest viitor
greu de imaginat.

Dacă ne gândim, copiii care încep şcoala
anul acesta, se vor pensiona în 2065.

Nimeni nu ştie - în ciuda expertizelor
etalate aici în ultimele 4 zile -

cum va arăta lumea peste 5 ani. Totuşi,
trebuie să-i educăm pentru acest viitor.

Imprevizibilul situaţiei e extraordinar.

A treia parte e că - şi toţi suntem
perfect de acord cu asta -

copiii au capacităţi
extraordinare de inovaţie.

Aseară Sirena a fost o minune, nu-i aşa?
Doar văzând ce poate să facă.

Excepţională, dar nu atât de excepţională
în raport cu vârsta copilăriei.

E o persoană cu dedicare extraordinară
care şi-a descoperit un talent.

Eu afirm că toţi copiii
au talente extraordinare,

Iar noi le risipim, fără milă chiar.

Vreau să vorbesc despre educaţie
şi despre creativitate.

Eu afirm că acum, creativitatea
e la fel de importantă în educaţie

ca şi învăţătura şi, ar trebui
să le acordăm aceeiaşi importanţă.

(Aplauze) Mulţumesc.

Asta-i tot, de fapt.
Vă mulţumesc. (Râsete)

Aşadar... mai am 15 minute...
(Râsete)

Păi, m-am născut...
(Râsete)

Recent am auzit o poveste
- îmi place să o spun -

despre o fetiţă la ora de desen.
Avea 6 ani şi stătea în spate, desenând.

Învăţătoarea spunea că fetiţa
aproape niciodată nu era atentă,

dar la ora de desen, era.

Învăţătoarea fascinată s-a dus la ea:
„Ce desenezi?”

Fetiţa a spus:
„Îl desenez pe Dumnezeu”.

„Dar nimeni nu ştie cum arată Dumnezeu”,
a spus învăţătoarea.

„Vor şti imediat!”, a răspuns micuţa.

(Râsete)

Când fiul meu avea 4 ani, în Anglia -

de fapt, avea 4 ani
peste tot în lume, sincer. (Râsete)

Dacă e să fim corecţi,
avea 4 ani oriunde am fost în acel an.

A jucat în „Naşterea Domnului".

Vă amintiţi povestea?

A fost o poveste mare.
Mel Gibson a realizat continuarea.

Poate aţi vazut-o: „Naşterea II”.
Dar James l-a interpretat pe Iosif,

şi-am fost entuziasmaţi.
Îl consideram un rol principal.

Locul era ticsit de „agenţi” în tricouri
inscripţionate cu

„James Robinson ESTE Iosif!”
(Râsete)

Nu trebuia să vorbească,
dar ştiţi partea când intră cei 3 regi.

Ei vin cu daruri
şi aduc aur, tămâie şi smirnă.

Stăteam acolo şi cred că n-au intrat
în ordinea corectă.

Am vorbit cu fiul meu după,
şi l-am întrebat dacă e în regulă cu asta.

„Da. Ce, n-a fost bine?”
Şi-au schimbat doar locurile.

Cei trei băieţi au intrat ,
copii de 4 ani cu prosoape pe cap

şi au pus nişte cutii pe jos.

Primul a spus: „Îţi aduc aur”.
Al doilea: „Îţi aduc smirnă”.

Iar al treilea: „Frank a trimis asta”.
(tămâie = frankincense în engleză)(Râsete)

(Râsete)

Comun aici e că copiii vor încerca.
Dacă nu ştiu, vor încerca oricum.

Am dreptate?
Nu le e teamă de greşeală.

Nu spun că a greşi
e acelaşi lucru cu a fi creativ.

Ştim că dacă nu eşti pregătit să greşeşti,
nu vei veni niciodată cu ceva original.

Dacă nu eşti pregătit să greşeşti.

Până la maturitate,
majoritatea pierd acestă capacitate.

Le e frică să greşască.

Conducem companiile în felul acesta.
Stigmatizăm greşelile.

Derulăm acum sisteme naţionale de educaţie
în care greşelile sunt cel mai rău lucru.

Rezultatul e că educăm oamenii
să-şi piardă capacităţile creative.

Picasso a spus odată că
toţi copii se nasc artişti.

Problema e să rămâi artist
pe măsură ce creşti.

Cred cu pasiune că creativitatea
nu o dobândim pe măsură ce creștem,

ci o pierdem.
De fapt, suntem educaţi să o pierdem.

De ce?

Am locuit în Stratford-pe-Avon
până acum 5 ani.

De fapt, ne-am mutat
din Stratford în Los Angeles.

Vă imaginaţi ce tranziţie uşoară a fost.
(Râsete)

Locuiam în Snitterfield,
chiar lângă Stratford,

locul de naştere
al tatălui lui Shakespeare.

Vă vine vreun gând?
Mie îmi venise.

Nu vă gândeaţi că Shakespeare
avea un tată, nu?

Pentru că nu vi-l imaginaţi
pe Shakespeare copil, nu?

Shakespeare la 7 ani.
Eu nu m-am gândit la asta.

A avut 7 ani la un anumit moment dat
şi un profesor de engleză, nu?

(Râsete)

Cât de enervant o fi fost?
(Râsete)

„Trebuie să te străduieşti mai mult!”

(Râsete)

Trimis la culcare de tatăl său,
„Shakespeare, treci la culcare, ACUM!”

„Şi pune jos creionul!”

„Şi nu mai vorbi aşa!"
(Râsete)

„Zăpăceşti oamenii!”.
(Râsete)

Oricum, ne-am mutat
din Stratford în Los Angeles,

şi vă spun câteva ceva despre tranziţie.

Băiatul meu nu vroia să vină.
Am doi copii.

El are 21 acum, fiica mea 16.

Nu vroia să vină în Los Angeles.
Îl încânta, dar avea o prietenă în Anglia.

Era dragostea vieţii lui.
Sarah. O ştia de o lună.

(Râsete)

Avuseseră a patra aniversare!

E mult o lună, când ai 16 ani.
Era foarte supărat pe avion:

„N-o să găsesc niciodată o fată ca Sarah!”

Noi, sincer, eram chiar fericiţi,
(Râsete)

pentru că ea a fost
principalul motiv al plecării noastre.

(Râsete)

Dar ceva e surprinzător când te muţi
în America şi călătoreşti prin lume:

fiecare sistem educaţional de pe Pământ
are aceeiaşi ierarhie a disciplinelor.

Toate. Nu contează unde mergi.
Ai crede că e altfel, dar nu e.

Primele sunt matematica şi limbile,
apoi ştiinţele umaniste,

iar ultimele sunt artele.
Peste tot pe Pământ.

Şi în aproape fiecare sistem,
e o ierharhie în cadrul artelor.

Arta şi muzica au un statut mai important
decât drama şi dansul.

Nu există sistem educaţional pe planetă
să-i înveţe dansul, zilnic, pe copii

aşa cum îi învaţă matematică.
De ce?

De ce nu?
Cred că e chiar important.

Cred că matematica e foarte importantă,
dar şi dansul e.

Copiii dansează tot timpul
dacă le e permis. Şi noi la fel.

Toţi avem un corp, nu?
Nu ştiu eu bine? (Râsete)

(Râsete)

Pe măsură ce cresc,
îi educăm progresiv, de la talie în sus.

Apoi ne concentrăm pe cap.
Mai ales pe o parte.

Dacă ai vizita sistemul educaţional
ca extraterestru

şi te-ai întreba la ce foloseşte,
concluzia ar fi,

- dacă te iei după rezultate,
după cine reuşeşte în acest sistem,

cine face totul cum trebuie, cine primeşte
toate laudele, cine sunt câştigătorii -

concluzia e că întregul scop
al educaţiei publice din lume

e să producă profesori universitari.
Nu-i aşa?

Ei sunt cei din vârf.
Şi eu am fost unul. Poftim!

(Râsete)

Îmi plac profesorii universitari,

dar n-ar trebui să-i considerăm
realizarea supremă a umanităţii.

Sunt doar o formă de viaţă.
O altă formă de viaţă.

Dar sunt oarecum ciudaţi,
şi o spun cu afecţiune pentru ei.

E ceva ciudat cu profesorii, - nu toţi,
dar de obicei - trăiesc în capul lor.

Trăiesc acolo sus şi puţin într-o parte.

Sunt separaţi de trup, literal vorbind.

Pentru ei, corpul e un mijloc
de transport pentru cap.

(Râsete)
Nu-i aşa?

E un mod de a-şi duce capul la întâlniri.
(Râsete)

Dacă vreţi dovada reală
a experienţelor extracorporale,

mergeţi la o conferinţă rezidenţială
a academicienilor seniori,

şi asistaţi la discoteca din ultima seară.
(Râsete)

Veţi vedea bărbaţi şi femei adulte
zvârcolindu-se incontrolabil,

fără ritm.
(Râsete)

Aşteptând închiderea ca să meargă acasă
să scrie o lucrare despre asta.

Sistemul nostru de învăţământ e clădit
pe ideea de abilitate academică.

Cu un motiv. Întregul sistem
a fost inventat în toată lumea,

- nu existau sisteme publice de învăţământ
înainte de secolul XIX -

toate au apărut
pentru nevoile industrializării.

Aşa că ierharhia se bazează pe două idei.

Prima - cele mai folositoare materii
pentru muncă sunt cele mai importante.

Probabil aţi fost îndepărtaţi în şcoală,
uşor, în copilărie, de ce vă plăcea,

pe motiv că nu veţi obţine o slujbă bună
făcând acel lucru. Corect?

Nu cânta, nu vei fii un muzician;
nu urma artele, nu vei fii un artist.

Sfat nevinovat, acum, total greşit!

Toată lumea e cuprinsă de o revoluţie.

A doua e abilitatea academică,
care domină viziunea despre inteligenţă

pentru că universităţile au creat sistemul
după propria lor imagine.

Vă daţi seama că întreg sistemul public
de învăţământ e un proces prelungit

de intrare la universitate.

Consecinţa e că mulţi oameni talentaţi,
geniali şi creativi, cred că nu-s aşa,

pentru că la ce erau buni în şcoală
nu era apreciat sau chiar era stigmatizat.

Nu cred că ne permitem
să continuăm pe acest drum.

În următorii 30 de ani, după UNESCO,
în lume vor fi mai mulţi absolvenţi

decât toţi absolvenţii din trecut.

Şi e combinaţia tuturor lucrurilor
despre care am vorbit:

tehnologia şi efectele ei asupra muncii,

şi demografia cu creşterea
explozivă a populaţiei.

Brusc, diplomele nu mai valorează nimic.
Nu-i aşa?

Când eram student, dacă aveai diplomă,
aveai un loc de muncă.

Nu aveai loc de muncă,
pentru că nu vroiai unul.

Sincer, eu, nu vroiam unul.
(Râsete)

Acum, copii cu diplome, se întorc acasă
şi continuă cu jocurile video.

Pentru că îţi trebuie un master,
când înainte era suficientă licenţa,

şi acum îţi trebuie şi doctorat.
E un proces de inflaţie academică,

care dovedeşte că întreaga structură
educaţională ne fuge de sub picioare.

Trebuie să ne revizuim
conceptul despre inteligenţă.

Ştim trei lucruri despre inteligenţă.

1 - e diversă. Vedem lumea
prin prisma simţurilor:

gândim vizual, prin sunete, kinestezic,
abstract, prin mişcare.

2 - inteligenţa e dinamică.

Dacă considerăm interacţiunile din creier,
cum am auzit ieri în câteva prezentări,

inteligenţa e admirabil de interactivă.
Creierul nu e împărţit în compartimente.

Creativitatea - pe care eu o definesc
ca proces de creare de idei originale

care au valoare - cel mai frecvent apare
din interacţiunea modurilor diferite

de a vedea lucrurile,
din prisma disciplinelor diferite.

Există o punte între cele două jumătăţi
ale creierului, numită corpus callosum.

E mai gros la femei.

O completez pe Helen, de ieri -
probabil de asta femeile sunt mai bune

la sarcini concomitente.
Pentru că sunteţi, nu-i aşa?

E un morman de cercetări,
dar ştiu din viaţa personală.

Dacă soţia găteşte acasă, nu des,

din fericire...
(Râsete)

...E bună la anumite lucruri,
dar dacă găteşte, vorbeşte şi la telefon,

vorbeşte cu copiii, zugrăveşte tavanul,
face operaţii pe cord, aici.

Dacă eu gătesc, uşa-i închisă,
copii afară, telefonul în furcă,

dacă ea intră în bucătărie,
mă enervez şi-i spun:

„Terry, te rog, încerc să fac ochiuri..."
(Râsete)

(Râsete)

„Lasă-mă-n pace.”

Ştiţi dilema filozofică:

dacă un copac cade în pădure
şi nimeni nu-l aude, s-a întâmplat?

O ţine-ţi minte?

Recent am văzut un tricou pe care scria:
„Dacă un bărbat îşi spune părerea

într-o pădure şi nici o femeie nu-l aude,
nici atunci n-are dreptate?"

(Râsete)

Al treilea lucru despre inteligenţă,
e că-i distinctă.

Scriu o carte momentan, numită „Epifanie”,
bazată pe interviuri

despre cum şi-au descoperit unii talentul.
Sunt fascinat cum au ajuns la asta.

A pornit de la o discuţie cu o femeie
extraordinară despre care majoritatea

n-au auzit niciodată: Gillian Lynne.
Aţi auzit de ea? Unii, da.

E coregraf şi toţi îi cunoaşteţi munca.

A făcut coregrafia la „Pisicile”
şi „Fantoma de la Operă”. E minunată.

Făceam parte din comisia
„Royal Ballet”, în Anglia, cum se şi vede.

(Râsete)

Într-o zi, am luat masa cu Gillian
şi am întrebat-o:

„Cum ai devenit dansatoare?”

A fost interesant.
La şcoală era fără speranţă.

Şcoala, în anii '30, a scris părinţilor:

„Credem că Gillian
are o problemă de învăţare”.

Nu se putea concentra, era agitată.
Acum am spune că avea ADHD. Nu?

Dar asta era în anii 1930,
iar ADHD-ul nu se inventase încă.

Nu era o boală disponibilă.
(Râsete)

Oamenii nu ştiau că o pot avea.
(Râsete)

S-a dus să o vadă un specialist.
A intrat într-o cameră tapetată cu stejar,

cu mama de mână şi a trebuit
să stea pe scaun, deoparte.

A stat pe mâini 20 de minute,
cât timp doctorul a vorbit cu mama

despre problemele ei de la şcoală -

că deranja orele, că întârzia
cu temele... Copil de 8 ani.

La final, doctorul s-a aşezat lângă ea:

„Gillian, am ascultat-o pe mama ta şi,
vreau să vorbesc cu ea între patru ochi”.

„Aşteaptă aici. Ne întoarcem repede.”
Au ieşit şi au lăsat-o.

Ieşind, el a pornit radioul de pe birou
şi i-a spus mamei: „Staţi şi priviţi-o”.

În momentul în care au ieşit,

ea era în picioare,
mişcându-se pe ritmul muzicii.

Au privit-o câteva minute,
iar el s-a întors către mama ei:

„D-nă Lynne, Gillian nu e bolnavă.
E dansatoare.

Duceţi-o la o şcoală de dans.”
Am întrebat: „Ce s-a întâmplat?

„M-a dus. Nu-ţi pot descrie
cât de minunat a fost!

Am intrat într-o încăpere
plină de oameni ca mine.

Oameni ce nu puteau sta liniştiţi,
care trebuiau să se mişte ca să gândească."

Făceau balet, step, jazz,
dans modern, contemporan.

Apoi o audiţie la Şcoala Regală de Balet
şi a devenit dansatoare solo

şi-a avut o carieră strălucitoare
la Royal Ballet.

A absolvit Şcoala Regală de Balet

şi-a înfiinţat propria societate:
Societatea de dans Gillian Lynne,

l-a întâlnit pe Andrew Lloyd Webber.

E responsabilă pentru unele dintre
cele mai de succes producţii

de teatru muzical din istorie,
A încântat milioane de oameni.

Şi e multimilionară.

Altcineva i-ar fi dat medicamente
şi i-ar fi spus să se liniştească.

(Aplauze)

Cred că se rezumă la asta:
Al Gore a vorbit seara trecută

despre ecologie şi de revoluţia
pornită de Rachel Carson.

Cred că singura speranţă pentru viitor e
să adoptăm noul concept de ecologie umană,

în care să începem să reclădim concepţia
despre bogăţia potenţialului uman.

Sistemul educaţional ne-a minat minţile
la fel cum minăm planeta:

pentru un anumit produs.
Şi pe viitor, nu ne va fi de folos.

Trebuie regândite principiile fundamentale
după care ne educăm copii.

Un citat minunat din Jonas Salk:

„Dacă toate insectele
ar dispărea de pe Pământ,

în 50 de ani, întreaga viaţă
de pe Pământ ar înceta.

Dacă toate fiinţele umane
ar dispărea de pe Pământ, în 50 de ani,

toate formele de viaţă ar prospera”.
Şi are dreptate.

TED celebrează darul imaginaţiei umane.

Trebuie să avem grijă
să-l folosim cu înţelepciune

ca să evităm unele scenarii discutate.

Vom reuşi doar dacă tratăm capacitatea
creativă ca pe o comoară, cum şi este,

iar pe copii, ca pe speranţa
pe care o şi reprezintă.

Sarcina noastră e să le educăm
întreaga fiinţă pentru acest viitor.

Apropos, s-ar putea
noi să nu-l apucăm, dar ei da.

Treaba noastră e să-i ajutăm
să realizeze ceva în el.

Vă mulţumesc din suflet.

(Aplauze)