Contribuţia femeilor exploratori - Courtney Stephens

Urmăriţi lecţia întreagă pe: http://ed.ted.com/lessons/the-contributions-of-female-explorers-courtney-stephens

În Epoca Victoriană, era puţin probabil ca femeile să devină exploratori renumiţi, dar câteva, inteligente, dure şi curajoase au adus contribuţii majore la studiul puţin cunoscutelor teritorii. Courtney Stephens examinează trei femei - Marianne North, Mary Kingsley and Alexandra David-Néel - care nu acceptau să li se spună nu (şi ne explică de ce ar trebui să le mulţumim pentru asta). Lecţii de Courtney Stephens, animaţie de Lizzi Akana.

Azi curiozitatea e un lucru de la sine înțeles.

Credem că dacă muncim din greu

vom sta în faţa piramidelor,

vom descoperi o nouă specie de flori,

sau chiar vom merge pe Lună.

În secolul al XVIII-lea și al XIX-lea,

femeile priveau pe fereastră

la o lume puțin probabil să o exploreze vreodată.

Pe timpul reginei Victoria, femeile

erau retrogradate la treburi domestice și bârfă.

Deși „devorau” cărți de călătorii în ținuturi exotice,

majoritatea nu plecau niciodată

din locurile natale.

Cu toate acestea, câteva femei victoriene,

privilegiate,

hotărâte,

care nu acceptau „nu” ca răspuns,

au ridicat pânzele spre ținuturi sălbatice.

În 1860, Marianne North,

grădinar și pictor amator,

a traversat oceanul spre America

cu scrisori de recomandare,

un șevalet,

și pasiune pentru flori.

A continuat să călătorească spre Jamaica,

Peru,

Japonia,

India,

Australia.

A călătorit pe fiecare continent, mai puțin Antarctica,

căutând flori noi pe care să le picteze.

„Am fost copleșită de multitudinea

subiectelor de pictat”, a scris ea.

„Colinele erau de un albastru minunat,

înșirate una după cealaltă.

N-am mai văzut asemenea
abundență de culoare pură.”

Fără avioane și automobile,

rar cu o stradă pavată,

North călărea măgari,

urca pe stânci,

și traversa mlaștini

ca să ajungă la plantele la care dorea.

Toate astea în ținuta obișnuită timpului său:

rochii până la pământ.

Cum fotografia nu fusese încă perfecționată,

picturile Mariannei a oferit botaniștilor din Europa

primele imagini ale unor plante neobișnuite din lume,

cum ar fi uriașa plantă-ulcior din Borneo,

crinul african,

și multe alte specii numite după ea,

fiind primul european
care le-a catalogat în sălbăticie.

Între timp, la Londra,

domnișoara Mary Kingsley era fiica protejată

a unui doctor ce călătorea.

Îi plăceau poveștile tatălui ei

despre obiceiurile indigene din Africa.

Tatăl ei s-a îmbolnăvit și a murit

în timp ce scria o carte cu acest subiect.

Kingsley a hotărât să termine cartea în locul lui.

Tovarăși de-ai tatălui au sfătuit-o să nu plece,

vorbindu-i despre bolile tropicale,

dar ea a plecat oricum,

ajungând în 1896 în Sierra Leone de azi,

cu două valize mari și un dicționar frazeologic.

Călătorind în junglă,

a putut să confirme existența

unei creaturi pe atunci mitice:

gorila.

Își amintește că s-a luptat cu crocodili,

că a fost prinsă într-o tornadă,

și că a gâdilat un hipopotam cu umbrela

ca să-l facă să plece de lângă canoe.

Când a căzut într-o capcană cu suliţe

jupa groasă a ferit-o de răni.

„Un șarpe bine gătit

e una din cele mai gustoase
mese de aici!”, a scris ea.

Credeţi că Indiana Jones era plin de resurse?

Kingsley l-ar fi întrecut oricând!

Când vine vorba de încălcarea regulilor,

probabil nicio altă femeie călător nu a fost

la fel de îndrăzneață ca Alexandra David-Neel.

Alexandra, care studiase religiile orientale

acasă în Franța,

dorea cu disperare să se afirme

în faţa specialiştilor din Paris,

toți, bărbați.

A hotărât că singura cale de a fi luată în serios

era să viziteze orașul legendar Lhasa

din munții Tibetului.

„Oamenii vor fi nevoiți să spună

„Această femeie a trăit
lucrurile despre care vorbește.

le-a atins și le-a văzut aievea”, a scris ea.

Când a ajuns la granița dinspre India,

i s-a interzis să treacă.

Așa că s-a deghizat în bărbat tibetan.

Cu o haină din blană de iac

şi un colier de cranii sculptate,

a străbătut pe jos Himalaya pustie,

până la Lhasa,

unde a fost arestată.

A învățat că, cu cât e mai grea călătoria,

cu atât e mai bună povestea,

și a scris multe cărți despre religia tibetană,

care nu doar au făcut senzație la Paris,

dar au rămas importante și azi.

Aceste femei curjoase și altele ca ele,

au mers pretutindeni în lume ca să demonstreze

că dorința de a vedea cu ochii tăi

nu schimbă doar cursul cunoașterii umane,

ci însăși ideea a ce e posibil.

Au folosit puterea curiozității

ca să înțeleagă concepţiile

și specificul altor locuri,

poate pentru că ele însele

păreau neobișnuite chiar în societatea lor.

Călătoriile le-au dezvăluit

mai mult decât specificul locurilor străine:

ceva ce numai ele însele puteau găsi:

un sentiment al sinelui.