Jack Horner: Dinozauri care-şi schimbă forma

Unde sunt puii de dinozaur? Într-o prelegere fascinantă de la TEDxVancouver, paleontologul Jack Horner descrie cum secţionarea craniilor fosile a dezvăluit un secret şocant despre câţiva dintre cei mai iubiţi dinozauri ai noştri.

Să vă rog să ridicaţi mâinile

sau să aplaudaţi,

cei care faceţi parte din generaţii diferite?

Mă interesează câţi

aveţi de la 3 până la 12 ani.

(Râsete)

Nici unul, nu?

Bine.

Voi vorbi despre dinozauri.

Vă amintiţi de dinozauri când eraţi la acea vârstă?

(Aplauze)

Dinozaurii sunt destul de amuzanţi, ştiţi...

(Râsete)

... noi ne cam îndreptăm într-o direcţie destul de diferită acuma.

Sper că vă daţi cu toţii seama de asta.

Aşa că vă voi spune în faţă ce am de spus:

Încercaţi să nu dispăreţi complet.

(Râsete)

Asta este tot.

(Râsete)

Oamenii mă întreabă de multe ori,

de fapt, una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le aud

este: "de ce copiilor le plac atât de mult dinozaurii?"

Ce-i atât de fascinant?

Şi de obicei spun doar:

''Păi, dinozaurii erau mari,

diferiţi şi au dispărut.''

Au dispărut cu toţii.

Acest lucru nu este adevărat,

dar vom ajunge şi la asta în câteva minute.

Este ca un fel de temă:

mari, diferiţi şi disparuţi.

Titlul discursului meu:

Dinozauri care -şi schimbă forma:

cauza unei extincţii premature.

Acum, presupun că ne amintim cu toţii dinozaurii.

Sunt foarte multe forme diferite.

Foarte multe feluri.

Cu mult timp în urmă,

prin anii 1900,

muzeele erau în căutare de dinozauri.

S-au dus şi i-au adunat.

Şi asta este o poveste interesantă.

Fiecare muzeu îşi dorea un dinozaur mai mare sau mai bun

decât aveau ceilalţi.

Aşadar, dacă muzeul din Toronto se ducea

şi achiziţiona un Tyrannosaur, unul mare,

atunci muzeul din Ottawa dorea unul şi mai mare

şi mai bun.

Asta era valabil pentru toate muzeele.

Aşadar, toată lumea umbla să găsească

toţi aceşti dinozauri mai mari şi mai buni.

Şi asta se întâmpla la începutul anilor 1900.

Pe la 1970,

câţiva oameni de ştiinţă stăteau

şi se gândeau: ''Ce naiba?"

"Uită-te la dinozaurii ăştia."

"Toţi sunt mari."

"Unde sunt toţi ăia mici?''

Şi s-au gândit la asta

şi au scris şi lucrări despre asta:

''Unde sunt dinozaurii mici?''

(Râsete)

Ei bine, duceţi-vă la un muzeu şi veţi vedea;

vedeţi cât de mulţi pui de dinozauri sunt acolo.

Oamenii au presupus -- şi asta era de fapt o problemă --

oamenii au presupus

că dacă ar fi avut dinozauri mici,

dacă ar fi avut dinozauri tineri,

aceştia ar fi uşor de identificat.

Ai avea un dinozaur mare

şi un dinozaur mai mic.

Dar ei aveau doar dinozauri mari.

Şi totul se rezumă la câteva lucruri.

Mai întâi, oamenii de ştiinţă au ego-uri,

şi oamenilor de ştiinţă le place să denumească dinozauri.

Le place să denumească orice.

Tuturor le place să aibă propriul animal pe care l-au denumit.

(Râsete)

Aşa că de câte ori au găsit ceva care arăta puţin diferit,

l-au numit puţin diferit.

Şi desigur, ce s-a întâmplat,

este că am ajuns să avem o grămadă întreagă de dinozauri diferiţi.

În 1975,

s-a aprins o luminiţă în capul cuiva.

Dr. Peter Dodson

de la Universitatea din Pennsylvania

şi-a dat seama

că dinozaurii au crescut

cam aşa cum cresc păsările,

într-un mod diferit

de modul în care cresc reptilele.

Şi că de fapt,

a folosit cazuarul drept exemplu -

- şi este foarte tare: dacă te uiţi la cazuar,

sau la oricare altă pasăre cu creastă pe cap,

ele cresc de fapt

până la aproximativ 80% din dimensiunea de adult

înainte să înceapă să le crească creasta.

Acuma, gândiţi-vă la asta.

Practic îşi păstrează caracteristicile copilăreşti

până foarte târziu, perioadă pe care noi o numim ontogenică.

Deci ontogenia alometrică craniană

înseamnă creşterea relativă a craniului.

Aşadar puteţi vedea

că dacă aţi găsit unul

care a crescut 80%

şi nu aţi fi ştiut că el va fi un cazuar, când va fi mare,

ai crede că sunt două animale diferite.

Aceasta era o problemă,

iar Peter Dodson a scos-o în evidenţă

folosind nişte dinozauri cu cioc de raţă

numiţi, la vremea aceea, Hypacrosaurus.

Şi el a arătat

că dacă ai lua un pui şi unul adult

şi ai face o medie a felului în care ar trebui să arate,

dacă ar avea o creştere liniară,

ar avea o creastă

cam cât jumătate din mărimea unui adult.

Dar sub-adultul în cauză,

crescut doar 65%

nu avea creastă deloc.

Deci asta prezenta un interes.

În acest punct

oamenii au început, din nou, să se rătăcească.

Adică, dacă ar fi acceptat acest lucru,

dacă ar fi acceptat studiul lui Peter Dodson şi ar fi mers mai departe,

am avea mult mai puţini dinozauri

decât avem acum.

Dar oamenii de ştiinţă au ego-uri;

le place să numească lucruri.

Aşa că au continuat să denumească dinozauri

pentru că erau diferiţi.

Avem acuma o modalitate prin care putem testa

să vedem dacă un dinozaur, sau orice alt animal,

este unul tânăr sau este unul mai bătrân.

Şi asta se face secţionându-le oasele.

Secţionarea oaselor unui dinozaur

este greu de făcut, pentru că după cum vă imaginaţi,

în muzee

oasele sunt preţioase.

Te duci la un muzeu şi vezi că au foarte mare grijă de ele.

Le pun în containere mici cu spumă.

Sunt foarte bine îngrijite.

Nu le place dacă apari tu şi vrei

să le tai cu ferăstrăul ca să te uiţi înăuntru.

(Râsete)

Aşa că, în mod normal, nu te lasă să faci asta.

Dar, eu am un muzeu

şi eu colecţionez dinozauri

şi pe ai mei pot să îi tai cu ferăstrăul.

Aşa că asta fac.

(Aplauze)

Dacă secţionezi un dinozaur mic,

este foarte poros înăuntru, cum se vede la A.

Dacă tai într-un dinozaur mai în vârstă,

este foarte compact.

Poţi să afirmi că este un os matur.

Aşadar, este foarte uşor să-i diferenţiezi.

Ce vreau eu să fac

este să vi-i arăt pe aceştia.

În America de Nord în Câmpiile de Nord ale Statelor Unite

şi Câmpiile de Sud din Alberta şi Saskatchewan,

există un conglomerat de pietre numit Hell Creek Formation

care ne dă ultimii dinozauri care au trăit pe Pământ.

Pe 12 dintre ei

îi recunoaşte toată lumea;

şi mă refer la cei 12 dinozauri principali

care au dispărut.

Aşadar îi vom evalua.

Cam cu asta m-am ocupat eu.

Aşadar, împreună cu studenţii mei, cu angajaţii mei,

i-am tăiat să vedem ce găsim.

Cum vă puteţi imagina,

una e să secţionezi un os de la picior,

dar când te duci la un muzeu

şi zici: ''Nu vă supăraţi dacă despic

craniul dinozaurului vostru, nu-i aşa?

ei vor spune, ''Pleacă.''

(Râsete)

Avem aici 12 dinozauri.

Şi ne vom uita mai întâi la aceştia trei.

Aceştia sunt dinozaurii numiţi Pachycephalosaurs.

Şi toată lumea ştie

că aceste trei animale sunt înrudite.

Şi presupunerea este

că ei sunt înrudiţi,

ca verii, sau aşa ceva.

Dar nimeni nu s-a gândit

că ei ar putea să fie înrudiţi mai de aproape.

Cu alte cuvinte,

oamenii s-au uitat la ei şi au văzut diferenţele.

Şi ştiţi cu toţii

că dacă ai de gând să verifici

dacă eşti înrudit cu fratele sau cu sora ta,

nu poţi face asta uitându-te la diferenţe.

Poţi să stabileşti înrudirea doar dacă

te uiţi şi cauţi asemănările.

Aşa că amenii se uitau la aceştia

şi vorbeau despre cât de diferiţi sunt.

Pachycephalosaurus are o boltă mare şi groasă pe cap,

şi are câteva proeminenţe mici pe spatele capului,

şi are câteva chestii noduroase deasupra nasului.

Apoi Stygimoloch, un alt dinozaur

din aceeaşi eră, care a trăit în acelaşi timp,

are ţepi care ies din spatele capului.

Are o calotă micuţă, uşor bombată,

şi are câteva chestii noduroase pe nas.

Apoi avem creatura asta care se numeşte Dracorex,

ochiul Hogwart.

Ghiciţi de unde a venit? De la dragon.

Deci aici este un dinozaur

care are ţepi ieşindu-i din cap, nu are calota bombată

şi are chestii noduroase pe nas.

Nimeni nu a observat că chestiile noduroase arată cam la fel.

Dar s-au uitat la aceştia trei

şi au zis: ''Aceştia sunt trei dinozauri diferiţi,

şi Dracorex este probabil cel mai primitiv dintre ei.

Iar celălalt este mai primitiv decât celălalt.

Nu îmi este clar

cum anume i-au diferenţiat pe ăştia trei.

Dar dacă îi aliniezi,

dacă iei aceste trei cranii şi le aliniezi,

se aliniază aşa:

Dracorex este cel mai mic.

Stygimoloch este cel de mărime mijlocie,

Pachycephalosaurus este cel mai mare.

Şi cineva ar putea crede,

că asta ar trebui să-mi dea un indiciu.

(Râsete)

Dar lor nu le-a sugerat nimic.

Pentru că, mă rog, ştim cu toţii de ce.

Oamenilor de ştiinţă le place să denumească lucruri.

Deci dacă îl secţionăm pe

Dracorex -

- îl secţionez pe Dracorex-ul nostru -

şi mă uit, este poros în interior,

foarte poros în interior.

Adică, este un specimen tânăr

şi creşte foarte repede.

Aşadar se va face şi mai mare.

Dacă secţionez un Stygimoloch,

rezultatul este acelaşi.

Bolta, acea boltă mică a calotei

creşte foarte repede.

Se umflă foarte repede.

Ce este interesant este că ghimpele de pe spatele lui Dracorex

creşte deasemenea foarte repede.

Ţepii de pe spatele lui Stygimoloch

se resorb de fapt,

ceea ce înseamnă că devin din ce în ce mai mici

pe măsură ce bolta calotei se măreşte.

Şi dacă ne uităm la Pachycephalosaurus,

Pachycephalosaurus are o boltă craniană mare

şi proemineţele mici de pe ceafă

se resorb de asemenea.

Aşadar doar cu aceşti trei dinozauri,

poţi cu uşurinţă, ca şi om de ştiinţă,

putem, cu uşurinţă, să facem ipoteze

că sunt doar secvenţe de creştere

ale aceluiaşi animal.

Ceea ce desigur înseamnă

că Stygimoloch şi Dracorex

dispar.

(Râsete)

Bine.

Ceea ce desigur înseamnă

că avem de-a face cu 10 dinozauri principali.

Un coleg de-al meu de la Berkley,

ne uitam amândoi la un Triceratops.

Înainte de anul 2000 --

acum să reţineţi,

Triceratops a fost găsit prima oară în anii 1800;

înainte de 2000, nimeni nu mai văzuse

un Triceratops tânăr.

Există câte un Triceratops în fiecare muzeu din lume,

dar nimeni nu a găsit vreodată un pui.

Şi noi ştim de ce, nu-i aşa?

Pentru că toată lumea vrea să aibă unul mare.

Aşa că toată lumea a avut unul mare.

Aşadar, am plecat şi am adunat o grămadă de chestii

şi am găsit o grămadă de exemplare mici.

Sunt pretutindeni; pe peste tot.

Aşa că avem o grămadă la noi la muzeu.

(Râsete)

Toţi spun că e din cauză că am un muzeu mic.

Dacă ai un muzeu mic, atunci ai dinozauri mici.

(Râsete)

Dacă vă uitaţi la Triceratops,

puteţi vedea că se schimbă, se transformă.

Pe măsură ce tinerii cresc,

cornurile lor se curbează spre înapoi.

Iar apoi, pe măsură ce îmbătrânesc,

cornurile le cresc spre înainte.

Şi asta este destul de tare.

Dacă vă uitaţi la marginea gulerului osos,

au aceste oase mici triunghiulare

care cresc mari ca nişte triunghiuri

iar apoi se aplatizează de-a lungul marginii gulerului osos

destul de asemănător cu spinii

la Pachycephalosaurs.

Apoi, pentru că cei tineri sunt în colecţia mea,

i-am secţionat

şi m-am uitat înăuntru.

Cel mic este foarte poros.

Cel de dimensiune medie este şi el foarte poros,

dar interesant era că

Triceratops-ul adult era de asemenea poros.

Şi acesta este un craniu care are doi metri lungime.

Este un craniu mare.

Dar mai este un alt dinozaur

care a fost găsit în această formaţiune

care arată ca şi un Triceratops, doar că este mai mare,

şi se numeşte Torosaurus.

Iar Torosaurus, atunci când îl secţionăm,

are oase mature.

Dar are aceste găuri mari în platoşă,

şi toată lumea spune, ''Un Triceratops şi un Torosaurus

nu se poate să fie acelaşi animal

pentru că unul este mai mare decât celălalt.''

(Râsete)

'' Şi are găuri în platoşă.''

Iar eu am spus: ''Avem vreun pui de Torosaurus?''

Au spus că ''Nu,

dar ăsta are găuri în guler.''

Aşa că unul dintre studenţii mei, John Scannella,

s-a uitat prin întreaga colecţie

şi a descoperit

că gaura începea să se formeze

începând de laTriceratops

şi că, desigur, este deschisă la Torosaurus;

aşa că i-a găsit pe cei de tranziţie

între Triceratops şi Torosaurus,

ceea ce a fost destul de interesant.

Aşa că acum ştim

că Torosaurus

este de fapt un Triceratops ajuns la maturitate.

Acum când denumim dinozaurii,

atunci când denumim orice

se face că numele iniţial rămâne

iar la al doilea se renunţă.

Deci Torosaurus este dispărut.

Triceratops, dacă aţi auzit ştirea,

mulţi reporteri au înţeles complet greşit.

Se gândeau că Torosaurus ar trebui păstrat şi că Triceratops va dispărea,

dar nu asta se va întâmpla.

(Râsete)

În regulă. Aşadar putem face acest lucru cu o grămadă de dinozauri.

Adică, aici avem pe Edmontosaurus

şi Anatotitan.

Anatotitan: raţă uriaşă.

Este un dinozaur uriaş cu cioc de raţă.

Iată încă unul.

Deci ne uităm la histologia osului.

Histologia osului ne spune

că Edmontosaurus este un pui,

sau cel puţin un sub-adult,

şi celălalt este un adult

şi avem aici o ontogenie.

Şi scăpăm de Anatotitan.

Aşadar continuăm să facem asta.

Şi ultimul

este T. Rex.

Aşadar aici sunt aceşti doi dinozauri,

T. Rex şi Nanotyrannus.

(Râsete)

Iarăşi, te face să te întrebi.

(Râsete)

Dar ei aveau o întrebare bună.

Se uitau la ei

şi au spus, ''Unul are 17 dinţi, şi cel mare are 12 dinţi.

Iar asta nu are nici un sens,

pentru că nu ştim de nici un dinozaur

care a căpătat mai mulţi dinţi pe măsură ce a îmbătrânit.

Aşa că trebuie să fie adevărat:

sigur sunt diferiţi.''

Aşa că i-am secţionat.

Şi a fost evident,

că Nanotyrannus are oase tinere

iar cel mare are oase mai mature.

Se pare că ar fi putut să devină şi mai mare.

Şi la Museum of the Rockies unde lucrăm noi,

am patru dinozauri T. Rex,

aşa că pot să tai o grămadă întreagă.

Dar, de fapt, nu a fost nevoie să tai vreunul,

pentru că le-am aliniat doar fălcile

şi a rezultat că cel mai mare avea 12 dinţi

iar următorul mai mic avea 13

şi următorul mai mic avea 14.

Şi desigur, Nano are 17.

Ne-am dus şi ne-am uitat la colecţiile altor oameni

şi am găsit unul care are cam 15 dinţi.

Aşa că, iarăşi, era foarte uşor să afirmăm

că în ontogenia lui Tyrannosaurus

era inclus Nanotyrannus,

drept pentru care, putem să mai scoatem încă un dinozaur.

(Râsete)

Aşa că, atunci când ajungem

la sfârşitul Cretacicului,

rămânem cu şapte.

Iar acesta este un număr bun.

E un număr bun pentru dispariţie, cred.

Acum, după cum vă imaginaţi,

lucrul acesta nu are priză la cei de-a patra.

Copiii de-a patra îşi iubesc dinozaurii,

îi învaţă pe de rost,

şi nu sunt mulţumiţi de situaţia aceasta.

(Râsete)

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)