Să vă rog să ridicaţi mâinile sau să aplaudaţi, cei care faceţi parte din generaţii diferite? Mă interesează câţi aveţi de la 3 până la 12 ani. (Râsete) Nici unul, nu? Bine. Voi vorbi despre dinozauri. Vă amintiţi de dinozauri când eraţi la acea vârstă? (Aplauze) Dinozaurii sunt destul de amuzanţi, ştiţi... (Râsete) ... noi ne cam îndreptăm într-o direcţie destul de diferită acuma. Sper că vă daţi cu toţii seama de asta. Aşa că vă voi spune în faţă ce am de spus: Încercaţi să nu dispăreţi complet. (Râsete) Asta este tot. (Râsete) Oamenii mă întreabă de multe ori, de fapt, una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le aud este: "de ce copiilor le plac atât de mult dinozaurii?" Ce-i atât de fascinant? Şi de obicei spun doar: ''Păi, dinozaurii erau mari, diferiţi şi au dispărut.'' Au dispărut cu toţii. Acest lucru nu este adevărat, dar vom ajunge şi la asta în câteva minute. Este ca un fel de temă: mari, diferiţi şi disparuţi. Titlul discursului meu: Dinozauri care -şi schimbă forma: cauza unei extincţii premature. Acum, presupun că ne amintim cu toţii dinozaurii. Sunt foarte multe forme diferite. Foarte multe feluri. Cu mult timp în urmă, prin anii 1900, muzeele erau în căutare de dinozauri. S-au dus şi i-au adunat. Şi asta este o poveste interesantă. Fiecare muzeu îşi dorea un dinozaur mai mare sau mai bun decât aveau ceilalţi. Aşadar, dacă muzeul din Toronto se ducea şi achiziţiona un Tyrannosaur, unul mare, atunci muzeul din Ottawa dorea unul şi mai mare şi mai bun. Asta era valabil pentru toate muzeele. Aşadar, toată lumea umbla să găsească toţi aceşti dinozauri mai mari şi mai buni. Şi asta se întâmpla la începutul anilor 1900. Pe la 1970, câţiva oameni de ştiinţă stăteau şi se gândeau: ''Ce naiba?" "Uită-te la dinozaurii ăştia." "Toţi sunt mari." "Unde sunt toţi ăia mici?'' Şi s-au gândit la asta şi au scris şi lucrări despre asta: ''Unde sunt dinozaurii mici?'' (Râsete) Ei bine, duceţi-vă la un muzeu şi veţi vedea; vedeţi cât de mulţi pui de dinozauri sunt acolo. Oamenii au presupus -- şi asta era de fapt o problemă -- oamenii au presupus că dacă ar fi avut dinozauri mici, dacă ar fi avut dinozauri tineri, aceştia ar fi uşor de identificat. Ai avea un dinozaur mare şi un dinozaur mai mic. Dar ei aveau doar dinozauri mari. Şi totul se rezumă la câteva lucruri. Mai întâi, oamenii de ştiinţă au ego-uri, şi oamenilor de ştiinţă le place să denumească dinozauri. Le place să denumească orice. Tuturor le place să aibă propriul animal pe care l-au denumit. (Râsete) Aşa că de câte ori au găsit ceva care arăta puţin diferit, l-au numit puţin diferit. Şi desigur, ce s-a întâmplat, este că am ajuns să avem o grămadă întreagă de dinozauri diferiţi. În 1975, s-a aprins o luminiţă în capul cuiva. Dr. Peter Dodson de la Universitatea din Pennsylvania şi-a dat seama că dinozaurii au crescut cam aşa cum cresc păsările, într-un mod diferit de modul în care cresc reptilele. Şi că de fapt, a folosit cazuarul drept exemplu - - şi este foarte tare: dacă te uiţi la cazuar, sau la oricare altă pasăre cu creastă pe cap, ele cresc de fapt până la aproximativ 80% din dimensiunea de adult înainte să înceapă să le crească creasta. Acuma, gândiţi-vă la asta. Practic îşi păstrează caracteristicile copilăreşti până foarte târziu, perioadă pe care noi o numim ontogenică. Deci ontogenia alometrică craniană înseamnă creşterea relativă a craniului. Aşadar puteţi vedea că dacă aţi găsit unul care a crescut 80% şi nu aţi fi ştiut că el va fi un cazuar, când va fi mare, ai crede că sunt două animale diferite. Aceasta era o problemă, iar Peter Dodson a scos-o în evidenţă folosind nişte dinozauri cu cioc de raţă numiţi, la vremea aceea, Hypacrosaurus. Şi el a arătat că dacă ai lua un pui şi unul adult şi ai face o medie a felului în care ar trebui să arate, dacă ar avea o creştere liniară, ar avea o creastă cam cât jumătate din mărimea unui adult. Dar sub-adultul în cauză, crescut doar 65% nu avea creastă deloc. Deci asta prezenta un interes. În acest punct oamenii au început, din nou, să se rătăcească. Adică, dacă ar fi acceptat acest lucru, dacă ar fi acceptat studiul lui Peter Dodson şi ar fi mers mai departe, am avea mult mai puţini dinozauri decât avem acum. Dar oamenii de ştiinţă au ego-uri; le place să numească lucruri. Aşa că au continuat să denumească dinozauri pentru că erau diferiţi. Avem acuma o modalitate prin care putem testa să vedem dacă un dinozaur, sau orice alt animal, este unul tânăr sau este unul mai bătrân. Şi asta se face secţionându-le oasele. Secţionarea oaselor unui dinozaur este greu de făcut, pentru că după cum vă imaginaţi, în muzee oasele sunt preţioase. Te duci la un muzeu şi vezi că au foarte mare grijă de ele. Le pun în containere mici cu spumă. Sunt foarte bine îngrijite. Nu le place dacă apari tu şi vrei să le tai cu ferăstrăul ca să te uiţi înăuntru. (Râsete) Aşa că, în mod normal, nu te lasă să faci asta. Dar, eu am un muzeu şi eu colecţionez dinozauri şi pe ai mei pot să îi tai cu ferăstrăul. Aşa că asta fac. (Aplauze) Dacă secţionezi un dinozaur mic, este foarte poros înăuntru, cum se vede la A. Dacă tai într-un dinozaur mai în vârstă, este foarte compact. Poţi să afirmi că este un os matur. Aşadar, este foarte uşor să-i diferenţiezi. Ce vreau eu să fac este să vi-i arăt pe aceştia. În America de Nord în Câmpiile de Nord ale Statelor Unite şi Câmpiile de Sud din Alberta şi Saskatchewan, există un conglomerat de pietre numit Hell Creek Formation care ne dă ultimii dinozauri care au trăit pe Pământ. Pe 12 dintre ei îi recunoaşte toată lumea; şi mă refer la cei 12 dinozauri principali care au dispărut. Aşadar îi vom evalua. Cam cu asta m-am ocupat eu. Aşadar, împreună cu studenţii mei, cu angajaţii mei, i-am tăiat să vedem ce găsim. Cum vă puteţi imagina, una e să secţionezi un os de la picior, dar când te duci la un muzeu şi zici: ''Nu vă supăraţi dacă despic craniul dinozaurului vostru, nu-i aşa? ei vor spune, ''Pleacă.'' (Râsete) Avem aici 12 dinozauri. Şi ne vom uita mai întâi la aceştia trei. Aceştia sunt dinozaurii numiţi Pachycephalosaurs. Şi toată lumea ştie că aceste trei animale sunt înrudite. Şi presupunerea este că ei sunt înrudiţi, ca verii, sau aşa ceva. Dar nimeni nu s-a gândit că ei ar putea să fie înrudiţi mai de aproape. Cu alte cuvinte, oamenii s-au uitat la ei şi au văzut diferenţele. Şi ştiţi cu toţii că dacă ai de gând să verifici dacă eşti înrudit cu fratele sau cu sora ta, nu poţi face asta uitându-te la diferenţe. Poţi să stabileşti înrudirea doar dacă te uiţi şi cauţi asemănările. Aşa că amenii se uitau la aceştia şi vorbeau despre cât de diferiţi sunt. Pachycephalosaurus are o boltă mare şi groasă pe cap, şi are câteva proeminenţe mici pe spatele capului, şi are câteva chestii noduroase deasupra nasului. Apoi Stygimoloch, un alt dinozaur din aceeaşi eră, care a trăit în acelaşi timp, are ţepi care ies din spatele capului. Are o calotă micuţă, uşor bombată, şi are câteva chestii noduroase pe nas. Apoi avem creatura asta care se numeşte Dracorex, ochiul Hogwart. Ghiciţi de unde a venit? De la dragon. Deci aici este un dinozaur care are ţepi ieşindu-i din cap, nu are calota bombată şi are chestii noduroase pe nas. Nimeni nu a observat că chestiile noduroase arată cam la fel. Dar s-au uitat la aceştia trei şi au zis: ''Aceştia sunt trei dinozauri diferiţi, şi Dracorex este probabil cel mai primitiv dintre ei. Iar celălalt este mai primitiv decât celălalt. Nu îmi este clar cum anume i-au diferenţiat pe ăştia trei. Dar dacă îi aliniezi, dacă iei aceste trei cranii şi le aliniezi, se aliniază aşa: Dracorex este cel mai mic. Stygimoloch este cel de mărime mijlocie, Pachycephalosaurus este cel mai mare. Şi cineva ar putea crede, că asta ar trebui să-mi dea un indiciu. (Râsete) Dar lor nu le-a sugerat nimic. Pentru că, mă rog, ştim cu toţii de ce. Oamenilor de ştiinţă le place să denumească lucruri. Deci dacă îl secţionăm pe Dracorex - - îl secţionez pe Dracorex-ul nostru - şi mă uit, este poros în interior, foarte poros în interior. Adică, este un specimen tânăr şi creşte foarte repede. Aşadar se va face şi mai mare. Dacă secţionez un Stygimoloch, rezultatul este acelaşi. Bolta, acea boltă mică a calotei creşte foarte repede. Se umflă foarte repede. Ce este interesant este că ghimpele de pe spatele lui Dracorex creşte deasemenea foarte repede. Ţepii de pe spatele lui Stygimoloch se resorb de fapt, ceea ce înseamnă că devin din ce în ce mai mici pe măsură ce bolta calotei se măreşte. Şi dacă ne uităm la Pachycephalosaurus, Pachycephalosaurus are o boltă craniană mare şi proemineţele mici de pe ceafă se resorb de asemenea. Aşadar doar cu aceşti trei dinozauri, poţi cu uşurinţă, ca şi om de ştiinţă, putem, cu uşurinţă, să facem ipoteze că sunt doar secvenţe de creştere ale aceluiaşi animal. Ceea ce desigur înseamnă că Stygimoloch şi Dracorex dispar. (Râsete) Bine. Ceea ce desigur înseamnă că avem de-a face cu 10 dinozauri principali. Un coleg de-al meu de la Berkley, ne uitam amândoi la un Triceratops. Înainte de anul 2000 -- acum să reţineţi, Triceratops a fost găsit prima oară în anii 1800; înainte de 2000, nimeni nu mai văzuse un Triceratops tânăr. Există câte un Triceratops în fiecare muzeu din lume, dar nimeni nu a găsit vreodată un pui. Şi noi ştim de ce, nu-i aşa? Pentru că toată lumea vrea să aibă unul mare. Aşa că toată lumea a avut unul mare. Aşadar, am plecat şi am adunat o grămadă de chestii şi am găsit o grămadă de exemplare mici. Sunt pretutindeni; pe peste tot. Aşa că avem o grămadă la noi la muzeu. (Râsete) Toţi spun că e din cauză că am un muzeu mic. Dacă ai un muzeu mic, atunci ai dinozauri mici. (Râsete) Dacă vă uitaţi la Triceratops, puteţi vedea că se schimbă, se transformă. Pe măsură ce tinerii cresc, cornurile lor se curbează spre înapoi. Iar apoi, pe măsură ce îmbătrânesc, cornurile le cresc spre înainte. Şi asta este destul de tare. Dacă vă uitaţi la marginea gulerului osos, au aceste oase mici triunghiulare care cresc mari ca nişte triunghiuri iar apoi se aplatizează de-a lungul marginii gulerului osos destul de asemănător cu spinii la Pachycephalosaurs. Apoi, pentru că cei tineri sunt în colecţia mea, i-am secţionat şi m-am uitat înăuntru. Cel mic este foarte poros. Cel de dimensiune medie este şi el foarte poros, dar interesant era că Triceratops-ul adult era de asemenea poros. Şi acesta este un craniu care are doi metri lungime. Este un craniu mare. Dar mai este un alt dinozaur care a fost găsit în această formaţiune care arată ca şi un Triceratops, doar că este mai mare, şi se numeşte Torosaurus. Iar Torosaurus, atunci când îl secţionăm, are oase mature. Dar are aceste găuri mari în platoşă, şi toată lumea spune, ''Un Triceratops şi un Torosaurus nu se poate să fie acelaşi animal pentru că unul este mai mare decât celălalt.'' (Râsete) '' Şi are găuri în platoşă.'' Iar eu am spus: ''Avem vreun pui de Torosaurus?'' Au spus că ''Nu, dar ăsta are găuri în guler.'' Aşa că unul dintre studenţii mei, John Scannella, s-a uitat prin întreaga colecţie şi a descoperit că gaura începea să se formeze începând de laTriceratops şi că, desigur, este deschisă la Torosaurus; aşa că i-a găsit pe cei de tranziţie între Triceratops şi Torosaurus, ceea ce a fost destul de interesant. Aşa că acum ştim că Torosaurus este de fapt un Triceratops ajuns la maturitate. Acum când denumim dinozaurii, atunci când denumim orice se face că numele iniţial rămâne iar la al doilea se renunţă. Deci Torosaurus este dispărut. Triceratops, dacă aţi auzit ştirea, mulţi reporteri au înţeles complet greşit. Se gândeau că Torosaurus ar trebui păstrat şi că Triceratops va dispărea, dar nu asta se va întâmpla. (Râsete) În regulă. Aşadar putem face acest lucru cu o grămadă de dinozauri. Adică, aici avem pe Edmontosaurus şi Anatotitan. Anatotitan: raţă uriaşă. Este un dinozaur uriaş cu cioc de raţă. Iată încă unul. Deci ne uităm la histologia osului. Histologia osului ne spune că Edmontosaurus este un pui, sau cel puţin un sub-adult, şi celălalt este un adult şi avem aici o ontogenie. Şi scăpăm de Anatotitan. Aşadar continuăm să facem asta. Şi ultimul este T. Rex. Aşadar aici sunt aceşti doi dinozauri, T. Rex şi Nanotyrannus. (Râsete) Iarăşi, te face să te întrebi. (Râsete) Dar ei aveau o întrebare bună. Se uitau la ei şi au spus, ''Unul are 17 dinţi, şi cel mare are 12 dinţi. Iar asta nu are nici un sens, pentru că nu ştim de nici un dinozaur care a căpătat mai mulţi dinţi pe măsură ce a îmbătrânit. Aşa că trebuie să fie adevărat: sigur sunt diferiţi.'' Aşa că i-am secţionat. Şi a fost evident, că Nanotyrannus are oase tinere iar cel mare are oase mai mature. Se pare că ar fi putut să devină şi mai mare. Şi la Museum of the Rockies unde lucrăm noi, am patru dinozauri T. Rex, aşa că pot să tai o grămadă întreagă. Dar, de fapt, nu a fost nevoie să tai vreunul, pentru că le-am aliniat doar fălcile şi a rezultat că cel mai mare avea 12 dinţi iar următorul mai mic avea 13 şi următorul mai mic avea 14. Şi desigur, Nano are 17. Ne-am dus şi ne-am uitat la colecţiile altor oameni şi am găsit unul care are cam 15 dinţi. Aşa că, iarăşi, era foarte uşor să afirmăm că în ontogenia lui Tyrannosaurus era inclus Nanotyrannus, drept pentru care, putem să mai scoatem încă un dinozaur. (Râsete) Aşa că, atunci când ajungem la sfârşitul Cretacicului, rămânem cu şapte. Iar acesta este un număr bun. E un număr bun pentru dispariţie, cred. Acum, după cum vă imaginaţi, lucrul acesta nu are priză la cei de-a patra. Copiii de-a patra îşi iubesc dinozaurii, îi învaţă pe de rost, şi nu sunt mulţumiţi de situaţia aceasta. (Râsete) Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)