Tehnologia nu a schimbat iubirea. Iată de ce.

În lumea noastră interconectată, condusă de tehnologie, am elaborat noi metode și reguli de a face curte, dar principiile fundamentale ale iubirii au rămas aceleași, spune antropologul Helen Fisher. În această dezvăluire dinamică din prima linie a iubirii, aflați cum legăturile noastre mai rapide ne conduc spre relații mai lente, mai intime. Urmăriți până la sfârșit și veți vedea și o discuție energică cu experta în dragoste, Esther Perel.

Am fost recent
în munții din Noua Guinee

și am vorbit cu un bărbat
care avea trei soții.

L-am întrebat:
„Câte neveste ai vrea să ai?”

A urmat o pauză lungă,

și mi-am spus:

„Oare o să spună cinci?

O să spună 10?

O să spună 25?”

S-a aplecat spre mine

și mi-a spus: „Niciuna.”

(Râsete)

86% din societățile umane permit
unui bărbat să aibă mai multe soții,

poligamia.

Dar majoritatea acestor culturi,

doar 5 sau 10% din bărbați
au mai multe soții.

Să ai mai mulți parteneri
poate fi ca durerea de dinți.

De fapt, poate fi o luptă între soții,

uneori își pot otrăvi una alteia copiii.

Trebuie să ai multe vaci, multe capre,

mulți bani și mult pământ,

ca să poți construi un harem.

Suntem o specie care trăiește în perechi.

97% din mamifere nu se împerechează
ca să-și crească copiii;

oamenii o fac.

Nu sugerez că noi nu —

că suntem în mod necesar
fideli sexual partenerilor noștri.

Am studiat adulterul în 42 de culturi,

înțeleg parțial genetica acestuia,

și parțial cum funcționează creierul.

E foarte întîlnit în lume,

dar suntem construiți să iubim.

Cum schimbă tehnologia iubirea?

O să spun că aproape deloc.

Studiez creierul.

Eu și colegii mei am scanat creierele
a peste 100 de oameni —

oameni fericiți
care tocmai s-au îndrăgostit,

oameni care tocmai au fost respinși

și oameni care iubesc de mult timp.

E posibil să rămâi îndrăgostit mult timp.

Am susținut acum mult timp

că noi am dezvoltat trei mecanisme
distincte ale creierului

pentru împerechere și reproducere:

instinctul sexual,

sentimentul de iubire romantică intensă

și sentimentul de uniune cosmică
cu un partener de lungă durată.

Împreună, aceste trei mecanisme
cerebrale —

și multe alte părți ale creierului —

orchestrează viața noastră sexuală,
romantică și de familie.

Stau însă mult dedesubtul cortexului,

al sistemului limbic
unde simțim emoțiile,

unde le generăm.

Se află în cele mai primitive părți
ale creierului, legate de energie,

atenție, apetit, motivație,
dorință și instinct.

În acest caz,

dorința de a câștiga
cel mai mare premiu al vieții:

un partener.

Au evoluat începând cu peste
4,4 milioane de ani în urmă

printre primii noștri strămoși

și nu se vor schimba dacă lovești
la stânga sau la dreapta pe Tinder.

(Râsete)

(Aplauze)

Fără îndoială, tehnologia schimbă
modul în care curtăm:

prin email, SMS-uri,

emoji pentru exprimarea emoțiilor,

sexting,

dând „like” unei fotografii, self-iuri ...

Avem noi reguli și tabuuri în a curta.

Însă, știți —

schimbă asta iubirea în mod dramatic?

Cum rămâne cu sfârșitul anilor 1940,

când automobilul a devenit foarte popular

și deodată am avut dormitoare pe roți?

(Râsete)

Cum rămâne cu apariția
pilulei contraceptive?

Eliberate de marea amenințare
a sarcinii și dezastrului social,

femeile au putut să-și exprime
sexualitatea primitivă și primordială.

Nici chiar site-urile pentru dating
nu schimbă iubirea.

Sunt Consultant Științific Șef
la Match.com,

asta de 11 ani.

Tot spun și lumea e de acord cu mine,

ca nu sunt site-uri pentru dating,

sunt site-uri pentru a te prezenta.

Când stați într-un bar

într-o cafenea,

pe o bancă din parc,

creierul ancestral se pune în mișcare
ca o pisică adormită ce se trezește,

și zâmbiți,

și râdeți,

și ascultați,

și vă dați în spectacol așa cum o făceau
strămoșii noștri acum 100.000 de ani.

Vă putem prezenta diferiți oameni —

toate site-urile de dating pot —

dar singurul algoritm real
e propriul creier.

Tehnologia nu va schimba asta.

Nu va schimba
nici pe cine alegeți să iubiți.

Studiez biologia personalității

și am ajuns să cred

că am dezvoltat patru stiluri
de gândire și de comportament,

legate de nivelul de dopamină, serotonină,

testosteron și estrogen.

Am pus la punct un chestionar
direct din știința creierului

pentru a măsura gradul
în care vă exprimați trăsăturile —

constelația de trăsături —

legate de aceste patru sisteme cerebrale.

Apoi pun chestionarul
pe diferite site-uri de dating

din 40 de țări.

Mai mult de patrusprezece milioane
de oameni au completat chestionarul

și pot să văd cine e atras de cine.

După cum s-a dovedit,

cei care au fost foarte expresivi
în sistemul dopaminei

tind să fie curioși, creativi,
spontani, energetici —

cred că sunt mulți
astfel de oameni în sală —

sunt atrași de cei ce le seamănă.

Oamenii curioși, creativi
au nevoie de oameni ca ei.

Cei care sunt foarte expresivi
în sistemul serotoninei

tind să fie tradiționali, convenționali,
urmează regulile,

respectă autoritatea,

tind să fie religioși —
religia e sistemul sorotoninei —

iar oamenii tradiționali
caută oameni tradiționali.

Astfel, cei ce se aseamănă se atrag.

În celelalte două cazuri,
opusurile se atrag.

Cei foarte expresivi
în sistemul testosteronului

sunt analitici, logici,
direcți, fermi

și caută opusul:

preferă persoanele
cu nivel crescut de estrogen,

cu aptitudini oratorice și sociale
foarte bune;

extrem de intuitive,

foarte protective și emoțional expresive.

Avem tipare naturale
de alegere a perechii.

Tehnologia modernă nu va schimba
pe cine vom alege să iubim,

însă dă naștere unei tendințe moderne

pe care o consider importantă.

E asociată cu conceptul
de paradox al alegerii.

Timp de milioane de ani,

am trăit în mici grupuri
de vânători-culegători.

Nu puteam alege

din 1.000 de oameni
de pe un site de dating.

De fapt, am studiat asta recent

și cred că există un punct slab
în creierul nostru; nu știu ce e,

însă se pare că,
parcurgând multe informații,

putem avea între cinci
și nouă alternative,

apoi intri în ceea ce academicienii
numesc „supraîncarcare cognitivă”

și nu mai alegi niciunul.

Am ajuns să cred
că datorită acestei supraîncărcări,

suntem introduși
într-o nouă formă de curtare,

pe care eu o numesc „iubire lentă”.

Am ajuns la asta
pe când lucram cu Match.com.

În ultimii șase ani, în fiecare an

am făcut un studiu numit
„Necăsătoriți în America”,

nu facem sondaj pentru populația Match,

ci pentru populația Americii.

Folosim peste 5.000 de oameni,

un segment reprezentativ de americani
pe baza recensământului din SUA.

Acum avem datele
a mai mult de 30.000 de oameni,

și în fiecare an

văd câteva tipare identice.

În fiecare an, când pun întrebarea,

peste 50% din oameni au avut
o aventură de o noapte —

nu neapărat anul trecut,
ci pe parcursul vieții —

50% au avut un prieten cu beneficii

pe parcursul vieții,

și 50% au trăit cu cineva
o perioadă îndelungată

înainte de căsătorie.

Americanii conideră asta o nesăbuință.

Mult timp m-am îndoit de asta;

tiparele sunt prea puternice.

Trebuie să existe
vreo explicație darwiniană —

nu sunt atât de mulți oameni nebuni.

Am dat apoi de o statistică
care a venit la fix pentru mine.

Era un articol academic
foarte interesant

din care am aflat că în prezent, în SUA,
67% din cei necăsătoriți

care au o relație de durată

nu se căsătoresc de frica divorțului.

Sunt îngroziți de consecințele

sociale, legale, emoționale,

economice ale divorțului.

Așa că am ajuns
să nu consider asta o nechibzuință:

cred că e precauție.

În prezent, cei necăsătoriți vor să știe
absolut totul despre partenerul lor

înainte să se căsătorească.

Afli multe în pat,

nu doar cum face cineva dragoste,

ci și dacă sunt buni,

dacă ascultă

și, la vârsta mea,

dacă au simțul umorului.

(Râsete)

Într-o epocă în care avem
prea multe opțiuni,

ne temem foarte puțin de sarcină și boli

și nu ne e rușine să facem sex
înainte de căsătorie,

cred că oamenii iubesc
fără să se grăbească.

De fapt, ceea ce se întâmplă e

că suntem martorii unei expansiuni reale
a etapei ante-mariaj

înainte de a pune verigheta pe deget.

Pe vremuri mariajul era
începutul unei relații,

acum e finalul.

Creierul uman, însă —

(Râsete)

Creierul uman e mereu învingător,

și, într-adevăr, astăzi în SUA,

86% din americani se vor căsători
până la vârsta de 49 de ani.

Chiar și în alte culturi din lume
în care nu se căsătoresc atât de des,

în cele din urmă se așează la casa lor
cu un partener de durată.

Așa că am început să înțeleg:

în această prelungire
a etapei pre-angajament,

dacă poți să scapi de relațiile nocive
înainte de mariaj,

poate vom vedea
mai multe căsătorii fericite.

Așa că am studiat 1.100 de oameni
căsătoriți din SUA —

nu pe Match.com, bineînțeles —

și le-am pus o mulțime de întrebări.

Una dintre aceste întrebări era:

„Te-ai recăsători cu persoana
cu care ești căsătorit?”

81% au spus „Da”.

De fapt, cea mai mare schimbare
în idila modernă și în viața de familie

nu este tehnologia.

Nu e nici măcar iubirea lentă.

E numărul în creștere al femeilor
de pe piața locurilor de muncă

din întreaga lume.

Timp de milioane de ani,

strămoșii noștri au trăit în grupuri
de vânători-culegători.

Femeile navetau ca să-și strângă
fructele și legumele.

Veneau acasă cu 60-80% din masa de seară.

Familia cu venit dublu era regula.

Femeile erau considerate
la fel de puternice economic, social

și sexual ca și bărbații.

Însă acum 10.000 de ani,
mediul s-a schimbat,

am început să întemeiem căminul la fermă,

iar bărbații și femeile
au devenit obligați

să se căsătorească cu persoana potrivtă,

din mediul potrivit,

religia potrivită,

neamul potrivit și legăturile
sociale și politice potrivite.

Slujba bărbaților a devenit
mai importantă:

trebuiau să mute pietrele,
să taie copacii, să are pământul.

Duceau produsele la piețele locale
și se întorceau

cu echivalentul lor în bani.

Odată cu asta,

vedem o creștere
a unei mulțimi de credințe:

cea a virginității și mariajului,

a căsătoriilor aranjate —
a celor aranjate cu strictețe —

credința că bărbatul e capul familiei,

că locul femeii e în casă

și, cel mai important,

respectă bărbatul și
„până ce moartea ne va despărți”.

Toate astea nu mai sunt.

Dispar și în multe locuri
au dispărut deja.

Trăim acum o revoluție a mariajului.

Ne debarasăm de 10.000 de ani
de tradiție de agricultură

și trecem la relații egalitariste
între sexe —

ceva ce eu consider extrem de compatibil
cu vechiul spirit uman.

Nu sunt o optimistă nerealistă;

sunt multe motive să ne plângem.

Am studiat divorțul în 80 de culturi.

Am studiat adulterul în multe —

sunt o groază de probleme.

După cum spunea
poetul William Butler Yeats:

„Dragostea-i doar pacoste.”

Aș adăuga: „Nimeni nu scapă cu viață.”

(Râsete)

Cu toții avem probleme.

De fapt, cred că poetul Randall Jarrell
rezumă totul cel mai bine.

A spus: „Lumea-ntunecată,
neliniștită a familiei —

unde cei mari se pot pierde,
iar cei umili pot învinge.”

Vă las cu aceste cuvinte:

iubirea și atașamentul vor învinge,

tehnologia nu poate schimba asta.

Voi concluziona spunându-vă

că înțelegerea relațiilor interumane
trebuie să ia în considerare

unul dintre cei mai puternici determinați
ai comportamentului uman:

nevoia inepuizabilă, adaptabilă

și primordială a omului
de a iubi.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Kelly Stoetzel: Mulțumim, Helen.

După cum știi, printre noi
se află un alt vorbitor

care lucrează în același domeniu.

Ea vine cu o perspectivă diferită.

Esther Perel e psihoterapeut
care lucrează cu cupluri.

Tu studiezi date,

Esther studiază poveștile
pe care i le spun cuplurile

când vin la ea să îi ajute.

Haideți să o chemăm pe scenă.

Esther?

(Aplauze)

Esther, ai auzit discursul lui Helen,

este vreo parte a acestuia

cu care ai rezonat
din perspectiva propriei tale munci

asupra căreia ai vrea să comentezi?

Esther Perel: E interesant
deoarece, pe de-o parte,

nevoia de iubire e omniprezentă
și universală.

Dar modul în care iubim —

sensul pe care îl dăm —

regulile care ne guvernează
relațiile, cred,

se schimbă fundamental.

Am pornit de la un model
care, până acum,

s-a concentrat pe datorie și obligație,

nevoile colective și loialitate.

Și am trecut

la un model al liberei alegeri
și al drepturilor individului,

al auto-realizării și fericirii.

Așa că primul lucru
la care m-am gândit

a fost că nevoia nu se schimbă,

dar se schimbă foarte mult contextul
și modul în care ajustăm aceste relații.

Legat de paradoxul alegerii —

pe de-o parte, savurăm noutatea

și caracterul jucăuș, cred,

de a putea avea atât de multe opțiuni.

În același timp,

când vorbești
despre supraîncărcătura cognitivă,

văd mulți, mulți oameni care ...

cărora le e groază
de nesiguranța și îndoiala

care vin la pachet cu alegerea,

creând un caz de „FDOR”

și ducându-ne —

FDOR, Frica De Ocazie Ratată,
sau frica de a rata ceva —

ceva de genul „Cum știu
că mi-am găsit alesul?

Jumătatea?”

Așa că am creat ceea ce eu numesc
„ambiguitate stabilă.”

Ambiguitatea stabilă e atunci când îți e
prea frică să fii singur,

dar nici nu prea vrei să te implici
în „construirea” intimității.

E un set de tactici care prelungesc
incertitudinea unei relații,

dar și incertitudinea unei despărțiri.

Pe internet avem trei variante majore.

Una e „înghețarea” și acumularea,

care sunt tactici forte bune de stagnare

ce oferă un fel de tipare de durabilitate

care subliniază natura nedefinită
a unei relații,

dar, în același timp, îți dă
suficientă consecvență încurajatoare

și suficientă libertate
cu limite nedefinite.

(Râsete)

Da?

Urmează metoda furișării.

În esență, acesta este...

Practic dispari
din grămada de texte instant

și nu mai trebuie să te ocupi de durerea
pe care o provoci altuia,

pentru că devine invizibilă
chiar și pentru tine.

(Râsete)

Așa e?

M-am gândit — cuvintele astea mi-au venit
în timp ce te ascultam,

cum un vocabular creează o realitate,

și asta e întrebarea mea pentru tine:

Crezi că atunci când se schimbă contextul,

esența iubirii rămâne neschimbată?

Tu studiezi creierul, iar eu studiez
relațiile și poveștile oamenilor,

deci cred că e tot ce spui tu
și încă ceva în plus.

Dar nu știu întotdeauna gradul
în care un context ce se modifică ...

Începe să se schimbe la un moment dat —

Dacă se schimbă sensul,
se schimbă și nevoia

sau nevoia nu are nevoie de context?

HF: Uau! Ei bine —

(Râsete)

(Aplauze)

Am trei abordări aici, da?

Legat de prima:

e evident că ne-am schimbat,
că acum vrem să iubim pe cineva

și, mii de ani, a trebuit să ne luăm
cu persoana potrivită,

cu educația și familia potrivită.

De fapt, în studiul meu cu 5.000
de oameni anual,

îi întreb: „Ce căutați?”

Și în fiecare an, peste 97% spun —

EP: Lista crește —

HF: Ei bine, nu.

În principiu, peste 97% din oameni

vor pe cineva care îi respectă,

cineva în care să poată avea încredere,

cineva care îi face să râdă,

care își face suficient timp pentru ei

și care e atrăgător
din punct de vedere fizic.

Asta nu se schimbă.

Și cu siguranță... sunt două părți —

EP: Știi cum numesc eu asta?

Nu asta obișnuiau să spună oamenii —

HF: Adevărat.

EP: Spuneau că vor pe cineva
cu care să aibă companie,

sprijin economic, copii.

Am trecut de la economia de producție
la cea de servicii.

(Râsete)

Am făcut-o într-o cultură mai extinsă,
o facem și în mariaj.

HF: Corect, nu încape îndoială.

E interesant, milenarii vor, de fapt,
să fie părinți foarte buni,

pe când generația următoare
vor să aibă un mariaj bun,

dar nu se axează pe a fi buni părinți.

Vedeți toate aceste nuanțe.

Sunt două părți esențiale
ale personalității:

e cultura — ce ați fost educați
să faceți, să credeți și să spuneți —

și mai e temperamentul.

În esență, până acum am vorbit
de temperament,

iar acesta cu siguranță se va schimba
odată cu timpurile

și credințele.

În termenii paradoxului alegerii,

ne e nicio îndoială că e o pacoste.

Timp de milioane de ani,
am dat peste băiatul acela drăguț

de la gârlă

și făceam totul să-l cucerim.

EP: Da, dar ...

HF: Vreau să mai spun un lucru.

În esență, în societățile
de vânători-culegători,

aveau de obicei doi sau trei parteneri
pe parcursul vieții.

Nu erau demodați!

Nu sugerez ce să facem,

dar ideea e că mereu am avut opțiuni.

Omenirea e mereu —

de fapt, creierul e construit
să se „echilibreze”,

să încerce și să decidă:

Să rămân sau să plec?
Să plec sau să rămân?

Ce șanse am aici?

Cum o să fac asta acolo?

Cred că acum suntem martorii
unei reiterări a acestui lucru.

KS: Vă mulțumesc amândurora.

Cred că o să avem milioane de parteneri
la cină în seara aceasta!

(Aplauze)

Mulțumesc, mulțumesc.