Viaţa în „digitalul acum"

Acum un an, după uraganul Sandy, Abha Dawesar se afla în Manhattan, pe întuneric căutând o sursă de curent electric. În calitate de scriitor s-a gândit la următoarea metaforă: Oare viaţa noastră se agaţă acum de conexiunea digitală în timp ce renunţăm la lumea reală?

Eram in New York în timpul uraganului Sandy

şi un câțeluș alb pe nume Maui

era lângă mine.

Jumătate din oraş era în întuneric din lipsă de curent

şi eu locuiam în acea parte.

Maui era speriat de întuneric

şi a trebuit să îl car sus pe scări,

de fapt, întâi jos pe scări pentru plimbare

şi apoi iar sus.

Căram de asemenea şi galoane de apă

zilnic, până la etajul şapte.

Şi în plus,

trebuia să ţin o lanternă între dinţi.

Magazinele din apropiere nu mai aveau lanterne,

baterii şi pâine.

Ca să fac duș, mergeam la distanță de 40 de străzi,

la una din sălile de gimnastică.

Dar nu astea erau preocupările mele cotidiene.

Era vital să ajung prima la o cafenea din vecinătate

cu prelungitoare şi încărcătoare

ca să îmi încarc aparatele.

Am început să caut sub banchetele brutăriilor

şi la intrarea în patiserii locul pentru priză.

Şi nu eram singura.

Pe ploaie, oamenii stăteau între Madison şi Strada 5

sub umbrele încărcându-şi telefoanele

de la chioşcurile de pe stradă.

Natura ne amintea

că e mai puternică decât tehnologia noastră,

iar noi eram obsedaţi să fim conectați.

Nu există nimic așa revelator ca o criză

care să-ţi arate ce este cu adevărat important şi ce nu,

iar Sandy m-a făcut să înţeleg că aparatele noastre

şi conexiunea lor sunt importante pentru noi

la fel ca mâncarea şi adăpostul.

Sinele nostru, aşa cum îl ştiam odată, nu mai există

şi cred că universul abstract, digital,

a devenit parte a identităţii noastre

şi vreau să vă spun ce cred eu că înseamnă asta.

Sunt scriitor şi mă interesează sinele

pentru că are multe în comun cu ficţiunea.

Amândouă sunt poveşti, interpretări.

Eu şi voi putem trăi momente fără o poveste.

Poate urcăm scările prea repede

şi rămânem fără aer.

Dar sensul extins al vieţii noastre,

cel abstract, este indirect.

Povestea vieţii noastre se bazează pe experienţa directă,

dar este interpretată.

Un roman se desfășoară scenă după scenă,

la fel şi povestea noastră de viaţă.

E nevoie de luni şi ani.

Momentele diferite formează capitolele vieţii noastre.

Dar povestea nu este despre aceste capitole.

E vorba despre întreaga carte.

Nu e vorba despre despărţire şi fericire,

victorie şi dezamăgire,

ci datorită lor,

iar uneori în ciuda lor,

ne găsim locul în lume

îl schimbăm şi ne schimbăm şi noi.

Povestea noastră are deci nevoie de două dimensiuni de timp:

un arc de timp care reprezintă durata vieţii noastre

şi perioada experienţei directe,

adică momentul.

Individul care experimentează în mod direct

poate exista doar în acel moment,

dar are nevoie de anumite evenimente

sau o secvenţă a lor

şi de aceea simţul sinelui

are nevoie atât de experienţe captivante

cât şi de trecerea timpului.

Iar cea din urmă este prezentă peste tot,

în eroziunea unui grăunte de nisip,

în înmugurirea unui trandafir.

Fără asta, nu am avea muzica.

Emoţiile şi dispoziţia noastră

codifică adesea timpul

regretul sau nostalgia faţă de trecut,

speranţa sau groaza faţă de viitor.

Cred că tehnologia a alterat trecerea timpului.

Timpul avut la dispoziţie pentru povestea noastră,

durata vieţii a crescut,

dar cealaltă măsură, momentul, s-a îngustat.

Pentru că instrumentele noastre ne permit

să măsurăm unităţi tot mai mici de timp

şi asta ne-a ajutat să înţelegem mai în detaliu

lumea materială,

iar această înţelegere în amănunt

a generat maldăre de date

pe care creierele noastre nu le mai înţeleg

şi de aceea avem nevoie de calculatoare complicate.

Vreau să spun că prăpastia

dintre ce putem percepe şi măsura

se adânceşte.

Ştiinţa poate face lucruri în picosecunde,

dar noi nu vom avea o experienţă interioară

de o milionime de milionime de secundă.

Noi răspundem doar la ritmul şi fluxul naturii,

la soare, lună şi anotimpuri

şi avem nevoie de acel arc de timp

cu trecutul, prezentul şi viitorul

pentru a vedea cum sunt lucrurile,

pentru a separa semnalul de zgomot

şi sinele de senzaţii.

Avem nevoie de timp să înţelegem cauza şi efectul

nu doar în lumea materială,

dar şi în intenţiile şi motivaţiile noastre.

Ce se întâmplă dacă săgeata timpului deviază?

Dacă timpul se curbează?

Mulţi dintre noi avem azi senzaţia

că săgeata timpului este îndreptată peste tot

şi nicăieri în acelaşi timp.

Asta pentru că în lumea digitală timpul nu curge

la fel ca în cea naturală.

Ştim că internetul a îngustat spaţiul

şi timpul.

Departe este acum aproape.

Primesc ştirile din India în flux pe telefonul meu

chiar dacă sunt în New York sau NewDelhi.

Şi asta nu e tot.

Fosta slujbă, rezervarea de anul trecut de la restaurant

foştii prieteni, sunt la un loc cu prietenii actuali

pentru că Internetul arhivează

şi curbează trecutul aducându-l în prezent.

Fără nici o distincţie între trecut,

prezent şi viitor, între aici sau acolo,

suntem oriunde în acest moment

pe care îl numesc digitalul acum.

Cum putem stabili priorităţi

în acest ansamblu digital?

Prezentul digital nu este prezentul

pentru că are un avans de câteva secunde

cu fluxul Twitter care este deja pe drum,

cu ştirile din alte fusuri orare.

Nu este prezentul în care aveţi o durere de picior

sau secunda în care sunteţi într-o patiserie

sau cele trei ore în care te afunzi citind o carte.

Acest prezent poartă o foarte mică amprentă fizică

sau psihologică cu privire la starea noastră.

De fapt, scopul său este să ne distragă

la fiecare cotitură a drumului.

Fiecare stimul digital este o invitaţie

să lăsaţi ce faceţi acum şi să mergeţi altundeva

să faceţi altceva.

Citiţi un interviu?

De ce să nu cumpăraţi cartea? Scrieţi pe Twiter.

Daţi like. Găsiţi alte cărţi asemănătoare.

Şi alţi oameni care citesc astfel de cărţi.

Este elibrator să călătorim,

dar când facem asta neântrerupt,

devenim exilaţi permanenţi, fără odihnă.

Alegerea înseamnă libertate,

dar nu când e de dragul alegerii.

Digitalul acum nu e același cu prezentul,

ci în competiţie cu acesta

şi asta pentru că nunumai eu lipsesc din el

dar şi tu.

Nu numai noi suntem absenţi, ci toată lumea.

În asta constă atât confortul cât şi groaza.

Pot comanda cărţi în mijlocul nopţii,

pot cumpăra macaroane pariziene

şi lasa un mesaj video pentru mai târziu.

Permanent pot opera asincron,

într-un ritm diferit de tine,

în timp ce am iluzia

că am comunicat cu tine în mod real.

Sandy mi-a reamintit

cum o asemenea iluzie poat fi zdruncinată.

Erau cei care aveau electricitate şi apă

şi cei fără.

Cei care s-au întors la viaţa de dinainte

şi cei încă strămutați

după atâtea luni.

Tehnologia pare să perpetueze

iluzia pentru cei care o au că toţi o au,

pentru ca apoi, șocant,

să o facă adevărată.

Se spune că sunt mai mulţi oameni în India

cu acces la telefoane decât la toalete.

Dacă această ruptură deja uriașă

în multe părţi de pe glob

între lipsa infrastructurii şi răspândirea tehnologiei

nu este cumva reparată

va apărea o ruptură între digital

şi real.

Pentru noi cei care trăim în digitalul acum

şi ne petrecem fiecare moment al zilei în el,

provocarea e să trăim în două fluxuri de timp

paralele şi aproape simultane.

Cum trăieşte cineva fiind distras permanent?

Credem că cei mai tineri ca noi

născuţi în acest prezent digital se vor adapta natural.

Posibil, dar îmi amintesc de copilăria mea.

Îmi amintesc cum bunicul repeta

cu mine capitalele lumii.

Buda şi Pesta erau separate de Dunăre

şi Viena avea o şcoală de echitaţie spaniolă

Dacă aş fi acum copil, aş putea învăţa asta repede

folosind aplicaţii şi link-uri

dar nu ar fi la fel,

pentru că mai târziu am fost la Viena

şi la acea şcoală de echitaţie

şi l-am simțit pe bunicul lângă mine.

Seară de seară, mă ducea pe terasă

pe umeri şi îmi arăta unde erau

Jupiter, Saturn şi Ursa Mare.

Şi chiar şi azi când mă uit la Ursa Mare

mă simt din nou copil

ținându-mă de bunicu, încercând să nu cad

de pe umerii lui.

Mă pot simţi iar copil.

Ce am avut cu bunicul a fost învăluit

adesea în informaţie, cunoştințe şi fapte,

dar era mult mai mult

decât informație, învățătură sau fapt.

Tehnologia ce denaturează timpul

ne afectează profund sinele

pentru că putem păstra trecutul

şi o parte devine greu de uitat

în timp ce momentul prezent

e tot mai greu de reţinut.

Vrem să ne agăţăm, dar ne trezim

agăţați de o serie de momente statice,

ca baloanele de săpun, se sparg când le atingem.

Arhivând totul, credem că-l putem păstra,

dar timpul nu e informație.

Nu poate fi depozitat.

Noi ştim exact ce înseamnă

să fi cu adevărat prezent într-un moment.

Se poate întâmpla în timp ce

cântăm la un instrument

sau privim în ochi pe cineva cunoscut

de foarte mult timp.

În acele momente suntem compleţi.

Sinele care se află în arcul narativ

şi cel care trăiește momentul

devin una.

Prezentul cuprinde trecutul

şi o promisiune pentru viitor.

Prezentul însoţeşte fluxul timpului

de la trecut la viitor.

Am trăitt asta prima dată cu bunica.

Voiam să învăţ să sar şi ea găsit o frânghie,

şi-a suflecat sariul

şi a sărit peste.

Voiam să învăţ să gătesc şi ea m-a ţinut în bucătărie,

să tai şi să mărunţesc timp de o lună.

Ea m-a învăţat că lucrurile se întâmplă

la timpul potrivit, că nu ne putem lupta cu timpul

şi pentru că va trece şi va dispărea

datorăm momentului prezent toată atenţia noastră.

Atenţia este timp.

Unul dintre instructorii mei de yoga mi-a spus odată

că iubirea este atenţie,

iar în ce o priveşte pe bunica,

dragostea și atenția erau acelaşi lucru.

Lumea digitală devorează timpul

şi prin asta vrea să spun

că ne ameninţă

sentimentul de fi complet.

Ameninţă fluxul iubirii.

Dar nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta.

Putem face altă alegere.

Vedem în mod constant

cât de creativă poate fi tehnologia,

iar în viaţa şi în acţiunile noastre

putem alege acele soluţii şi inovaţii

şi acele momente care restabilesc fluxul timpului

în loc să îl fragmenteze.

Putem să încetinim şi să ne racordăm

la fluxul şi refluxul timpului.

Putem decide să ne luăm timpul înapoi.

Mulţumesc!

(Aplauze)