De ce vei eşua în a avea o carieră de succes

În acest discurs amuzant şi aspru în acelaşi timp, Larry Smith scoate la iveală, fără menajamente, absurdele motive pe care oamenii le inventează când vine vorba de a-şi urma pasiunile. (Filmat la TEDxUW.)

Vreau să vă prezint în această după-amiază

de ce veți eșua în încercarea de a avea o carieră excepţională. (Râsete)

Sunt economist. O ocupaţie lugubră.

Sfârşitul zilei, timpul pentru remarci deprimante.

Mă adresez doar celor care vor o carieră extraordinară.

Ştiu că unii aţi hotărât deja

că vreţi o carieră bună.

O să eşuaţi şi voi – (Râsete) –

deoarece – Vai, ce veseli sunteţi la gândul eşecului. (Râsete)

Grupul de canadieni, cu siguranţă.
(Râsete)

Cei care încearcă să aibă cariere bune n-o să reuşească,

deoarece locurile de muncă bune sunt pe cale de dispariţie.

Există locuri de muncă extraordinare şi cariere extraordinare

şi apoi, joburile cu muncă epuizantă,

stres de-ţi distruge sufletul,

şi nimic între cele două.

Aşa că cei ce caută joburi bune vor eșua.

Voi vorbi despre cei care vor joburi grozave,

cariere excepţionale şi despre eşecul lor.

Prima cauză, indiferent de câte ori ţi se spune:

„Dacă vrei o carieră de succes, trebuie să-ţi urmezi pasiunea, visurile,

trebuie să urmezi

cea mai mare fascinaţie din viaţa ta”,

o auzi mereu

şi totuşi decizi să n-o faci. Indiferent de câte ori urmăreşti

discursul lui Steve Jobs la Universitatea Stanford,

decizi totuşi să n-o faci.

Nu prea înțeleg de ce n-o faci:

eşti prea leneş; e prea greu;

ţi-e teamă că dacă îţi cauţi o pasiune şi n-o găseşti

o să te simţi ca un idiot, aşa că inventezi tot felul de scuze

ca să nu-ţi cauţi pasiunea în viaţă.

Astea sunt scuze, doamnelor şi domnilor.

O să înşiraţi o întreagă listă de motive

să nu faceţi ceea ce trebuie să faceţi

pentru a avea o carieră de succes.

De ex., una dintre grozavele scuze este:

„Carierele excepţionale sunt, în realitate, pentru majoritatea

doar o chestiune de noroc, aşa că voi aştepta

să vină norocul, iar dacă voi fi norocos

voi avea o carieră excepţională, dacă nu, voi avea una bună.”

Dar o carieră bună nu există, aşa că nu va funcţiona.

O altă scuză: „Da, există oameni speciali,

care-şi urmează pasiunea, dar aceştia sunt nişte genii,

sunt Steven Jobs. Eu nu sunt un geniu.

Când aveam cinci ani credeam că sunt un geniu,

dar profesorii mei s-au ocupat

să-mi scoată ideea asta din cap.” (Râsete)

„Iar acum ştiu că sunt un om competent.”

Vedeţi voi, dacă am fi fost în anul 1950,

competenţa ne-ar fi asigurat

o carieră de succes,

dar, ce să vezi, suntem imediat în 2012

şi să susţii că eşti un om competent

te condamni tu însuți cu o laudă ieftină.

Şi, bineînţeles, o altă scuză:

„Aş face asta, aş face-o, dar,

până la urmă, nu sunt un ciudat.

Toată lumea ştie că cei care-şi urmează pasiunea în viaţă

sunt oarecum obsedaţi, puţin ciudaţi. Nu?

Ştii tu, la limita dintre nebunie şi geniu.

Nu sunt un ciudat. Am citit biografia lui Steven J.

Nu sunt o astfel de persoană.

Sunt o persoană drăguţă şi normală,

iar persoanele drăguţe şi normale

nu au pasiuni.

Dar, totuşi, vreau o carieră de succes.

Nu sunt pregătit să-mi urmez pasiunile,

aşa încât ştiu care e soluţia;

am o strategie.

E cea pe care mi-au spus-o mămica şi tăticu.

Mămica şi tăticu mi-au spus că dacă voi munci din greu,

voi avea o carieră bună.

Înseamnă că dacă munceşti foarte, foarte mult

vei avea o carieră extraordinară.

Matematic are logică, da?”

Nici vorbă. (Râsete)

Dar ai reuşit să te convingi pe tine însuţi de asta.

Să-ţi spun un secret:

Vrei să munceşti?
Vrei să munceşti foarte, foarte mult?

Ei bine, o s-o faci, lumea în care trăim

îţi va da ocazia să munceşti pe brânci,

dar eşti sigur că asta îţi va aduce

o carieră de succes, când totul dovedeşte contrariul?

Să presupunem că sunteți dintre cei

ce încercaţi să găsiţi adevărata pasiune.

Înţelegi şi nu-ți mai cauți de scuze.

Încerci să-ţi cauți pasiunea

şi eşti fericit

că ai găsit ceva de care eşti interesat.

Îmi spui că ai ceva care te interesează.

Zici: „Am ceva care mă interesează.”

„Minunat! Şi ce încerci să-mi spui?”

„Că mă interesează ceva.”

Întreb: „E o pasiune?”

„E ceva ce mă interesează”, spui tu.

„Un interes comparat cu ce?”

„Ei bine, mă interesează asta.”

„Şi cu restul activităţilor umane cum rămâne?”

„Nu mă interesează.”

„Le-ai considerat pe toate?”

„Nu, nu tocmai.”

Pasiunea e iubirea ta cea mai mare iubire.

Pasiunea te va ajuta să creezi

expresia cea mai înaltă a talentului tău.

Pasiunea și interesul nu sunt acelaşi lucru.

Ai putea merge la iubita ta să-i spui:

„Căsătoreşte-te cu mine! Eşti interesantă.”
(Râsete)

Nu va accepta. Vei muri singur. (Râsete)

De ce ai nevoie într-adevăr e pasiune.

E mai presus de interes.

Îți trebuie 20 de preocupări interesante

dintre care una te captivează

mai mult decât orice, abia atunci poate ți-ai găsit

marea dragoste, comparativ cu toate celelalte

care te interesează. Asta-i pasiunea.

Un prieten de-al meu a cerut-o în căsătorie pe iubita lui.

Era o persoană cu raţiune economică.

I-a spus iubitei: „Hai să ne căsătorim,

Să ne unim interesele.”

(Râsete)

Aşa a făcut.

„Te iubesc cu adevărat”, a spus. „Te iubesc profund.

Te iubesc cum n-am iubit nicio femeie.

Te iubesc mai mult decât pe Mary, Jane, Susie, Penelope,

Ingrid, Gertrude, Gretel.”

Eram într-un program de schimb german pe atunci.” (Râsete)

„Te iubesc mai mult decât --”

Bine! Ea a părăsit încăperea de la jumătatea

enumerării iubirii lui pentru ea.

După ce şi-a revenit din uimirea de a fi respins,

a concluzionat că a scăpat ca prin urechile acului

din a se căsători cu o persoană iraţională,

deşi s-a gândit ca la următoarea

cerere în căsătorie să nu mai listeze toate femeile

pe care le-a audiat pentru acest rol. (Râsete)

Dar ideea rămâne. Trebuie să ai alternative

ca să afli care ți-e destinul.

Sau poate ţi-e frică de cuvântul „destin”?

Te sperie acest cuvânt?

Despre asta vorbim, iar dacă nu eşti în stare să găseşti

cea mai înaltă expresie a talentului tău şi te mulţumeşti

cu ceva „interesant” -- ce-o mai fi-nsemnând asta --

ştii ce ți se va întâmpla la sfârșitul vieții?

Prietenii şi familia vor veni la cimitir,

iar pe piatra funerară

va sta scris:

„Aici odihneşte un distins inginer care a inventat velcro.”

Dar ce ar fi scris pe acea piatră,

într-o viaţă alternativă, în care

ai fi trăit cele mai înalte culmi ale talentului tău:

„Aici odihneşte ultimul laureat al premiului Nobel pentru fizică,

care a formulat Teoria Câmpului Unificat

şi a demonstrat practicabilitatea propulsiei warp.”

(Râsete)

Într-adevăr, Velcro. (Râsete)

Pe una era o carieră extraordinară,

iar pe cealaltă o oportunitate pierdută.

Dar, până la urmă, unii dintre voi,

în ciuda tuturor acestor scuze,

veţi găsi adevărata pasiune

şi totuşi veţi eşua.

Veţi eşua

pentru că n-o veţi face,

deoarece veţi fi inventat o nouă scuză,

orice scuză, pentru a nu lua atitudine,

iar această scuză am auzit-o de atâtea ori:

„Da, aş vrea să am o carieră extraordinară, dar

relaţiile umane contează mai mult decât orice realizare.

Vreau să fiu un prieten extraordinar, un soţ de excepţie,

un părinte excepţional şi n-o să sacrific toate astea

de dragul unei mari realizări.”

(Râsete)

Ce vrei să-ți spun?

Chir vrei să spun acum:

„Pe bune, jur, nu lovesc copii”? (Râsete)

Uite ce imagine ţi-ai creat despre lumea în care trăieşti.

Eşti un erou, iar eu, sugerez subtil

că pentru a dori o carieră de succes trebuie să urăști copiii.

Ei bine, nu urăsc copiii. Nu-i lovesc.

Da, rătăcea un copil prin clădire când am ajuns aici,

dar nu, nu l-am lovit. (Râsete)

A trebuit, bineînţeles, să-i spun că e o clădire pentru oamenii mari

şi să iasă afară.

A mormăit ceva despre mama sa

şi i-am spus că o să-l găsească oricum şi dacă iese afară.

Ultima dată când l-am văzut era pe scări, plângea. (Râsete)

Ce pămpălău. (Râsete)

Dar ce vrei să spui? Asta te aştepţi să spun.

Chiar crezi că e potrivit

să foloseşti copiii

pe post de scut?

Ştii ce o să se-ntâmple într-o bună zi,

părinte ideal ce eşti?

Copilul va veni la tine într-o zi şi va spune:

„Ştiu ce vreau să fiu.

Ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea.”

Eşti fericit. E exact ce-ai vrut să auzi,

deoarece copilul tău e bun la matematică

şi ştii că-ţi va plăcea ceea ce urmează.

Copilul tău spune: „M-am hotărât:

vreau să devin magician,

vreau să fac trucuri magice pe scenă.”

(Râsete)

Şi tu ce-i spui?

Îi spui:

„Ştii, e destul de riscant,

s-ar putea să nu reuşeşti. Nu se câştiga bani din asta.

Nu ştiu, copile,

cred că ar trebui să te mai gândeşti.

Eşti atât de bun la matematică, de ce să nu --”

Şi copilul te întrerupe spunând:

„Dar acesta e visul meu! Asta vreau să fac!”

Şi tu ce-i vei spune?

Ştii ce-i vei spune ?

„Uite, am avut şi eu un vis cândva, dar --”

Cum o să închei propoziţia, cu „dar”?

„Dar! Am avut şi eu un vis cândva, dar mi-a fost frică să-l urmez.”

Sau îi vei spune:

„Am avut şi eu un vis cândva, copile,

dar apoi te-ai născut tu.” (Râsete)

(Râsete) (Aplauze)

Chiar vrei să-ţi foloseşti familia ca scuză?

Chiar vrei să te uiţi la ei

şi să vezi nişte gărzi de carceră?

Iată ce puteai să spui

când copilul tău ţi-a zis: „Am un vis.”

Puteai să-i spui copilului, privindu-l în ochi:

„Bravo copile, dă-i bătaie,

aşa cum am făcut şi eu.”

Dar nu vei putea să-i spui asta,

pentru că n-ai făcut-o, aşa încât nu poţi. (Râsete)

Şi astfel, păcatele părinţilor

se răsfrâng asupra bieţilor copii.

De ce să găseşti în relaţiile dintre oameni

un motiv să nu-ţi urmezi visul?

Ştii foarte bine de ce.

În adâncul inimii tale, ştii răspunsul

şi sunt extrem de serios acum.

Ştii foarte bine de ce te cuibăreşti

în relaţiile tale cu ceilalţi.

Pentru că îţi este --

Ştii tu ce îţi este.

Ți-e frică să-ţi urmezi pasiunea.

Ți-e frică să nu fii ridicol.

Ți-e teamă să încerci pentru că s-ar putea să eşuezi.

Prieten, soţ, părinte extraordinar, cariera extraordinară.

Nu constituie astea un tot? Nu asta eşti?

Cum poţi să fii una fără cealaltă

Dar ţi-e teamă.

Şi de aceea n-o să ai niciodată o carieră de succes, decât dacă –

„decât dacă” -- sintagma cea mai evocativă a limbii –

„decât dacă”.

Dar „decât dacă” este în strânsă legătură

cu şi mai terifiantul

„oare dacă...”

„Oare dacă aş fi...”

Dacă îţi va trece vreodată prin minte acest gând,

va durea enorm.

Iată, aşadar, multele motive

din cauza cărora n-o să reuşeşti

să ai o carieră excepţională,

decât dacă...

Decât dacă!

Vă mulţumesc. (Aplauze)