Efectele intangibile ale zidurilor

Există mai multe bariere acum decât la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, este de părere designerul Alexandra Auer. Atunci când ridici un zid, mai creezi unul fără să-ți dai seama - o delimitare în mintea noastră de „noi" versus „ceilalți" care pune în pericol siguranța colectivă. Cu rezultate intrigante din proiectul ei de design social în care s-a concentrat pe două școli primare, separate printr-un gard, Auer ne încurajează să demontăm favoritismele și să recâștigăm perspectiva tuturor lucrurilor pe care le avem în comun.

Omenirea iubește să ridice ziduri.

Ați observat vreodată asta?

Ridicăm ziduri pentru orice:

pentru adăpost, pentru protecție,
pentru intimitate.

În ultimii 70 de ani,

numărul barierelor dintre țări s-a dublat.

Chiar acum, sunt mai multe ziduri

decât erau la sfârșitul
celui de-Al Doilea Război Mondial,

mai multe decât în timpul Războiului Rece.

Crescând în Germania,

am perceput mereu
căderea Zidului Berlinului

ca pe o intrare într-o lume nouă,
o lume fără bariere.

Dar de la atacurile din 11 septembrie,

ridicarea lor a înregistrat
o creștere extremă.

De atunci, numărul lor s-a dublat,

cu aproape 30 de structuri noi
proiectate sau deja construite.

Zidurile și gardurile sunt construite
adesea în scop de siguranță,

siguranță față de un alt grup de oameni,

față de infracțiuni, comerț ilegal.

Dar zidurile și gardurile
ne oferă doar un sentiment de siguranță,

care este diferit de siguranța reală.

Chiar dacă ne fac
să ne simțim în siguranță,

aceste structuri în sine
nu ne pot proteja.

În schimb, ele fac altceva: ne separă.

Creează un „noi" și un „ei".

Stabilesc un inamic.

Zidurile ne fac să ridicăm
un al doilea zid,

un zid mental, în mintea noastră.

Iar aceste ziduri mentale
ne fac să pierdem din vedere

toate lucrurile pe care le avem în comun
cu oamenii de pe partea cealaltă.

Dar și invers,

zidurile mentale
pot deveni atât de puternice,

încât să ne încurajeze să ridicăm,
să păstrăm sau să întărim zidurile fizice.

Zidurile fizice și cele mentale
sunt puternic legate,

și mai mereu
unul vine la pachet cu celălalt.

E un ciclu constant:

zidurile fizice
împuternicesc zidurile mentale,

iar zidurile mentale
împuternicesc zidurile fizice,

până când unul cedează,
iar ciclul este întrerupt.

Când se construia Zidul Berlinului,

era greu să-ți dai seama
către cine era îndreptat,

pentru că oamenii din jurul lui
erau un singur popor.

Nu era niciun „noi" sau „ei".

Nu era niciun „ceilalți".

În timpul separării,

ambele părți s-au dezvoltat diferit

formându-și identități individuale.

Și dintr-o dată, au apărut „noi" și „ei".

Un zid mental a fost înălțat,

iar când Zidul Berlinului
a căzut în 1989,

acest zid mental din mintea oamenilor
a rămas în picioare.

Germanii din est au avut nevoie
să fie reintegrați în propria țară,

și chiar dacă nu au trebuit să se mute,

mulți simt că nu au reușit niciodată
să se integreze.

Aceste efecte remanente ale zidului mental
sunt de asemenea măsurabile.

Un studiu al Universității Libere
din Berlin, din 2005,

arată că și la 15 ani după reunificare,

germanii credeau în continuare
că orașele din partea cealaltă a zidului

erau cu mult mai departe
decât în realitate.

Lucrul interesant este că au descoperit
o legătură între atitudinea politică

și estimarea distanței.

Cu cât un participant se împotrivea
mai mult reunificării Germaniei,

cu atât mai mult creștea distanța
pe care o estimau între orașe.

Este zidul mental care ține departe
orașele de pe partea cealaltă,

și cu cât este mai înalt și mai puternic
acest zid mental,

cu atât mai greu se poate ajunge la ele.

Am încercat să repet acest studiu

cu un grup de tineri germani
care au crescut fără zid,

să văd dacă aceste efecte
pot fi măsurate și în zilele noastre.

Rezultatele arată
că această generație, generația mea,

stă un pic cam prost cu geografia
în general...

(Râsete)

Est și vest.

Dar în apărarea noastră, acest lucru
poate fi văzut ca o îmbunătățire, nu?

Noi nu am experimentat acest zid.

Bariera fizică nu ne-a putut face
să construim un zid mental vreodată.

Mi-ar plăcea să văd asta ca o dovadă

că poate exista un viitor

fără un zid mental
care să împartă Germania,

dar cred că trebuie
să înfruntăm realitatea:

acest zid poate că a dispărut,

dar în același timp,
un miliard de ziduri se ridică.

O tendință globală pe care o experimentăm

este creșterea comunităților îngrădite.

Într-un fel,

comunitățile îngrădite pot fi văzute
exact la fel ca niște țări,

doar că la o scară mai mică...

cartiere înconjurate de ziduri și garduri

menite să protejeze cetățenii
de alți cetățeni...

Și singura diferență
e că acest lucru se întâmplă voit.

Dar efectele fizice și mentale
resimțite de oamenii din interior

și de cei ținuți afară sunt aceleași,

separând orașe, cartiere,
chiar și locuri de joacă.

În primăvara anului trecut am lucrat
la un proiect de design în Bruxelles,

la două școli primare
aflate în această situație.

Ambele școli foloseau aceeași intrare
și același loc de joacă.

În ambele se preda în olandeză.

Dar o școală are elevi belgieni
în cea mai mare parte,

în timp ce cealaltă are elevi imigranți.

Școlile sunt separate
de ziduri și garduri,

privându-i pe copii
de modalități de a interacționa,

în afara acestui gard
din curtea școlii care îi separă.

Când am început să lucrez aici,

mă întrista să văd copiii
nevoiți să stea la gard

ca să vorbească cu prietenii lor
de pe partea cealaltă.

Dar ce e mai rău e că majoritatea copiilor
nu vor avea oportunitatea

să-și facă prieteni pe partea cealaltă.

Școlile ar trebui să fie un loc
în care copiii,

toți copiii, să se adune și să învețe -

să învețe de la profesor,

dar mai important, unul de la celălalt.

Și cu cât e diversitatea mai mare,
cu atât avem mai multe de învățat.

De fapt, școala ar putea fi
singurul moment din viața noastră

când avem posibilitatea să stabilim
contacte, în ciuda diferențelor sociale.

Separarea copiilor în timpul
acestei perioade a dezvoltării lor

va face integrarea foarte dificilă,
dacă nu imposibilă.

Și totuși, se pare că doar eu am avut
o problemă cu acest zid din Bruxelles.

Majoritatea părinților, profesorilor
și copiilor au încetat să mai vadă,

sau cel puțin să pună la îndoială
această structură.

E așa cum e.

Nimeni n-a văzut acest lucru diferit.

Iar oamenii sunt în favoarea lui.

Am întrebat odată un băiat

dacă ar vrea să se joace
cu cealaltă parte,

iar el mi-a răspuns: „Nu."

Apoi am întrebat
dacă s-ar juca cu ceilalți

dacă zidul n-ar fi fost acolo,
iar el mi-a răspuns: „Poate."

Dar apoi a adăugat repede
că zidul ar trebui să rămână,

pentru că cealaltă parte este rea
și nu îi înapoiază niciodată mingea.

Este amuzant pentru că am vorbit
cu copiii din ambele părți,

și toată lumea mi-a spus
că cealaltă parte este rea

pentru că nu înapoiază niciodată mingea.

Copiii din ambele părți se displac

și în mod regulat sunt certuri
ce pornesc la acest gard,

ceea ce reprezintă principalul motiv

pentru care oamenii simt nevoia
ca el să fie acolo:

protejează copiii,
sau cel puțin jucăriile lor

și previne haosul.

La un moment dat, copiii au început
să se furișeze pe sub gard

ca să-și recupereze mingea,

iar reacția școlilor a fost să instaleze
plăci metalice acolo.

Acum se cațără peste gard.

Nu știu ce a apărut
prima oară la Bruxelles:

un zid mental care a devenit
atât de puternic

încât i-a împins
să construiască unul fizic,

sau acest gard care acum
accentuează diferențele sociale,

chiar și în curtea școlii.

Dar ce știam
când am început să lucrez aici

era că voiam să schimb ceva
în această situație.

Voiam să arăt ambelor părți
cât de multe lucruri au în comun.

Pentru copii nu este foarte dificil,

pentru că deși într-o curte
se vorbește olandeză,

iar în cealaltă este un mix
de franceză, turcă și arabă,

ei vorbesc cu toții
limba universală a jocului.

Și s-a dovedit că dorința de a se juca

este cu mult mai puternică
decât presupusele diferențe dintre ei.

Am instalat diverse jocuri la gard,

care s-au transformat într-o interfață,

un front comun, in loc de o barieră.

Și dintr-o dată, copiii desenau împreună,

schimbând creioane și vorbind la telefon.

Telefoanele, mai ales,
au fost un adevărat succes,

pentru că erau atât de uimiți
de faptul că pot auzi cealaltă parte

prin acest dispozitiv,

încât nu se mai puteau opri din vorbit.

În cazul unei școli primare,
părinții joacă un rol foarte important

în modelarea vieții de zi cu zi
și a mediului copiilor lor.

Și am știut că dacă voiam
să fac o diferență,

trebuia să le arăt și lor cumva

cât de multe au în comun
cu cealaltă parte.

Dar pentru părinți, acest lucru
a fost mult mai dificil,

pentru că majoritatea
vorbesc limbi diferite,

au slujbe diferite cu venituri diferite,

trăiesc în cercuri sociale diferite,
au religii diferite,

trăiesc în culturi diferite
și împărtășesc valori diferite.

Apoi mai eram și eu, o studentă,

diferită din toate punctele.

Și cum puteam să le arăt
cât de multe au în comun?

Am ales să nu-i conving chiar eu,

ci i-am lăsat pe copii să le vorbească.

Am creat o expoziție de fotografie
în curtea școlii,

arătându-le copiii jucându-se
prin gard, împreună.

La sfârșitul acestei expoziții

am rugat oamenii să-și lase gândurile,
ideile și dorințele

pe aceste cutii mari din lemn,

și am etichetat aceste cutii
cu „Ce părere ai?"

Mulți oameni au scris pe ele „Da"

„Da" pentru ce?

N-am menționat opinia mea
sau vreo acțiune care ar avea să urmeze,

deci la ce întrebare
răspundeau ei cu „da"?

Când am întrebat, ei au spus că da,

gardul trebuie să dispară.

Da, vrem să ne jucăm cu cealaltă parte.

Fotografiile sugerau suficient
încât să răspundă

la o întrebare
care nu fusese niciodată pusă.

Oamenii vedeau din nou
absurditatea situației

și simțeau cât de inutil este acest gard,

fără ca eu să le impun vreo opinie.

Această expoziție a arătat
celor două părți

toate similaritățile lor.

În acea zi, nu au existat „noi" și „ei",
nu existau „ceilalți".

Zidul mental a început să se sfărâme.

Am ales verbul „a se sfărâma"

pentru că a sparge un zid mental
este un drum lung,

și să spargi un zid mental

poate fi mult mai dificil
decât să spargi unul fizic.

Trebuie să ne provocăm
opiniile și credințele

și poate chiar
să ne recunoaștem greșelile.

Ce s-a întamplat în Bruxelles
a fost un pas uriaș,

un pas care s-a întins de-a lungul
mai multor generații în Germania.

Sunt multe exemple din toată lumea

spunând aceeași poveste trăită de mine
în Bruxelles și în Germania,

exemple suficiente
din care am fi putut învăța.

Dar în continuare, căutăm ziduri
drept soluții la probleme nerezolvabile,

pentru că zidurile nu se luptă
cu sursa problemelor noastre.

Cel mult reduc simptomele.

Așa că data viitoare când te gândești
să construiești un zid,

sau dacă plănuiești să susții pe cineva
care vrea să construiască un zid,

vreau să-ți amintești impactul
pe care îl ai cu adevărat.

Pentru că simpla structură
abia dacă va crea mai multă siguranță.

În schimb, va afecta oamenii
care trăiesc cu el zi de zi,

oamenii care,
în ciuda graniței geografice,

împărtășesc adesea cultură și valori.

Pentru ei, noi nu construim un zid,
ci mai curând două.

Două ziduri care ne vor lua zeci de ani,

generații întregi să le depășim din nou.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)