Găsește-ți vocea împotriva violenței sexuale

Prezentarea începe cu o poveste personală de violență sexuală care poate fi greu de urmărit. Dar tocmai asta e ideea, spune jurnalista publică Meera Vijayann: a vorbi deschis despre subiecte dificile și tabu e scânteia schimbării. Vijayann folosește mediul digital pentru a vorbi sincer despre experiența ei cu violența sexuală din țara sa, India, și ne cheamă pe toți să vorbim deschis la rândul nostru.

E ciudat să vorbim despre abilitare,

pentru că atunci când vorbim de abilitare
cel mai mult ne afectează poveștile.

Vreau să încep cu o poveste banală.

Cum e să fii femeie tânără în India?

Mi-am petrecut ultimii
27 ani de viață în India.

Am trăit în trei orașe mici,
în două orașe mari

și am avut parte de mai multe experiențe.

Când aveam șapte ani,

un meditator privat care venea la noi
să mă învețe matematică

m-a molestat.

Îmi punea mâna sub fustă...

Îmi punea mâna sub fustă și-mi spunea
că știe cum să mă facă să mă simt bine.

La 17 ani un băiat de la liceul meu
a răspândit un email

care detalia toate agresiunile sexuale
pe care putea să mi le facă

pentru că nu l-am băgat în seamă.

La 19 ani am ajutat o prietenă,

măritată cu forța de părinți
cu un bărbat mai în vârstă,

să scape de o căsnicie abuzivă.

La 21 de ani, când mă plimbam
cu o prietenă pe drum într-o după-masă,

un bărbat și-a dat jos pantalonii
și s-a masturbat în fața noastră.

Am strigat după ajutor și n-a venit nimeni.

La 25 de ani, când mă întorceam
seara singură acasă,

doi bărbați pe motocicletă m-au atacat.

Am stat două nopți în spital
pentru a-mi reveni din traumă și răni.

De-a lungul vieții am văzut femei
— rude, prietene, colege —

care au trăit astfel de experiențe,
dar care vorbesc rar despre ele.

Pe scurt, viața în India nu-i ușoară.

Dar azi n-am de gând să vă vorbesc
despre această teamă,

ci despre lucrurile interesante pe care
le-am aflat condusă de această frică.

Ce s-a întâmplat într-o noapte
în decembrie 2012 mi-a schimbat viața.

O fată tânără, o studentă de 23 ani,

s-a urcat într-un autobuz în Delhi
cu prietenul ei.

Erau șase bărbați în autobuz, tineri
din cei pe care îi vezi zi de zi în India.

Relatarea cutremurătoare a ceea ce a urmat

s-a reluat la nesfârșit
în media indiană și internațională.

Fata a fost violată repetat,

a fost penetrată cu forța cu o bară groasă,

bătută, mușcată și lăsată să moară.

Prietenului ei i-au pus căluș,
l-au agresat și l-au lăsat inconștient.

Ea a murit în 29 decembrie.

Când cei mai mulți dintre noi
ne pregăteam să întâmpinăm noul an,

India se scufunda în întuneric.

Pentru prima data în istoria noastră,

bărbații și femeile din orașele indiene
s-au trezit în fața adevărului groaznic

despre starea reală a femeilor din țară.

Ca multe alte femei tinere,
am fost absolut îngrozită.

Nu-mi venea să cred că așa ceva
se poate întâmpla în capitala țării.

Eram furioasă și frustrată,

dar înainte de toate m-am simțit
total neputincioasă.

Dar ce poți face?

Unii scriu bloguri, alții ignoră,
alții participă la proteste.

Le-am făcut și eu pe toate.
De fapt asta făceau toți acum doi ani.

Media era plină de povești

despre toate faptele cumplite
de care erau în stare bărbații indieni.

Erau asemuiți cu animale,
cu bestii reprimate sexual.

De fapt, atât de străin și de neimaginat
a fost evenimentul pentru mintea indiană

încât reacția pe care au avut-o
media, publicul și politicienii indieni

a dovedit un lucru:

nimeni nu știa ce să facă.

Și nimeni nu voia să-și asume răspunderea.

De fapt iată aici câteva
din comentariile nemiloase

făcute în presă de către persoane publice

ca reacție la violența sexuală
împotriva femeilor în general.

Primul a fost făcut de
un membru al Parlamentului,

al doilea de un lider spiritual,

iar al treilea de avocatul apărării,

când fata lupta pentru viața ei
și a murit.

Ca o femeie care a urmărit asta
zi de zi, eram obosită.

Ca autoare și activistă pentru egalitatea
între sexe am scris mult despre femei.

Dar de data asta
mi-am dat seama că e altceva.

O parte din mine și-a dat seama
că și eu eram o parte din acea tânără,

și m-am hotărât să schimb lucrurile.

Așa că am făcut ceva spontan, în grabă.

M-am înscris pe o platformă
de jurnalism public numită iReport

și am vorbit într-un videoclip
despre ce se întâmpla în Bangalore.

Am vorbit despre ce simțeam,
despre realitățile de la fața locului,

și am vorbit despre
frustrările vieții din India.

În câteva ore, blogul s-a răspândit mult

și au început să curgă comentariile
și impresiile din toată lumea.

În acel moment am înțeles câteva lucruri.

Primul, că tehnologia era la îndemâna
multor femei tinere ca mine.

Al doilea, că la fel ca mine
majoritatea tinerelor

nu prea o foloseau
pentru a-și exprima opiniile.

Al treilea, mi-am dat seama
pentru prima dată că vocea mea conta.

În lunile care au urmat am scris despre
o serie de evenimente din Bangalore

ignorate de sursele principale de știri.

În parcul Cubbon,
un parc important din Bangalore,

m-am întâlnit cu peste 100 de oameni

și au venit grupuri de bărbați tineri

purtând fuste, pentru a demonstra
că îmbrăcămintea nu atrage violul.

Când am relatat aceste evenimente

am simțit că dețin controlul,
am simțit că am un mijloc

de a elibera toate emoțiile
pe care le aveam înăuntru.

Am participat la marșul de la primărie
unde studenții țineau pancarte cu

„Omorâți-i, spânzurați-i.”

„N-ai face asta mamei sau surorilor tale.”

Am fost la o adunare
unde cetățenii veniți cu lumânări

au vorbit deschis despre
problema violenței sexuale.

Am înregistrat multe bloguri

[Am surori și o verișoară care locuiesc
la oraș și în străinătate,

dar nu se plâng
de probleme zilnice cum spui tu.]

Reacțiile lor mă derutau.

Pe lângă comentariile încurajatoare
din toată lumea, veneau și unele crude.

Unii m-au făcut ipocrită, victimă,
susținătoare a violului.

Unii au spus chiar că aș avea
un motiv politic.

Dar comentariul acesta descrie cumva
ceea ce discutăm astăzi aici.

Dar aveam să descopăr curând
că asta nu e tot.

Oricât de puternică m-aș fi simțit
cu noua libertate

pe care mi-o dădea
canalul de jurnalism public,

m-am găsit într-o situație nefamiliară.

Prin august anul trecut am intrat
pe Facebook și mă uitam prin noutăți

și am observat un link
distribuit de prietenii mei.

Am dat click pe acel link și am ajuns
la un articol al unei fete din SUA

pe nume Michaela Cross.

Articolul era intitulat

„India: povestea pe care
n-ai vrea s-o auzi.”

În acest articol povestea experiența ei
personală cu hărțuirea sexuală în India.

Scria: „Nu ai cum te pregăti pentru ochi,

ochii care îmi priveau corpul
ca și cum ar avea un drept asupra lui,

cu aceeași expresie,
fie că le întâlneam privirea, fie că nu.

Când mergeam la vânzătorul de fructe
sau la croitor,

mă fixau cu priviri atât de ascuțite,
care parcă mă tăiau felie cu felie.”

Spunea că India e un paradis
al călătorului și un iad al femeii.

Spunea că au pândit-o, au pipăit-o
și s-au masturbat în fața ei.

Mai apoi în seara aceea
articolul a făcut valuri,

s-a dat la știri în lumea întreagă.

Toți îl discutau,
avea peste un milion de vizionări,

1000 de comentarii și distribuiri.

M-am văzut martora
unui lucru foarte asemănător.

Media era prinsă în acest cerc vicios
de opinii și izbucniri

și fără niciun rezultat.

În noaptea aceea am rămas pe gânduri
cum aș putea să reacționez

și m-am găsit plină de îndoială.

Vedeți, ca scriitoare am privit
problema ca observator.

Ca indiancă, mi-era rușine
și nu-mi venea să cred.

Iar ca activistă vedeam lucrurile
ca un apărător al drepturilor.

Dar ca jurnalistă publică
m-am simțit brusc foarte vulnerabilă.

Adică iată o tânără care folosea un canal
pentru a vorbi de experiența ei, ca mine,

și totuși mă simțeam neliniștită.

Vedeți, nu-ți spune nimeni niciodată

că adevărata abilitare vine
din a-ți da ție însăți

voie să gândești și să acționezi.

Abilitarea e zugrăvită adesea
ca un ideal, ca un rezultat minunat.

Când vorbim de abilitare, vorbim adesea
despre a da oamenilor acces la materiale,

a le da acces la instrumente.

Dar de fapt abilitarea
e o emoție, e un sentiment.

Primul pas către abilitare

e să-ți dai autoritatea,

cheia către o voință independentă.

Și pentru femeile de pretutindeni,
indiferent cine suntem și de unde venim,

e pasul cel mai greu.

Ne e teamă de sunetul propriei voci
pentru că înseamnă recunoaștere,

dar asta ne dă puterea
de a ne schimba mediul.

Fiind confruntată cu atât de multe
feluri diferite de realitate,

nu știam cum să judec, pentru că nu știam
ce va însemna pentru mine.

Mi-era teamă să judec pentru că
nu știam ce va fi

dacă nu susțin opinia acestei fete.

Nu știam ce va însemna pentru mine
să contrazic adevărul altcuiva.

Și totuși era ușor.

Trebuia să decid:
să vorbesc sau să tac?

După ce m-am gândit mult,
am înregistrat un videoblog ca răspuns

și i-am spus Michaelei
că India are mai multe fețe.

Am încercat de asemenea să-i explic

că va fi bine

și mi-am exprimat regretul
pentru ce i s-a întâmplat.

Peste câteva zile am fost invitată
să vorbesc cu ea în direct

și pentru prima dată m-am adresat
acestei fete pe care n-o cunoșteam,

care era așa departe, dar față de care
mă simțeam atât de aproape.

De când a ieșit acest articol la lumină,

mai mulți tineri ca oricând discutau
despre hărțuirea sexuală în campus.

Iar universitatea la care studia Michaela
i-a oferit sprijinul de care avea nevoie.

Universitatea a luat chiar măsuri
de a pregăti studenții,

de a le da aptitudinile necesare
pentru a înfrunta probleme ca hărțuirea.

Pentru prima dată am simțit
că nu sunt singură.

Vedeți, dacă am învățat ceva

ca jurnalistă publică activă
de-a lungul ultimilor câțiva ani,

este nevoia stringentă,
ca societate, de a căuta activ

căile prin care
să ne putem face auzite vocile.

Nu ne dăm seama că, atunci când ne ridicăm,

nu ne ridicăm doar ca indivizi,

ne ridicăm pentru comunitățile noastre,
pentru prietenii și colegii noștri.

Majoritatea spunem că femeilor
li se neagă drepturile.

Dar adevărul e că adesea
femeile își neagă singure aceste drepturi.

Într-un sondaj recent în India,

95 % dintre femeile care lucrează în IT,
aviație, turism și centre de apel

au spus că nu se simt în siguranță când
se întorc acasă singure, seara târziu.

În Bangalore, de unde sunt eu,
numărul este de 85 %.

În zonele rurale din India,

dacă e să ne luăm după
violurile în grup recente din Badaun

și atacurile cu acid din Odisha și Aligarh

trebuie să acționăm cât mai curând.

Nu mă înțelegeți greșit,

problemele pe care le vor avea femeile
când își vor spune povestea sunt reale.

Dar trebuie să începem să căutăm
și să încercăm să identificăm canale

pentru a participa în sistemul nostru
și să nu credem orbește ce spune media.

Astăzi, mai multe femei ca niciodată
se ridică și contestă guvernarea Indiei,

iar asta e consecința curajului.

A crescut de șase ori numărul femeilor
care raportează o hărțuire,

iar guvernul a aprobat o modificare
a dreptului penal în 2013

pentru a proteja femeile
împotriva atacului sexual.

În încheiere, aș vrea doar să vă spun

că știu că mulți dintre noi de aici
avem propriile secrete.

Dar hai să vorbim deschis.

Hai să ne învingem rușinea și să vorbim.

Ar putea fi o platformă, o comunitate,

cineva drag, oricine și orice alegeți,

dar hai să vorbim deschis.

Adevărul e că sfârșitul acestei probleme

începe cu noi.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)