Tracy Chevalier: Imaginând povestea din spatele picturii

Când Tracy Chevalier se uită la tablouri îşi imaginează poveştile din spatele lor: cum s-au cunoscut pictorul cu modelul său? Ce anume ar explica privirea din ochi? De ce roşeşte acel tânăr? Ne împărtăşeşte trei poveşti inspirate de portrete, inclusiv cel care i-a inspirat romanul best-seller "Fata cu cercel de perlă".

Vă voi povesti despre o problemă de care sufăr.

Simt că mulţi dintre voi aveţi

aceeaşi problemă.

Când mă plimb printr-o galerie de artă,

camere după camere pline de picturi,

după 15-20 de minute,

îmi dau seama că nu mă gândesc la tablouri.

Nu mă simt conectată cu ele.

În schimb, mă gândesc la ceaşca de cafea

de care am mare nevoie pentru a mă trezi.

Sufăr de extenuarea de galerie.

Câţi dintre voi suferiţi de -- da!

Ha ha! Ha ha!

Uneori aţi putea rezista mai mult

decât 20 de minute, sau mai puţin,

dar cred că toți suferim de ea.

Simţiţi şi vinovăţia?

Mă uit la tablourile de pe perete şi mă gândesc,

cineva a decis să le pună acolo

crede că sunt destul de bune să fie pe perete,

dar nu întotdeauna văd asta.

De fapt, mai tot timpul nu văd.

Plec de acolo simţindu-mă nefericită.

Mă simt vinovată şi nefericită.

Decât să gândesc că ceva e în neregulă cu tabloul,

mai degrabă gândesc că e ceva în neregulă cu mine.

Nu e un sentiment plăcut să părăseşti galeria aşa.

(Râsete)

Cred că ar trebui să fim mai indulgenți cu noi înșine.

Când vă duceţi la un restaurant,

când vă uitaţi la un meniu, vă aşteptaţi să comandaţi

fiecare lucru din meniu?

Nu, selectaţi.

Când vă duceţi la magazin să cumpăraţi un tricou,

probați fiecare tricou

şi vă doriți fiecare tricou?

Sigur că nu. Puteţi fi selectivi. E de aşteptat.

Cum nu este atât de aşteptat

când vă duceţi la o galerie de artă?

De ce ar trebui să simţim o conexiune cu fiecare tablou?

Încerc să am o abordare diferită.

Sunt două lucruri pe care le fac.

Când intru în galerie, la început merg repede,

mă uit la tot şi le ţin minte pe cele

care mă fac să încetinesc dintr-un motiv sau altul.

Nu ştiu de ce încetinesc, dar este ceva

care mă atrage ca un magnet,

apoi le ignor pe celelalte şi mă duc la acel tablou.

E primul lucru pe care-l fac, sunt propriul meu curator.

Aleg un tablou. Ar putea fi un singur tablou din 50.

Apoi stau în faţa acelui tablou,

şi îmi spun o poveste despre el.

De ce o poveste? Eu cred că suntem făcuţi pentru asta.

ADN-ul nostru ne spune să povestim.

Spunem poveşti tot timpul despre orice,

şi cred că o facem pentru că lumea e un loc nebunesc şi haotic.

Uneori prin poveşti căutăm sensul aceastei lumi,

facem oarecum ordine în ea.

De ce nu aplicăm asta în contemplarea tablourilor?

Deci acum am un fel de meniu de restaurant

când vizitez galerii de artă.

Vă voi arăta trei tablouri

care mi-au tăiat răsuflarea şi mă fac

să vreau să spun poveşti despre ele.

Primul are nevoie de o mică introducere --

"Fata cu cercel de perlă" de Johannes Vermeer,

pictor olandez din sec. XVII.

E un tablou splendid.

L-am văzut prima oară când aveam 19 ani

și imediat am ieșit şi mi-am luat un poster cu el.

De fapt, încă mai am acel poster.
După 30 de ani, încă se află în casa mea.

M-a însoţit orinde am fost.

Nu mă satur niciodată să mă uit la ea.

Ce mi-a oprit răsuflarea în primul rând

au fost culorile luxuriante

şi lumina care-i cade pe faţă.

Ce m-a făcut să mă întorc mereu la ea,

an după an, e altceva:

privirea ei, privirea ei contrariată.

Nu pot spune dacă e fericită sau tristă,

şi îmi schimb părerea tot timpul.

Asta mă face să mă întorc mereu.

Într-o zi, 16 ani după ce am avut acest poster pe perete,

stăteam în pat şi mă uitam la ea,

şi m-am întrebat ce i-a făcut pictorul

s-o facă să privească așa.

Era prima oară când mă gândeam

că expresia de pe faţa ei reflectă

ce simte ea față de el.

Întotdeauna îl vedeam ca pe portretul unei fete.

Acum începeam să văd portretul unei relaţii.

Mă întrebam: care a fost relaţia?

Am dorit să aflu. Am cercetat şi am descoperit

că n-avem habar cine este.

De fapt, nu ştim cine sunt

niciunl dintre modelele tablourilor lui Vermeer.

Știm foarte puţin despre Vermeer însuşi.

Ceea ce m-a făcut să spun, "Yippee!"

Pot spune ce vreau, pot inventa orice poveste doresc.

Deci iată cum am ajuns la poveste.

Întâi m-am gândit,

trebuie s-o aduc în casă.

Cum a cunoscut-o Vermeer?

Au existat sugestii

că e fiica lui de 12 ani.

Fiica lui avea 12 ani când el a pictat tabloul.

Dar m-am gândit, nu, e o privire intimă,

dar nu o privire cu care se uită o fiică la tată.

În pictura olandeză din acea vreme,

dacă gura unei femei era deschisă indica disponibilitate sexuală.

Ar fi fost nepotrivit pentru Vermeer

să-şi picteze fiica astfel.

Deci nu-i fiica lui, ci o persoană

apropriată lui, apropiată fizic.

Ei bine, cine altcineva ar fi în casă?

O servitoare, o servitoare frumoasă.

Deci este în casă.

Cum o aducem în studio?

Nu ştim multe despre Vermeer,

dar din ce ştim,

a fost căsătorit cu o femeie catolică, locuiau cu mama ei

într-o casă în care el avea camera lui

unde îşi avea studioul. Avea 11 copii.

Probabil era o gospodărie haotică și zgomotoasă.

Dacă aţi mai văzut tablouri de-ale lui Vermeer,

ştiţi că sunt incredibil de calme şi tăcute.

Cum pictează un pictor atâta calm și liniște cu 11 copii în preajmă?

Ei bine, îşi compartimentalizează viaţa.

Intră în atelier şi spune, "Nimeni nu intră aici."

Nici nevasta, nici copiii. OK, servitoarea poate veni să facă curăţenie.

E în atelier. Sunt împreună.

Și decide s-o picteze.

O lasă să poarte haine foarte simple.

Majoritatea femeilor din picturile lui Vermeer

poartă catifea, mătase, blană, materiale somptuoase.

Acest tablou e simplu.
Singurul lucru care nu e simplu

este cercelul cu perlă.

Ei bine, dacă e servitoare,
în nici un caz nu-și putea permite

o pereche de cercei cu perle.

Deci nu sunt ai ei cerceii cu perle. Ai cui sunt?

Întâmplător există o listă a hainelor soției, Catharina.

Printre ele, o haină galbenă cu blană albă,

un corsaj galben cu negru,

şi vedeţi aceste haine în multe alte tablouri,

diferite femei în picturile lui Vermeer.

Deci hainele ei erau împrumutate mai multor femei.

Nu este exagerat să credem

că acel cercel aparţinea de fapt soţiei.

Deci avem toate elementele pentru povestea noastră.

E în atelier cu el timp îndelungat.

Aceste picturi durau mult.

Petreceau timpul singuri, tot acel timp.

Ea poartă cerceii soţiei lui.

E frumoasă. E evident îndrăgostit de el. Are îndoieli.

Oare soţia ştie? Poate că nu.

Şi dacă nu ştie, mă rog ...

Asta-i povestea.

(Râsete)

Următorul tablou de care voi vorbi

se numeşte "Băiat construind o casă din cărţi de joc" de Chardin.

E un pictor francez din sec. XVIII cunoscut pentru natura moartă

dar ocazional a pictat oameni.

A pictat patru versiuni ale acestui tablou,

diferiți băieți, construind turnuri din cărți, foarte concentrați.

Îmi place versiunea asta cel mai mult, pentru că unii băieți sunt

mai mari, alții mai mici, dar aceasta

e ca terciul lui Goldilocks, e numai bun.

Nu mai e copil și nu-i încă bărbat.

E perfect echilibrat între inocență și experiență.

Asta m-a făcut să mă opresc în fața picturii.

M-am uitat la fața lui. E puțin ca o pictură de Vermeer.

Lumina vine din stânga, fața e scăldată în lumină strălucitoare.

E chiar în centrul tabloului și te uiți la el.

Și am descoperit că uitîndu-mă la el

îmi venea să spun,

"Uită-te la mine. Te rog, uită-te la mine."

Și nu s-a uitat la mine. Se uita la cărți

și ăsta e elementul seducător din pictură,

E atât de preocupat de ce face că nu se uită la noi.

Și ăsta, după mine, e un semn de capodoperă,

al unei picturi când există o lipsă de rezoluție.

Nu se va uita la mine.

Așa că m-am gândit la o poveste:

dacă e în acea poziție, cine-ar fi cel ce se uită la el?

Nu pictorul, nu vreu să mă gândesc la pictor.

Mă gândesc la o versiune mai în vârstă a lui însuși.

E un bărbat, un servitor mai în vârstă uitându-se la acest servitor tânăr,

spunând, "Uită-te la mine. Vreau să te previn

de ceea ce ți se va întâmpla. Te rog, uită-te la mine. "

Dar el nu se uită.

Această lipsă de rezolvare, lipsa rezoluției în "Fata cu cercel de perlă" --

nu știm dacă e fericită sau tristă.

Am scris un întreg roman despre ea

și tot nu știu dacă e fericită sau tristă.

Mă întorc mereu la tablou,

căutând răspunsul, căutând povestea să rezolv nedumerirea.

Și poate concepem o poveste care ne satisface pe moment,

dar nu în totalite, și ne întoarcem mereu.

Ultimul tablou despre care voi vorbi

se numește "Anonim" pictat de un anonim. (Râsete)

E un portret Tudor cumpărat de Galeria Națională de Portrete.

Au crezut că era un om pe nume Sir Thomas Overbury,

apoi au descoperit că nu era el

și că nu au idee cine este.

Ei bine, la Galeria Națională de Portrete,

dacă nu știi biografia unei picturi,

nu-ți e de mare folos.

Nu-l pot expune pe perete pentru că nu știu cine e.

Prin urmare, acest orfan petrece mai tot timpul în depozit

împreună cu alți orfani,

unele dintre ele picturi minunate.

Acest tablou m-a atras din trei motive.

Unul e neconcordanţa dintre gura zâmbitoare

şi ochii nostalgici.

Nu e fericit, dar de ce?

Al doilea motiv pentru care m-a atras

erau obrajii roşii aprinşi.

Roşeşte pentru că i se face portretul!

Probabil că e un tip care roşeşte mereu.

Oare ce-l face să roşească? Ce gândeşte?

Al treilea motiv e

splendida cămaşă cu guler înalt.

Mătasea gri, nasturii superbi.

Îmi sugerează ceva

comod şi pufos, ca o plăpumioară întinsă pe pat.

Mă tot gândeam la paturi şi obraji roşii,

şi desigur, mă gândeam la sex privindu-l,

şi m-am întrebat: Oare la asta se gândeşte?

M-am gândit că dacă voi concepe o poveste,

care ar fi ultimul lucru pe care să-l adaug?

Ce l-ar preocupa pe un tânăr din familia regală Tudor?

Să-l luăm pe Henry al VIII-lea.

L-ar preocupa moştenirea sa, urmaşul.

Cine-i va moşteni numele şi averea?

Le pui pe toate la un loc şi gata povestea

care te tot face să te întorci.

Acum, iată povestea.

E scurtă.

"Rosy".

Încă mai port cămaşa albă de brocart pe care mi-a dat-o Caroline.

Are guler înalt, mâneci detaşabile,

nasturi migăloşi din fir de mătase,

cusuţi unul lângă altul aşa că stă perfect.

Pieptarul mă face să mă gândesc la o cuvertură de pe patul mare.

Poate că asta a fost intenţia.

Prima dată am purtat-o la o cină cu pretenţii pe care au oferit-o părinţii ei în cinstea noastră.

Am ştiut înainte să mă ridic să vorbesc

că obrajii îmi ardeau.

Mereu roşeam uşor din cauza efortului fizic,

din cauza vinului sau a emoţiilor puternice.

Copil fiind, mereu mă tachinau surorile mele şi colegii,

dar nu şi George.

Numai George îmi putea spune Rosy.

Nu permiteam nimănui altcuiva.

El reuşea să facă lumea mai delicată.

Când am făcut anunţul, George nu a roşit,

ci s-a făcut palid ca pieptarul meu.

N-ar fi trebuit să fie surprins.

Era de aşteptat ca într-o bună zi

să mă căsătoresc cu verişoara lui.

Dar e greu să auzi cuvintele rostite.

Ştiu, abia dacă le-am putut rosti.

Apoi l-am găsit pe George pe terasa din grădina bucărăriei.

În ciuda faptului că băuse toată după-amiaza, era încă palid.

Am stat şi am privit cum femeile tăiau salata.

"Ce părere ai despre cămaşa mea?" l-am întrebat.

S-a uitat la mine: "Gulerul ăla pare să te sugrume".

"O să continuăm să ne vedem", am insistat.

"O să mai putem să vânăm, să jucăm cărţi şi să stăm la palat.

Nu se schimbă nimic."

Geroge nu vorbea.

"Am 23 de ani. E timpul să mă însor

şi să am un moştenitor. Asta se aşteaptă de la mine."

George a golit încă un pahar de Bordeaux şi s-a întors spre mine.

"Felicitări pentru apropiatele evenimente nupţiale, James.

Sunt sigur că veţi fi mulţumiţi împreună."

Nu mi-a mai spus niciodată Rosy.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)