O filozofie a succesului mai bună, mai blândă

Alain de Botton analizează percepţia noastră asupra succesului şi eşecului şi pune sub semnul întrebării presupoziţiile pe baza cărora se formează aceste două judecăţi. Succesul este întotdeauna meritat? Dar eşecul? Susţine în mod elocvent şi cu înţelepciune ideea de a trece peste snobism pentru a găsi plăcerea în ceea ce facem.

În cazul meu aceste crize
ale carierei se întâmplă

de obicei duminica seara

chiar când soarele se pregăteşte să apună

şi diferenţa dintre speranţele
mele pentru mine

şi realitatea vieţii mele
începe să devină dureros de evidentă

astfel că, în mod normal,
sfârşesc prin a suspina într-o pernă.

Vă spun toate acestea,

pentru că cred că nu e vorba
doar de o problemă personală.

S-ar putea să credeţi că greşesc.

Dar cred că trăim într-o epocă în care
vieţile noastre sunt în mod regulat

marcate de crize ale carierei,

de momente în care ceea ce credeam că ştim

despre viață și carieră,

vine în contact cu un soi
de realitate ameninţătoare.

E probabil mai uşor acum,
ca oricând altcândva, să avem un trai bun.

E probabil mai greu ca oricând

să rămânem calmi,
eliberaţi de neliniştile privind cariera.

Vreau să mă opresc acum,
dacă îmi permiteţi,

asupra unora dintre motivele pentru care

consider că suntem neliniştiţi
în ceea ce priveşte cariera.

De ce am putea fi victime
ale acestor crize de carieră,

suspinând uşor în pernă.

Unul dintre motivele
pentru care am putea suferi

e acela că suntem înconjuraţi de snobi.

Într-un fel, am veşti proaste

mai ales pentru cei sosiţi la Oxford
din străinătate.

Snobismul e o problemă reală.

Uneori oamenii din afara
Marii Britanii îşi închipuie

că snobismul e o problemă
specifică acestei ţări

întâlnită în legătură cu casele
de ţară şi titlurile.

Vestea proastă e că nu e adevărat.

Snobismul e un fenomen global.

Suntem o organizaţie globală,
e un fenomen global.

Există. Ce este un snob?

Un snob e orice persoană
care ia o parte mică din tine

şi o foloseşte pentru a avea o viziune
completă a ceea ce eşti.

Acesta e snobismul.

Şi tipul dominant de snobism

e snobismul în ceea ce priveşte
locul de muncă.

Te întâlneşti cu el din primele
minute ale unei petreceri

când ţi se adresează
faimoasa întrebare clasică

a începutului de secol XXI:
„Cu ce te ocupi?”

Şi în funcţie de cum răspunzi
la această întrebare,

oamenii sunt fie incredibil
de bucuroşi să te vadă

sau se uită la ceas
şi inventează scuze.

(Râsete)

La polul opus unui snob se afla mama.

(Râsete)

Nu neapărat mama ta, sau chiar a mea.

Dar, să zicem, mama ideală.

Cineva căruia nu îi pasă
de realizările tale.

Dar, din păcate, majoritatea oamenilor
nu sunt mamele noastre.

Cei mai mulţi fac o corelaţie
strictă între cât timp

şi, dacă vreţi, dragoste,
nu dragoste romantică,

asta ar fi ceva,

ci dragoste în general, respect,

sunt dispuşi să ne acorde, strict definit

de poziţia noastră în ierarhia socială.

Şi acesta e motivul pentru care
ne pasă atât de mult de carierele noastre.

Şi de ce au început să ne intereseze
atât de mult bunurile materiale.

Ni se spune adesea că trăim vremuri
foarte materialiste,

că suntem cu toţii
nişte oameni foarte lacomi.

Nu cred că suntem în mod
deosebit materialişti.

Cred că trăim într-o societate

care a fixat, pur şi simplu,
anumite recompense emoţionale

de achiziţionarea unor bunuri materiale.

Nu ne dorim bunurile materiale.
Ne dorim recompensele.

Şi asta e o modalitate nouă
de privi bunurile de lux.

Data viitoare când vedeţi
pe cineva conducând un Ferrari

nu gândiți: „Iată un lacom”.

Gândiţi-vă: „Iată o persoană extrem
de vulnerabilă şi în căutare de dragoste."

(Râsete)

Simţiţi simpatie,
mai degrabă decât dispreţ.

Mai sunt alte motive...

(Râsete)

Mai sunt alte motive
pentru care probabil acum e mai greu

ca niciodată să ne simţim calmi.

Şi unul dintre acestea, paradoxal,
pentru că e legat de ceva oarecum plăcut,

e speranţa pe care o avem privind cariera.

Niciodată nu au fost aşteptările
atât de ridicate

despre ce pot împlini fiinţele umane
pe parcursul vieţii lor.

Ni se spune, din mai multe părţi,
că oricine poate obţine orice.

Am terminat cu sistemul de castă.

Trăim într-un sistem
în care oricine se poate ridica

la orice nivel doreşte.

Şi e o idee minunată.

Şi odată cu aceasta
vine un spirit de egalitate.

Toţi suntem egali.

Nu există ierarhii

strict definite.

Şi avem o mare problemă
cu această situaţie.

Şi această problemă e invidia.

E un adevărat tabu să menţionezi invidia,

dar dacă există un sentiment dominant
în societatea modernă, acesta e invidia.

Şi acest sentiment
e legat de spiritul egalităţii.

Permiteţi-mi să explic.

Consider foarte neobişnuit ca cineva
de aici, sau cineva care priveşte

să o invidieze pe Regina Angliei.

Chiar dacă e mult mai bogată
decât oricare dintre voi.

Şi are o casă foarte mare.

Motivul pentru care nu o invidiem
e că ea e prea ciudată.

(Râsete)

E pur şi simplu prea ciudată.

Nu ne putem raporta la ea.
Vorbeşte într-un mod ciudat.

Vine dintr-un loc ciudat.

Deci nu ne putem raporta la ea.

Şi când nu ne putem raporta la cineva,
nu îl invidiem.

Cu cât sunt mai apropiaţi doi oameni
în ceea ce priveşte vârsta, experienţa,

în procesul de identificare,
cu atât este mai mare riscul invidiei.

Motivul pentru care nu ar trebui
să mergeți la o reuniune.

Pentru că nu există punct
de referinţă mai puternic

decât cei cu care am fost la şcoală.

Dar problema societăţii moderne e
că transformă întreaga lume într-o școală.

Toată lumea poartă blugi,
toţi suntem la fel.

Şi cu toate astea nu suntem.

E un spirit de egalitate,
combinat cu inegalităţi profunde,

care conduce la o situaţie
foarte stresantă.

E la fel de neobişnuit ca şi cum

aţi deveni la fel de bogaţi
şi faimoşi ca Bill Gates,

la fel cum era neobişnuit
în secolul al XVII-lea

să intraţi în aristocraţia franceză.

Dar ideea e că lucrurile nu apar aşa.

Revistele şi alte mijloace media
transmit faptul că

dacă ai energie, câteva idei bune
despre tehnologie

şi un garaj, poţi începe ceva măreţ.

(Râsete)

Şi consecinţele acestei situaţii
se fac simţite în librării.

Când intri într-o librărie mare
mergi la secţiunea de dezvoltare personală

aşa cum fac eu uneori,

dacă analizaţi cărţile
de dezvoltare personală,

veţi vedea că există două tipuri.

Unele îţi spun: „Poţi reuşi! Vei reuşi!
Orice este posibil!”.

Celelalte te învaţă cum să te descurci

cu ceea ce numesc politicos
„respect de sine scăzut”

sau mai puţin politicos
„auto-compătimire”.

Există o reală corelaţie

între o societate care spune oamenilor
că pot face orice

şi existenţa respectului de sine scăzut.

Iată altă modalitate în care ceva pozitiv

poate avea consecinţe mai puţin plăcute.

Mai există un alt motiv pentru care
ne putem simţi îngrijoraţi

privind cariera, poziţia în societate,
mai mult decât înainte.

Şi, din nou, are legătură cu ceva plăcut.

Şi acel ceva plăcut
se numeşte meritocraţie.

Toată lumea,
politicieni de stânga sau de dreapta,

e de acord că meritocraţia e un lucru bun

şi că trebuie să ne străduim ca societatea
să devină profund meritocratică.

În alte cuvinte,
ce e o societate meritocratică?

O societate meritocratică e una în care

dacă ai talent, energie şi pricepere

poţi ajunge în vârf.
Nimic nu te poate reţine.

E o idee minunată.

Problema e că dacă crezi cu adevărat
într-o societate

în care cei care merită să ajungă în vârf,
ajung în vârf,

crezi, implicit,
şi într-un mod mult mai neplăcut,

într-o societate în care cei
care merită să ajungă jos

vor ajunge jos şi vor rămâne acolo.

Cu alte cuvinte,
poziţia în viaţă nu e accidentală

ci meritată şi binemeritată.

Şi asta face ca eşecul
să pară cu atât mai devastator.

În Evul Mediu, în Anglia,

când întâlneai o persoană foarte săracă

o descriai spunând că e ghinionistă.

În traducere: cineva care nu a avut
norocul de a fi bogat, un ghinionist.

În prezent, mai ales în Statele Unite,

dacă întâlneşti pe cineva
din partea de jos a societăţii,

acesta poate fi descris,
cu răutate, drept ratat.

Există o diferenţă
între un ghinionist şi un ratat.

O diferenţă care indică o evoluţie
de 400 de ani a societăţii

şi a modului în care privim puterea
care ne guvernează vieţile.

Nu mai sunt zeii, suntem noi.
Noi suntem pe scaunul şoferului.

E extraordinar dacă te descurci bine,

devastator dacă nu.

Conduce, în cele mai rele dintre cazuri,
conform analizei unui sociolog,

cum ar fi Emil Durkheim,
conduce la rată crescută a sinuciderilor.

Există mai multe cazuri de sinucidere
în ţările dezvoltate, individualiste,

decât în orice altă parte a lumii.

Şi acest lucru are loc pentru că oamenii
consideră tot ce li se întâmplă

ca fiind foarte personal.

Sunt proprietarii succesului,
dar şi al eşecului.

Există vreo modalitate
de a ne elibera de aceste presiuni

despre care am vorbit?

Cred că da. Şi mă voi opri
numai la câteva dintre exemple.

De exemplu, meritocraţia.

Ideea că fiecare merită
să ajungă unde a ajuns.

Cred ca e o idee nebunească,
complet nebunească.

Voi susţine orice politician
de dreapta sau de stânga

cu o concepţie decentă
privind meritocraţia.

Sunt un meritocrat şi asta e.

Dar e o nebunie să credem
că vom construi vreodată

o societate cu adevărat meritocratică.

E un vis imposibil.

Ideea de a construi o societate

în care toată lumea primeşte
un calificativ

cei buni la vârf, cei răi jos

şi că procesul e exact cum ar trebui,
e imposibilă.

Există prea multe variabile aleatoare.

Accidente, accidente la naştere,

accidente cu lucruri care cad
în capetele oamenilor, boli etc.

Nu le putem califica.

Nu putem califica oamenii aşa cum trebuie.

Îmi place un citat de Sf. Augustin
din „Cetatea lui Dumnezeu”

în care spune „E păcat să judeci orice om
după stâlpul casei sale”.

În limbaj comun, asta ar însemna

că e păcat să decizi cu cine stai de vorbă

în funcţie de cartea lor de vizită.

Nu e stâlpul casei
cel care ar trebui să conteze.

Şi, aşa cum spune Sf. Augustin,

numai D-zeu ne poate aşeza
pe fiecare la locul lui.

Şi va face asta în Ziua Judecăţii

cu îngeri şi trompete
şi cerurile se vor deschide.

O idee nebunească,
dacă eşti un om laic, aşa ca mine.

Dar chiar şi aşa,
e ceva valoros în această idee.

Cu alte cuvinte,
nu vă grăbiţi să judecaţi oamenii.

Nu aveţi de unde să cunoaşteţi
adevărata valoare a cuiva.

O parte a lor este necunoscută.

Şi nu ne putem comporta
ca şi cum nu ar fi aşa.

Mai există o sursă de alinare şi consolare
pentru toate acestea.

Când ne gândim că putem eşua în viaţă,
când ne gândim la eşec,

unul dintre motivele pentru care
ne temem de eşec

nu e doar pierderea venitului, statutului.

Ne temem de judecata celorlalţi,
de faptul că ne vor ridiculiza.

Şi frica există.

Instrumentul numărul unu de ridiculizare

în prezent sunt ziarele.

Şi dacă deschideţi ziarele
în orice zi a săptămânii

sunt pline de oameni
care şi-au ratat vieţile.

S-au culcat cu cine nu trebuia.
Au luat substanţe nepotrivite.

Au adoptat legile nepotrivite,
orice ar fi.

Şi astfel devin potriviţi
pentru a fi ridiculizaţi.

Cu alte cuvinte, au eşuat
și pot fi descrişi ca rataţi.

Există o alternativă pentru aşa ceva?

Tradiţia occidentală ne arată
o alternativă glorioasă.

Şi aceea e tragedia.

Arta tragică, aşa cum s-a născut
în teatrele Greciei antice

în secolul al cincilea î.Hr.
a fost o formă de artă dedicată

modului în care oamenii eşuează.

Şi, de asemenea,
simpatiei pe care le-o acordăm,

pe care în condiţii obişnuite
nu o primesc neapărat.

În urmă cu câţiva ani mă gândeam la asta.

Şi apoi am fost la „The Sunday Sport”.

un tabloid pe care nu vi-l recomand
să îl citiţi

dacă nu îl cunoaşteţi deja.

(Râsete)

Şi am fost să vorbesc cu ei

despre unele dintre marile tragedii
ale artei occidentale.

Şi am vrut să văd cum ar captura esenţa

anumitor poveşti dacă acestea
ar apărea ca ştiri

la un birou de ştiri,
într-o duminică după-amiază.

Aşa că le-am spus despre Othello.

Nu ştiau povestea,
dar au fost fascinați.

(Râsete)

I-am rugat să scrie titlul
pentru povestea lui Othello.

A ieșit: „Imigrant înnebunit de dragoste
o omoară pe fiica senatorului”

Le-am povestit intriga din Madame Bovary.

Din nou, o carte pe care s-au bucurat
să o descopere.

Şi au scris: „Soţie adulteră obsedată
de cumpărături înghite arsenic

după fraudă cu card de credit”.

(Râsete)

Şi acum preferata mea.

Chiar au un geniu numai al lor
aceşti oameni.

Povestea mea preferată e „Oedip rege”:

„Sexul cu mama a condus la orbire”.

(Râsete)

(Aplauze)

Dacă doriţi, într-un fel,
la un capăt al spectrului simpatiei,

avem ziarul de tip tabloid.

La celălalt capăt
avem tragedia şi arta tragică.

Şi ceea ce încerc să explic
e că trebuie să învăţăm puțin

din ce se întâmplă în arta tragică.

Ar fi nebunesc să îl numim
pe Hamlet ratat.

Nu e un ratat, deşi a eşuat.

Şi cred că acesta e mesajul
tragediei pentru noi,

şi de ce cred că e extrem de important.

Un alt lucru din societatea modernă

care cauzează această anxietate

e că nu avem niciun element central
care să fie non-uman.

Suntem prima societate care trăieşte

venerând nimic altceva
decât pe noi înşine.

Avem o părere foarte bună despre noi

și aşa şi trebuie.

Am trimis oameni pe lună,

am făcut multe lucruri extraordinare,

așa că avem tendinţa de a ne venera.

Eroii noştri sunt eroi umani.

E o situaţie foarte nouă.

Majoritatea celorlalte societăţi
au avut în centru

venerarea a ceva transcendental: un zeu,

un spirit, o forţă naturală, universul.

Indiferent ce, altceva a fost venerat.

Am pierdut oarecum obiceiul
de a face asta.

Motiv pentru care, cred,
suntem atraşi în mod special de natură.

Nu pentru sănătatea noastră,
deşi adeseori se prezintă aşa.

Ci pentru că reprezintă evadarea
din muşuroiul uman.

E evadare din propria noastră competiţie

şi din propriile noastre drame.

Şi de asta ne face plăcere
să privim la gheţari şi oceane

şi să contemplăm pământul din natură.

Ne place să fim în contact
cu ceva ce e non-uman.

Şi acest lucru e extrem
de important pentru noi.

Am vorbit de fapt despre succes şi eşec.

Şi un aspect interesant al succesului

e că avem impresia că ştim ce înseamnă.

Dacă v-aş spune că în spatele
ecranului e cineva

care are foarte mult succes,
anumite idei vă vor veni imediat în minte.

V-aţi gândi că persoana
aceea a făcut mulţi bani,

are renume într-un anumit domeniu.

Propria mea teorie privind succesul,

fiind cineva foarte interesat de succes.

Vreau să am succes.

Mă gândesc mereu:
„Cum pot avea mai mult succes?”

Dar pe măsură ce îmbătrânesc,

sensurile cuvântului „succes”
se nuanţează.

Iată ce am aflat despre succes.

Nu poţi avea succes în orice.

Auzim multe discuţii despre echilibrul
muncă-viaţă personală.

O prostie. Nu îl poţi avea. Nu poţi.

Orice viziune a succesului

trebuie să recunoască ceea ce pierde,

unde este pierderea.

Şi cred că orice viaţă înţeleaptă
va accepta

că nu va avea succes
într-un anumit aspect.

Şi treaba cu viaţa de succes

e că de cele mai multe ori, ideile noastre

privind ce înseamnă să ai succes
nu sunt ale noastre.

Sunt absorbite de la alţi oameni.

Îndeosebi, dacă eşti bărbat, de la tata.

Dacă eşti femeie, de la mama.

Psihanaliza a transmis acest mesaj
timp de 80 de ani.

Nimeni nu ascultă mesajul,
dar cred că e adevărat.

Şi nu ne pricepem prea bine
nici cu mesajele

de peste tot din televiziune, publicitate,

marketing etc.

Acestea sunt forţe foarte puternice

care definesc ce vrem
şi cum ne vedem pe noi înşine.

Când ni se spune că a fi bancher
e o profesie foarte respectabilă

mulţi dintre noi vor această meserie.

Când nu mai e respectabilă,
ne pierdem interesul pentru profesie.

Suntem foarte deschişi către sugestii.

Şi ceea ce vreau să spun
nu e că trebuie să renunţăm

la ideile noastre despre succes.

Dar trebuie să ne asigurăm
că sunt ale noastre.

Trebuie să ne concentrăm
pe ideile noastre

și să ne asigurăm că le deţinem,

că suntem cu adevărat autorii
ambiţiilor noastre.

Pentru că e suficient de rău
să nu obţinem ceea ce ne dorim.

Dar e şi mai rău să avem
o idee despre ce ne dorim

şi să aflăm la sfârşitul drumului

că nu e de fapt ceea ce ne doream.

Aşa că voi încheia aici.

Dar ceea ce vreau să accentuez

e că succesul merită urmărit,

dar haideţi să recunoaştem ciudățenia
unor idei ale noastre,

haideţi să demonstrăm noţiunile
noastre privind succesul.

Haideţi să ne asigurăm că ideile noastre
privind succesul sunt ale noastre.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Chris Anderson: A fost fascinant.

Dar cum reconciliezi ideea

de a fi greșit să consideri
că cineva e un ratat

cu ideea că mulţi oameni doresc
să îți controleze viața.

Şi că o societate care încurajează
această situaţie

probabil are învingători şi învinşi.

Alain de Botton: Da.
Cred că am vrut să evidenţiez caracterul

accidental al faptului
de a câştiga şi a pierde,

pentru că în prezent
se pune accent atât de mult

pe justeţea tuturor lucrurilor.

Şi politicienii vorbesc întotdeauna
despre justiţie.

Cred cu tărie în justiţie.
Cred însă că e imposibilă.

Deci trebuie să facem tot ce putem,

trebuie să facem tot ce putem
pentru a o obţine.

Dar trebuie să ne amintim întotdeauna

că indiferent cine ne înfruntă,
indiferent ce s-a întâmplat în vieţile lor

există un puternic element de hazard.

Şi această idee încerc să o las.

Pentru că altfel poate deveni
oarecum claustrofob.

Chris Anderson: Crezi că se poate combina

filozofia ta mai blândă a muncii

cu o economie de succes?

Sau nu se poate?

Dar nu contează prea mult
că accentuăm prea mult aceste aspecte?

Alain de Botton: Gândirea de coşmar

e că frica e cea mai simplă metodă
de a-i face pe oameni să muncească,

și, cumva, cu cât mediul e mai dur

cu atât vor fi mai mulţi oameni
care vor accepta provocarea.

Te poţi gândi, cine e modelul
ideal de tată pentru tine?

Tatăl ideal e cineva dur, dar blând.

O combinaţie greu de obţinut.

Avem nevoie de taţi,
figurile exemplare de tați în societate,

care să evite ambele extreme.

Pe de o parte e vorba
de o figură autoritară, disciplinară.

Şi pe de altă parte
e varianta relaxată, fără reguli.

Chris Anderson: Alain de Botton.

Alain de Botton: Mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)