Sunt fiu de terorist. Iată cum am ales pacea.

Dacă ai fost crescut în bigotism și ură, poți oare să alegi o altă cale? Zak Ebrahim avea numai șapte ani când tatăl său uneltea bombardarea din 1993 a World Trade Center. Povestea lui ne șochează, ne copleșește și mai ales ne inspiră.

La 5 noiembrie 1990

un om pe nume El-Sayyid Nosair
a intrat într-un hotel din Manhattan

și l-a asasinat pe rabinul Meir Kahane,

care conducea Liga Apărării Evreilor.

Inițial Nosair a fost găsit
nevinovat de crimă,

dar în timp ce era la închisoare
pentru infracțiuni mai mici

a început să pună la cale cu alții

să atace o serie de obiective importante
din New York, precum tuneluri, sinagogi

și sediul central al ONU.

Din fericire planurile le-au fost dejucate
de un informator de la FBI.

Din nefericire nu și bombardarea
în 1993 a World Trade Center.

Nosair avea să fie condamnat
pentru rolul jucat în pregătirea atacului.

El-Sayyid Nosair este tatăl meu.

M-am născut la Pittsburgh,
în Pennsylvania, în 1983.

Părinți mi-au fost el, inginer egiptean,

și o mamă americancă
foarte iubitoare, învățătoare.

Amândoi s-au străduit
să-mi ofere o copilărie fericită.

Abia când aveam șapte ani a început
să se schimbe atmosfera din familie.

Tata mi-a arătat o față a islamului
pe care și dintre musulmani puțini o văd.

Experiența m-a învățat că,
dacă oamenii interacționează pe îndelete,

după o vreme constată că în general
toți vrem aceleași lucruri de la viață.

Dar în orice religie, în orice populație,

găsim un mic procentaj de oameni
care își susțin cu atâta foc convingerile

încât se simt datori
să recurgă la orice mijloace

pentru a-i forța și pe ceilalți
să trăiască la fel.

Cu câteva luni înainte de a fi arestat,
mi-a spus, ca de la tată la fiu,

că în ultimele săptămâni
s-a dus cu niște prieteni

la un poligon de tragere din Long Island
pentru exerciții de tir la țintă.

Mi-a spus că urmează să merg și eu
dimineața următoare.

Am ajuns la poligonul Calverton,
care, fără să știm noi, era pândit de FBI.

Când mi-a venit rândul să trag
tata m-a ajutat să pun arma la umăr

și mi-a explicat cum să ochesc ținta
pusă la vreo 30 m.

Ultimul glonț pe care l-am tras atunci
a nimerit becul portocaliu de pe țintă.

Spre mirarea tuturor, mai ales a mea,

toată ținta a izbucnit în flăcări.

Unchiul meu s-a întors spre ceilalți
și le-a spus în arabă: „Ibn abuh”.

„Așa tată, așa fiu.”

Pe toți i-a distrat copios comentariul,

dar abia peste câțiva ani am înțeles
și eu de ce li se părea așa amuzant.

Credeau că văd în mine aceeași distrugere
de care era capabil tata.

Oamenii aceia aveau să fie condamnați
pentru furgoneta cu 700 kg de explozibil

parcată în subsolul turnului nordic
din World Trade Center

și care explodând a ucis 6 oameni
și a rănit peste 1000.

Ei sunt oamenii pe care îi admiram.

Ei sunt oamenii pe care îi numeam
„ammu”, adică „unchi”.

Până să împlinesc 19 ani
ne mutaserăm deja de 20 de ori,

iar instabilitatea asta din copilărie
mi-a răpit ocaziile de a-mi face prieteni.

De câte ori începeam
să mă înțeleg bine cu cineva,

trebuia să ne facem bagajele
și să ne mutăm în alt oraș.

Fiind tot timpul elevul nou al clasei,
eram adesea ținta bătăii de joc.

Identitatea mi-o țineam ascunsă de colegi
ca să nu atrag atenția,

dar se vede treaba că era suficient să fiu
nou-venitul tăcut și gras din clasă.

Așa că stăteam mai mult în casă,

citind cărți, uitându-mă la televizor
sau jucând jocuri video.

De aceea îmi lipseau competențele sociale,
ca să nu spun mai mult.

Cu o așa familie bigotă
nu eram gata pentru lumea reală.

Fusesem crescut să judec oamenii
după criterii arbitrare,

ca rasa și religia.

Ce mi-a deschis ochii?

Una din primele experiențe
care mi-a pus la încercare mentalitatea

s-a întâmplat la alegerile
prezidențiale din 2000.

Printr-un program preuniversitar

am putut participa la Convenția Națională
de Tineret din Philadelphia.

Grupul meu avea ca temă
violența tinerilor,

și cum fusesem mereu ținta intimidărilor,
subiectul mă preocupa în mod deosebit.

Membrii grupului proveneau
din medii sociale foarte diferite.

Într-o zi spre sfârșitul convenției

am aflat că unul din cei cu care
mă împrietenisem era evreu.

Durase câteva zile
până a ieșit la iveală informația asta

și mi-am dat seama că nu există
nici o animozitate naturală între noi doi.

Nu mai avusesem nici un prieten evreu

și sincer mă simțeam mândru
că reușisem să depășesc o barieră

care aproape toată viața
mi se sugerase că ar fi insurmontabilă.

O altă cotitură importantă a venit
când am lucrat peste vară

la Busch Gardens, un parc de distracție.

Acolo am întâlnit oameni
din felurite credințe și culturi,

iar experiența s-a dovedit fundamentală
în dezvoltarea caracterului meu.

Aproape toată viața mi se spusese
că homosexualitatea ar fi un păcat,

și deci că toate persoanele gay
au o influență negativă.

Întâmplarea a făcut să am ocazia să lucrez
cu câțiva artiști gay dintr-un spectacol.

Curând am constatat că mulți erau

cei mai binevoitori și toleranți
oameni pe care i-am cunoscut.

Faptul că am fost intimidat la școală

a creat în mine o empatie
pentru suferința altora

și mi s-ar părea foarte nenatural
să mă port cu oamenii buni

altfel decât aș vrea
să se poarte lumea cu mine.

Din cauza asta am putut

să contrastez stereotipurile
primite când eram copil

cu experiențele și relațiile
din viața reală.

Nu știu cum e să fii gay,
dar știu pe pielea mea

ce înseamnă să fii judecat
pentru ceva dincolo de voința ta.

Apoi mai era emisiunea „The Daily Show”.

Seară de seară Jon Stewart m-a obligat

să mă judec onest pe mine însumi
și prejudecățile mele

și m-a ajutat să înțeleg că rasa, religia
sau orientarea sexuală a cuiva

nu au nici o legătură
cu calitatea caracterului.

În multe privințe mi-a fost ca un tată
când aveam mare nevoie.

Inspirația poate veni
de unde te aștepți mai puțin,

iar faptul că un comic evreu a reușit
să-mi influențeze pozitiv perspectiva

mai mult decât propriul meu tată
extremist, n-a trecut neobservat.

Într-o zi îi povesteam mamei
cum încep să mi se schimbe atitudinile

și ce mi-a spus
îmi va rămâne în suflet cât voi trăi.

M-a privit cu ochii obosiți

ai cuiva care s-a lovit de dogmatism
cât pentru o viață întreagă și mi-a zis:

„Am obosit tot dușmănind oamenii.”

Am înțeles imediat câtă energie negativă
consumi pentru a ține atâta ură în tine.

Zak Ebrahim nu e numele meu adevărat.

L-am schimbat când ne-am hotărât
să rupem legătura cu tata

și să începem o viață nouă.

Atunci de ce mă deconspir
și poate mă pun în pericol?

E simplu.

O fac cu speranța că, într-o zi,
cineva împins să recurgă la violență

îmi va auzi poate povestea
și va înțelege că există o cale mai bună,

că eu, deși mi s-a inculcat
o ideologie violentă și intolerantă,

nu am devenit un fanatic.

În schimb prefer să-mi folosesc experiența

pentru a lupta împotriva terorismului,
împotriva bigotismului.

Fac asta pentru victimele terorismului
și pentru apropiații lor,

pentru marea durere și nenorocire
în care i-a aruncat terorismul.

De dragul victimelor voi lua poziție
împotriva acestor fapte iraționale

și voi condamna acțiunile tatălui meu.

Prin acest simplu fapt sunt dovada vie

că violența nu este inerentă
în religia sau rasa cuiva

și că fiul nu e musai
să calce pe urmele tatălui.

Eu nu sunt tatăl meu.

Vă mulțumesc!
(Aplauze)

Vă mulțumesc, tuturor!
(Aplauze)

Vă mulțumesc!
(Aplauze)

Mulțumesc mult!
(Aplauze)