Lumea misterioasă a peșterilor subacvatice

Scafandrul de peșteri Jill Heinerth explorează jgheaburile subterane ascunse care ne străbat planeta. Lucrând cu biologi, climatologi și arheologi, Heinerth descoperă enigmele formelor de vieță care locuiesc în cele mai îndepărtate locuri ale pământului și îi ajută pe exploratori să descopere istoria schimbărilor climatice. În acest scurt discurs, vă veți scufunda sub valuri și veți explora minunile spațiului din interior.

Sunt o exploratoare subacvatică,

mai precis un scafandru de peșteri.

Când eram copilă,
visam să devin astronaută,

dar pentru mine ca fată în Canada
acest lucru nu-mi era accesibil.

După cum se pare,
știm cu mult mai mult despre cosmos

decât despre jgheaburile subterane
care ne străbat planeta,

sângele din venele Mamei Naturi.

Așa am hotărât să fac ceva
mai semnificativ.

În loc de a explora cosmosul

voiam să explorez
minunățiile spațiului interior.

Acum multă lume vă va spune

că scufundarea în peșteri ar fi
una dintre cele mai periculoase încercări.

Adică, închipuiți-vă aici
în camera aceasta

dacă ați fi deodată aruncați
în întuneric,

având ca unic scop găsirea ieșirii,

cu ceva plutind
prin aceste spații imense

și alteori furișându-se
în spatele soclului,

urmărind un drum subțire,

așteptând ca tubul de oxigen
să vă asigure următoarea suflare.

Ei bine, ăsta e locul meu de muncă.

Dar astăzi vreau să vă învăț

că lumea noastră
nu este un bolovan de piatră.

Seamănă mult mai mult cu un burete.

Înot prin mulți pori
din buretele pământului nostru,

iar, unde eu nu pot,

alte forme de viață și alte substanțe
pot călători fără mine.

Vocea mea este cea
care o să vă învețe

despre interiorul Pământului.

Nu puteam găsi niciun ghid

când am hotărât să fiu primul scafandru
în peșterile aisbergurilor antarctice.

În 2000, acesta a fost cel mare
obiect în mișcare de pe planetă.

A fost fătat de Platoul de gheață Ross,

am fost duși să explorăm
ecologia zonei glaciare

și să cautăm forme de viață
sub gheață.

Am folosit aparatele
numite recirculatoare.

Acestea seamănă cu aparatele
folosite de astronauți.

Cu aceste aparate putem
să ajungem mai adânc

decât ne puteam închipui
cu 10 ani în urmă.

Folosim gaze exotice,

și putem face expediții subacvatice
de până la 20 de ore.

Lucrez cu biologi.

Am aflat că peșterile sunt depozite
de forme de viață minunate,

specii despre care până acum
nu știam că există.

Multe dintre aceste forme de viață
trăiesc în feluri neobișnuite.

Nu au în multe cazuri
nici pigment, nici ochi,

iar aceste animale sunt
și extraordinar de longevive.

De fapt, fiarele care înoată
în aceste peșteri astăzi

seamănă cu fosilele

care datează dinaintea
extincției dinozaurilor.

Imaginați-vă: sunt
ca niște mici dinozauri acvatici.

Ce ne pot învăța ele
despre evoluție și supraviețuire?

Când privim un animal ca această
remipedia înotând în borcan,

are colți uriași cu venin.

Poate ataca ceva de 40 de ori mai mare
și îl poate omorî.

Dacă ar fi mare ca o pisică,

ar fi cea mai periculoasă chestie
de pe planeta noastră.

Aceste animale locuiesc
în zone extraordinar de frumoase,

și în unele cazuri
peșteri ca aceasta sunt foarte tinere,

dar animalele sunt antice.

Cum au nimerit acolo?

Lucrez și cu fizicieni

și deseori sunt interesați
de schimbările climatice globale.

Ei pot să ia rocile din peșteri,

să le taie și să privească
straturi din roci,

la fel ca inelele unui copac,

și pot să traverseze istoria

și să afle despre climatul
planetei noastre în diferite perioade.

Culoarea roșie pe care o vedeți
în poza aceasta

este de fapt praful din deșertul Sahara.

A fost adunat de vânt,
dus prin Oceanul Atlantic.

A căzut cu ploaia, în acest caz
pe insula Abaco din Bahamas.

Infiltrează prin sol

și se depozitează
în rocile din aceste peșteri.

Dacă privim straturile rocilor,
putem afla timpurile

când climatul era
foarte-foarte sec pe pământ,

putem urmări în trecut
multe sute de mii de ani.

Paleoclimatologii sunt interesați
și de locul

unde au fost malurile mării de astăzi
în alte perioade pe pămant.

Aici, în Bermuda, echipa mea s-a îmbarcat

pentru cea mai adâncă scufundare umană
în această regiune

și noi am căutat locurile

unde nivelul mării
se ridica deasupra coastei,

cu sute de metri
mai jos decât nivelurile curente.

De asemenea, lucrez
cu paleontologi și arheologi.

În locuri ca Mexic,
Bahamas și chiar Cuba,

ne uităm la rămășitele culturale
și la urmele omului în peșteri,

iar ele ne spun mult

despre unii dintre locuitorii
de mai demult ale acestor regiuni.

Dar proiectul meu cel mai iubit
a fost cu 15 ani în urmă,

când am fost membră
a echipei care realiza

prima hartă precisă tridimensională
a suprafeței subterane.

Acest aparat pe care îl conduc
prin peșteră

crea de fapt o machetă
tridimensională în timp ce o conduceam.

Am folosit și radioul
cu frecvență ultra-joasă

ca să transmitem la suprafață
poziția noastră exactă din peșteră.

Deci am înotat pe sub case și birouri
și sale de popice și terenuri de golf,

și chiar pe sub
un restaurant Sonny's BBQ.

Remarcabil, iar ce am învățat din asta

este că tot ce facem
la suprafața planetei noastre

se va întoarce la noi ca să bem.

Planeta noastră acvatică nu este
numai fluvii, lacuri și oceane,

ci este o rețea vastă de ape subterane
care ne leagă pe toți unul de altul.

Este o resursă comună
din care bem cu toții.

Și când o să putem înțelege
relațiile noastre cu apele subterane

și cu resursele noastre acvatice
pe planeta aceasta,

atunci vom lucra la problema

care e poate cea mai importantă
a secolului acesta.

Așadar nu am devenit astronaută
așa cum îmi doream dintotdeauna,

dar acest aparat de cartografiere,
proiectat de Dr. Bill Stone, o va face.

S-a preschimbat de fapt.

Acum este un robotul înotător autonom,

cu inteligență artificială

și scopul lui final este
să ajungă la luna lui Jupiter, Europa

și să exploreze oceanele
sub suprafața înghețată a acelui satelit.

Iar asta este destul de fascinant.

(Aplauze)