Înțelepciune radicală pentru o companie, pentru școală, pentru viață.

Ce-ar fi dacă munca nu ți-ar controla viața? Brazilianul Ricardo Semler, CEO, practică o formă radicală de democrație corporatistă, regândind totul de la şedinţele de consiliu, la cum să-și declare angajații concediul (nu trebuie să o facă). E o viziune ce răsplătește înțelepciunea angajatului, promovează echilibrul între muncă și viață și duce la o analiză profundă a semnificației adevărate a muncii și vieții. Întrebare-bonus: Ce-ar fi dacă și școlile ar funcționa astfel?

Lunea și joia învăț să mor.

Spun că-s „ultimele mele zile”.

Soției mele, Fernanda,
nu-i place termenul,

dar mulți din familia mea
au murit de melanom, cancer.

Părinții și bunicii l-au avut și ei.

M-am gândit că, într-o zi,
voi sta în fața medicului

care, uitându-se la analize, va spune:

„Ricardo, nu stai prea bine.
Mai ai de trăit șase luni sau un an.”

Începi să te gândești
ce-ai face în acest timp.

„Voi sta mai mult cu copiii,
voi merge în cutare locuri,

voi cutreiera munții și lumea

și voi face tot ce n-am făcut
când aveam timp.”

Sigur, știm cu toții,
vor fi amintiri dulci-amare.

E foarte greu să faci asta.

Probabil că ai plânge
mare parte a timpului.

Mi-am zis că voi face altceva.

În fiecare luni și joi,
voi profita de „ultimele zile”.

În aceste zile voi face
tot ce aș face dacă aș primi vestea.

(Râsete)

Dacă vă gândiți...

(Aplauze)

Când te gândești la opusul muncii,

ai în vedere timpul liber.

Îți spui că ai nevoie de timp liber.

Dar în timpul liber ești foarte ocupat.

Mergi la golf sau tenis,
te întâlnești cu oameni,

cu care iei masa,
te uiți la filme până târziu.

Suntem chiar aglomerați în timpul liber.

Opusul muncii e statul degeaba.

Foarte puțini știm să stăm degeaba.

În general, ne împărțim viața cam așa:

când avem mulţi bani,
avem foarte puțin timp

și când, în sfârșit, avem timp,
nu mai avem nici bani, nici sănătate.

Ca și companie, am început acum 30 de ani
să ținem cont de asta.

E o companie complicată,
cu mii de angajați,

cu cifră de afaceri
de sute de milioane de dolari,

facem sisteme de propulsie a rachetelor,
avem 4000 de ATM-uri în Brazilia,

plătim taxele pe venit
a zeci de mii de oameni.

Deci nu e o afacere simplă.

Ținând cont de ce am menționat,
ne-am spus:

hai să dăm oamenilor
responsabilitatea unei companii

din care să eliminăm
toate aspectele de internat:

vii la ora cutare, în ținuta cutare,
așa mergi la ședințe,

asta spui, asta nu spui;
să vedem ce rămâne.

Am început acum 30 de ani,
chiar cu asta:

pensionarea și graficul vieții.

„În loc să mergi pe munte la 82 de ani,
de ce să nu mergi săptămâna viitoare?”

„Facem așa:

îți vindem zilele de miercuri
pentru 10 % din salariu.

Dacă vrei să te faci violonist –
deși probabil nu e cazul –

poți face asta miercuri.

Rezultatul a fost...

Credeam că cei mai în vârstă
vor fi interesați de acest program.

Vârsta medie a primilor aderenți
a fost 29 de ani, desigur.

Analizând, am ajuns la concluzia
că trebuie să facem lucrurile altfel.

Ne-am spus:

„De ce ne interesează la cât vii la muncă,
la ce oră pleci etc.?

N-am putea schimba asta printr-un contract
prin care să cumpărăm ceva de la tine,

sub formă de muncă?

De ce construim sedii?

Nu e oare doar ego,
ca să părem solizi, mari, importanți?

Și pentru asta te punem
să străbați orașul 2 ore.”

Am luat întrebările pe rând.

Am zis așa:

1: Cum ne găsim oamenii?

Anunțăm recrutări și le spunem:

„Când vii la noi, nu vor fi 2-3 interviuri
și te legăm de noi pe viață.”

Nici în viață nu procedăm așa.

„Așa că, vino la interviuri.

Te prezinţi la oricine e interesat
să te intervieveze

și vedem ce iese
din intuiția de moment,

în loc de completarea
formularelor de competență.

Apoi, revino.

Stai o după-masă, o zi întreagă,
stai de vorbă cu oricine dorești.

Asigură-te că noi suntem mireasa dorită

și nu tâmpeniile pe care
le-am scris în anunțuri.

(Râsete)

Încet, am ajuns la concluzia
că nu vrem un șef în companie

care să nu fi fost intervievat și aprobat
de viitorii subordonați.

La fiecare șase luni,
fiecare e evaluat anonim, ca șef,

Așa se decide rămânerea
în funcția de conducere,

numire care adesea ține de situație,
după cum știți.

Fără 70-80 %, nu rămân la conducere.

Probabil de-asta eu n-am mai fost CEO
de peste 10 ani.

Cu timpul, am început
să ne punem alte întrebări,

ca de exemplu:

„De ce nu-și stabilesc oamenii
propriile salarii?”

Ce au nevoie să știe?

Doar trei lucruri:

cât se câștigă în cadrul companiei,

cât se câștigă altundeva
într-o afacere similară

și cât producem în general,
să vedem dacă ne permitem.

Să le dăm oamenilor aceste informații.

Am instalat un computer la bufet,
la care puteai afla

cât cheltuie și cât câștigă cineva,
ce bonusuri primește,

cât câștigă compania,
care-s limitele ș.a.m.d.

Asta era acum 25 de ani.

Aceste informații începând
să fie disponibile oamenilor,

ne-am dat seama că
nu vrem să știm cât cheltui,

nu vrem să știm câte concedii ai,

nu vrem să știm unde lucrezi.

Aveam, la un moment dat, 14 birouri
prin oraş și le spuneam să meargă

la cel mai apropiat de casa lor,
de a clientului din ziua respectivă.

Nu ne spune unde ești.

Când aveam mii de angajați, 5000,
aveam doar doi la Resurse Umane,

şi noroc că unul s-a pensionat.

(Râsete)

Ne-am întrebat:
cum să avem grijă de oameni?

Ei sunt tot ce avem.

Nu putem avea un departament
care are grijă de ei.

Văzând că sistemul funcționează,
ne-am spus:

„Căutăm – și cred că asta căutam de fapt,
în «ultimele zile» și în companie –

cum te organizezi înțelept?”

Am parcurs etape revoluționare,
era revoluției industriale,

era informatică, era cunoștințelor,

dar nu suntem deloc aproape
de era înțelepciunii.

Cum proiectăm, cum ne organizăm
pentru era înțelepciunii?

De exemplu, de multe ori,

decizia cea mai inteligentă,
mai elegantă, nu se potrivește.

Spuneam așa:

„Hai să stabilim că vei vinde
57 de unități pe săptămână.

Dacă le vinzi până miercuri,
te rog, du-te la plajă!

Nu ne crea probleme
cu producția, cu implementarea,

ca să cumpărăm companii noi,
să cumpărăm concurența,

tot felul de chestii,
pentru că vinzi prea mult.

Deci, du-te la plajă
și revino la lucru luni.”

(Râsete) (Aplauze)

Deci e vorba de căutarea înțelepciunii.

În acest proces, desigur,
vroiam ca oamenii să știe tot

și vroiam să conducem total democratic.

Așa că în comitetul de conducere
sunt 2 locuri deschise, cu drept de vot,

pentru primii doi care vin la lucru.

(Râsete)

Așa că au votat femei de serviciu
la ședințe de conducere,

alături de alții, foarte importanți,
în costum și cravată.

De fapt, ele ne-au menținut onești.

În acest proces,
observându-i pe cei care veneau la noi,

spuneam: „Stai un pic.

Oamenii vin și ne întreabă:
unde trebuie să stau,

ce trebuie să fac,
unde pot ajunge după 5 ani?”

Ne-am dat seama că trebuie
să începem mult mai devreme.

Când să începem?

„Păi, ar fi bine, de la grădiniță.”

Așa că am înființat o fundație
care acum, după 11 ani, are trei școli

în care ne-am pus aceleași întrebări:

cum să reproiectăm școala
pentru înțelepciune?

Una e să zici că trebuie
să reciclezi profesorii,

că directorii trebuie să facă mai mult...

Însă e clar că tot ce facem
în educație e învechit.

Rolul profesorului e în întregime perimat.

Să treci de la Mate la Biologie
și la Franța secolului XIV e o prostie.

(Aplauze)

Am început să cugetăm
cum ar putea fi mai bine.

Am adunat oameni,
inclusiv unii pasionați de educație,

oameni ca Paulo Freire
și doi miniștri ai educației din Brazilia,

și am zis: dacă ar fi să proiectăm
o școală de la zero, cum ar arăta?

Așa am creat această școală,
numită Lumiar,

- și-am mai făcut o școală publică -

și Lumiar zice așa:

„Hai să împărțim
rolul profesorului în două.

Unul va fi tutor.”

Tutor în sensul vechi al grecescului
„paideia”= ai grijă de copil:

vezi ce se întâmplă acasă,
în ce moment al vieții sunt etc.,

dar, te rog, nu preda nimic,

pentru că nu ne interesează
cât de puțin știi față de Google.

Ţine pentru tine.

(Râsete)

Vom chema oameni cu două calități:

pasiune și experiență
și pot fi de profesie sau nu.

Și-i folosim pe vârstnici,
care-s 25% din populație,

cu o înțelepciune
pe care nimeni nu o mai vrea.

Îi aducem în școală și le spunem:

„Învățați-i pe acești copii lucrurile
în care voi credeți cu adevărat.”

Avem violoniști care predau matematică.

Avem tot felul de materii
la care le spunem:

„Nu vă mai stresați cu programa școlară.

Avem vreo 10 capitole grozave,
de la 2 la 17 ani,

de genul: „Cum ne apreciem ca oameni?”

E loc acolo de matematică,
fizică și toate cele.

„Cum ne exprimăm?”

Aici e loc de muzică, literatură etc.,
dar și gramatică.

Apoi avem lucruri uitate de toți,
probabil, cele mai importante în viață.

Despre cele mai importante lucruri
din viață, nu știm nimic.

Nu știm nimic despre iubire,
nu știm nimic despre moarte,

nu știm nimic despre
misiunea noastră aici.

Deci e nevoie de o materie
despre tot ce nu știm.

În mare, asta facem.

(Aplauze)

Pe parcursul anilor,
am gândit și alte lucruri:

de ce trebuie să-i mustrăm pe copii
cu „stați jos, vino aici, fă asta” etc.

Hai să avem cu copiii un cerc săptămânal.

„Faceți-vă voi regulile și decideți
ce vreți să faceți la cerc.”

„Vreți să vă dați cap-în-cap?
Desigur! Încercați o săptămână.”

(Râsete)

Au venit exact cu regulile noastre,
doar că astea erau făcute de ei.

Apoi, puterea e la ei:

adică pot – și chiar o fac –
să exmatriculeze temporar sau definitiv,

deci nu ne jucăm de-a școala,
ei chiar decid.

În același context,

ne ghidăm după un fel de mozaic digital,

căci asta nu e ceva constructivist,
gen Montessori.

Prin asta respectăm curricula braziliană
ca într-un mozaic cu 600 de piese,

la care să-i expunem pe copii,
până la 17 ani.

Ne ghidăm permanent după mozaic,
ca să știm cum se descurcă

și, „dacă nu te interesează acum,
mai lasă asta un an”.

Copii sunt în grupe
indiferent de de vârstă,

cel de 6 ani, dacă e gata să învețe ceva,
poate fi cu unul de 11 ani,

asta elimină grupurile, găștile
și alte neplăceri din școli, în general.

Sistemul de notare e de la zero la 100%
și se ei autoevaluează,

cu o aplicație, din 2 în 2 ore,

până ştim că 37% din ei
sunt cum îi vrem noi la tema respectivă,

şi-i putem trimite în lume
cu suficiente cunoștințe.

Învață despre C. M. de Fotbal
sau cum să faci o bicicletă.

Se înscriu la un curs de 45 de zile
despre cum se face o bicicletă.

Încercați să faceți o bicicletă
fără să știți că pi=3,1416.

Nu puteți.

Încercați, oricare din voi,
să folosiți 3,1416 la ceva.

Nu mai știți.

Asta s-a pierdut și astfel încercăm
să aducem înțelepciunea în acea școală.

Ne întoarcem la graficul aranjării vieții.

Am strâns o grămadă de bani,
– dacă stau să mă gândesc –

și-mi spun: „A venit vremea
să dau înapoi.”

Păi dacă dai înapoi,
înseamnă c-ai luat prea mult.

(Râsete) (Aplauze)

Mă gândesc cum Warren Buffet
se trezeşte într-o zi

și află că are cu 30 de miliarde
de dolari mai mult decât credea.

Se gândește: „Ce să fac cu ei?”

„Ia să-i dau cuiva care chiar are nevoie.
I-i dau lui Bill Gates.”

(Râsete)

Consultantul meu financiar din New York
îmi spune că-s fraier,

că aș avea de 4,1 ori mai mulți bani,

dacă aș face bani din bani,
în loc să-i împart din mers.

Mie îmi place mai mult
să împart din mers.

(Aplauze)

Predam unor doctoranzi la MIT într-o vreme

și, într-o zi, am ajuns
la Cimitirul Mount Auburn.

Un cimitir frumos din Cambridge.

Mă plimbam.
Era ziua mea și mă gândeam.

La prima tură
m-am uitat la pietrele funerare

ale celor de acolo, care realizaseră
lucruri mărețe, întrebându-mă:

„Ce vreau să-și amintească
lumea despre mine?”

La a doua tură
mi-a venit o altă întrebare,

mai potrivită mie:

„Da' de ce să-și amintească de mine?”

(Râsete)

Asta m-a dus cu gândul la altele:

La 50 de ani, am stat cu soția mea,
Fernanda, o după-amiază întreagă,

şi-am pus pe foc, într-o vatră mare,
tot ce făcusem până atunci:

o carte tradusă în 38 de limbi,
sute de articole și DVD-uri, tot.

Cu asta am realizat două lucruri:
1 – i-a eliberat pe cei 5 copii ai noștri

de povara de a ne călca pe urme,
de a trăi în umbra noastră.

Ei nu știu cu ce mă ocup eu.

(Râsete)

Și asta e bine.

Nu-i voi duce într-o zi undeva,
spunându-le:

„Într-o bună zi,
toate astea vor fi ale voastre.”

(Râsete)

Deci, cei 5 copii nu știu nimic,
şi asta e bine.

2 – m-am eliberat pe mine
de povara realizărilor din trecut.

Sunt liber să încep mereu ceva nou
și s-o iau de la zero,

datorită acelor „ultime zile”.

Unii ar crede:

„Aha, acum ai aceste «ultime zile»
în care faci tot ce vrei.”

Nu, am fost destul la plajă,
în Samoa, Maldive, Mozambic,

astea-s bifate.

Am escaladat Himalaya,

m-am scufundat 60 m sub apă
ca să văd rechini-ciocan.

Am mers 59 de zile pe cămilă,
din Ciad în Timbuktu.

Am fost la Polul Nord magnetic
cu o sanie trasă de câini.

Deci, am fost foarte ocupați.

Asta e ce-mi place să numesc:
„lista goală din coșul de cumpărături”.

(Râsete)

Cu asta în minte, în „ultimele zile”
îmi spun că nu-s la pensie.

Nu mă simt deloc ca un pensionar.

Așa că scriu o nouă carte,

am înființat 3 companii noi
în ultimii doi ani.

Acum muncesc să ofer gratuit
acest sistem școlar, în întreaga lume.

E interesant că nimeni
nu-l vrea gratis.

De 10 ani încerc să conving sistemul
să adopte această strategie educațională,

mai ales că în școlile publice
pe care le avem,

au succes de 43%,
cu sistemul lor de notare,

iar în sistemul nostru,
reușita e de 91%.

Dar, gratis, nimeni nu o vrea.

Poate dacă percepem o taxă
ceva se va schimba.

Dar răspândirea acestui sistem
e unul din lucrurile ce vrem să le facem.

Cred că mesajul pentru voi toți
ar suna cam așa:

Toți știm să trimitem emailuri
duminică seara și să lucrăm de acasă.

Dar foarte puțini știm
să mergem la film luni după-amiaza.

De vrem înțelepciune,
trebuie să învățăm să facem și asta.

În toți acești ani am făcut
ceva foarte simplu:

am întrebat „de ce”
de 3 ori la rând.

Pentru primul „de ce”
ai totdeauna un răspuns bun.

La al doilea „de ce” e mai dificil,

dar la al treilea, nu prea mai știi
de ce faci ceea ce faci.

Vreau să vă las sămânța gândului că,
poate, dacă faceți asta,

ajungeți la întrebarea „pentru ce?”

„Pentru ce fac asta?”

Sper că, făcând asta, cu timpul,

– și asta vă doresc –

veți avea un viitor mai înțelept.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Anderson: Ricardo,
ești un pic sărit.

(Râsete)

Multora, asta le pare o nebunie...

... și totuși, profund de înțelept.

Iată ce am priceput eu:

Ai idei atât de radicale.

În business, de exemplu,
aceste idei există de o vreme,

probabil că procentul firmelor
care au preluat ceva de aici

e încă destul de scăzut.

S-a întâmplat vreodată
să vezi că o companie mare

preia una din ideile tale
și să zici „Da!"?

Ricardo Semler: Se întâmplă.
S-a întâmplat acum două săptămâni

cu Richard Branson și ai lui,
care au zis:

„Oh, nu mai vreau
să-ți controlez concediile,

și Netflix face câte ceva,

dar nu cred că e foarte important.

Aș vrea să văd că se întâmplă,
poate dintr-un zel misionar,

dar ăsta e un motiv personal.

Ideea e că trebuie să faci pasul decisiv
și să accepți pierderea controlului.

Aproape nimeni care deține controlul
nu e pregătit să renunțe la el.

Asta va veni de la copii și alții
care vor porni companii altfel.

CA: Deci asta e cheia?

Din punctul tău de vedere, dovada există:
ca afacere funcționează,

dar lumea nu are curaj să... (fşșş...)

RS: Nici nu-s motivați.

Conduci o companie
cu mandat de 90 de zile.

Ai de dat raport trimestrial.

Nu ești bun în 90 de zile, pleci.

Vii tu cu: „Un program minunat
care, în mai puțin de o generație...”

Și șeful zice: „Ieși afară!”.

Aici e problema.

(Râsete)

CA: Ce încerci să faci în educație
mi se pare profund.

Toată lumea e preocupată
de sistemele lor de învățământ.

Nimeni nu se gândește
că am ajuns într-o lume

în care există Google
și atâtea opțiuni tehnologice.

Ai dovada că elevii
din sistemul tău educațional

au o creștere fantastică
a performanței.

Cum să te ajutăm noi să duci
aceste idei mai departe?

RS: Cred că e problema
ideilor cărora le vine vremea.

N-am fost niciodată rigid cu astea.

Expui ideea în lume,
brusc, apar anumiți oameni...

E un grup în Japonia
ce mă sperie foarte tare,

„semleriștii”
și au 120 de companii.

Mă tot invită.
Mi-a fost mereu teamă să merg.

Mai există un grup în Olanda,
cu 600 de companii mici, olandeze.

Asta va prospera de la sine.

Vor fi și greșeli, dar nu contează.
Asta își va găsi propriul loc.

Mi-e mai frică de celălalt aspect:
„E atât de bun că trebuie să faci asta!”

„Facem un sistem în care băgăm mulți bani
și lumea îl va urma orice ar fi.”, ştii?

CA: Ți-ai pus niște întrebări
extraordinare toată viața.

Cred că ele au fost cauza
pentru toate astea.

Mai ai vreo întrebare pentru noi,
pentru TED, pentru acest grup?

RS: Revin tot timpul
la variații ale întrebării

puse de fiul meu când avea 3 ani.

Stăteam într-un jacuzzi și a zis:
„Tată de ce existăm?”

Nu există altă întrebare.
Nimeni nu are o altă întrebare,

ci doar variații ale ei,
de la 3 ani în sus.

Îți petreci timp într-o companie,
în birocrație, într-o organizație.

Pe câți cunoști care
pe patul de moarte ar zice:

„Ehei!, aș fi dorit să stau
mai mult la birou?”

Totul se rezumă la să ai curajul ACUM,

– nu peste o săptămână, nu peste 2 luni,
nu când afli că ai ceva —

să zici: „Nu! Pentru ce fac eu asta?
Stop. Ia să fac altceva.”

Și va fi OK.

Va fi mult mai bine decât ce făceai,
dacă ești blocat într-un proces.

CA: Mă impresionează profund
și e frumos să încheiem astfel

această penultimă zi de TED.
Ricardo Semler, mulțumesc.

RS: Mulțumesc.

(Aplauze)