Cum îi pot ajuta profesorii pe elevi să depășească traumele

„Pentru a schimba ceva în viața unui copil... mi-am luat angajamentul de a-mi spune propria poveste", spune educatoarea Lisa Godwin. În acest discurs emoționant, ne împărtășește cum a depășit traumele din copilărie cu sprijinul discret și necondiționat al unui dascăl și al unui consilier școlar - și arată cum educatorii pot ajuta copiii și familiile lor să treacă prin suferințe, spunându-și propriile povești.

Cu toții avem o poveste,

iar această poveste are capitole

care ne-au făcut ceea ce suntem astăzi.

Capitolele de început ale acestei povești

sunt adesea cele
care ne definesc cel mai mult.

Centrul pentru Controlul Bolilor

a estimat că mai mult de jumătate
din copiii americani

au trăit cel puțin unul sau două
tipuri de traume în copilăria lor.

Acest fel de suferință
poate avea efecte pe termen lung.

Când mi s-a oferit posibilitatea
să vorbesc

și să pledez pentru elevi și profesori,

m-am trezit în poziția exclusivă

de a putea să vorbesc
despre traumele copilăriei.

Dar mai întâi a trebuit să iau o decizie.

A trebuit să decid

dacă prezint doar părțile luminoase
și strălucitoare din viața mea,

acelea pe care le punem
pe rețelele sociale,

care ne fac să arătăm perfecți,

sau să mă vulnerabilizez

și să fiu ca o carte deschisă?

Alegerea era foarte clară.

Pentru a schimba ceva în viața unui copil,

trebuia să fiu sinceră.

Așadar, mi-am luat angajamentul
să-mi spun povestea personală.

Povestea asta e plină de oameni
care m-au iubit,

au avut grijă de mine și m-au crescut.

M-au ajutat să trec peste și să mă vindec.

Iar acum este timpul
să îi ajut și eu pe alții să facă la fel.

Când am început școala,
eram imaginea normalității.

Veneam dintr-o familie bună,

eram mereu îmbrăcată frumos,

aveam un zâmbet pe față,

eram pregătită pentru școală.

Dar viața mea nu era deloc normală.

La acea vreme, deja fusesem
victima abuzului sexual.

Și nu se terminase.

Părinții mei nu știau

și nu spusesem nimănui.

Când am început școala,
am crezut că voi fi la adăpost.

Eram așa de bucuroasă!

Închipuiți-vă dezamăgirea mea
când l-am cunoscut pe învățător,

domnul Randolph.

Domnul Randolph nu era agresorul meu.

Însă domnul Randolph a fost întruchiparea

a tot ce m-a îngrozit
cel mai tare în viață.

Deja începusem aceste tehnici
de supraviețuire,

unde evitam situațiile
în care să fiu singură cu un bărbat.

Și iată-mă acum, ca elevă,

cu un bărbat în clasă în fiecare zi,

pentru tot anul școlar.

Eram speriată, nu aveam încredere în el.

Dar știți ce?

Domnul Randolph s-a dovedit a fi
cel mai bun susținător al meu.

Dar la început

m-am asigurat că știe că nu-l plac.

Eram recalcitrantă,

eram copilul acela detașat.

Le-am făcut greutăți și părinților mei.

Nu voiam să merg la școală,

așa că mă luptam cu ei
în fiecare dimineață când luam autobuzul.

Noaptea nu puteam să dorm,

pentru că anxietatea mea era foarte mare.

Așa că la clasă eram epuizată.

Copiii obosiți sunt copii morocănoși

și e greu să le predai,

știți asta.

Domnul Randolph ar fi putut
să fie frustrat,

așa cum sunt mulți dascăli
când au un elev ca mine.

Dar el nu era.

M-a abordat cu compasiune

și blândețe.

Am fost foarte recunoscătoare pentru asta.

Vedea un copil de șase ani,
obosit și epuizat.

Și în loc să mă oblige
să ies afară în recreație,

mă lăsa să stau în clasă și să dorm,

pentru că știa că am nevoie de odihnă.

În loc să stea la prânz
la masa învățătorilor,

venea să stea cu elevii la masa lor.

Ne antrena în conversații
pe mine, și pe colegii mei.

Când mă uit acum în urmă,

știu că urmărea ceva,

asculta, punea întrebări.

Trebuia să afle ce se întâmplă.

A construit o legătură cu mine.

Mi-a câștigat încrederea.

Și încet, dar sigur,

zidurile pe care le construisem
în jurul meu,

el a început să le dărâme

și mi-am dat seama până la urmă
că e un om bun.

Știu că credea că nu e de ajuns.

Deoarece s-a dus să vorbească și cu mama.

Și a obținut acordul mamei

să consult un consilier școlar,

doamna McFadyen.

Am fost la doamna McFadyen
o dată sau de două ori pe săptămână

în următorii doi ani.

A fost un întreg proces.

În tot acel timp,

nu i-am spus niciodată despre abuz,

pentru că era secret,

nu trebuia să spun.

Dar ea a făcut legătura,
sunt sigură de asta,

pentru că tot ce a făcut cu mine

a fost să-mi dea putere
și să mă ajute să iau atitudine.

M-a învățat cum să folosesc
imaginile mentale

pentru a-mi depăși temerile.

M-a învățat tehnici de respirație,

care să mă ajute să depășesc
atacurile de panică

pe care le aveam foarte des.

A jucat jocuri de rol cu mine.

S-a asigurat

că pot să mă apăr la nevoie.

Și acea zi a venit,

când m-am aflat în cameră
cu abuzatorul meu

și un alt adult.

Și am mărturisit adevărul.

Am povestit despre abuz.

Abuzatorul meu a negat pe loc,

iar persoana căreia îi spusesem

nu era pregătită să gestioneze
această bombă

pe care tocmai o lansasem.

Era mai simplu să-l creadă pe agresor

decât pe un copil.

Așa că mi s-a spus să nu mai vorbesc
niciodată despre asta.

M-am simțit ca și cum
făcusem din nou ceva rău.

A fost cumplit.

Dar știti ce?

A ieșit ceva bun din toate astea.

Abuzatorul meu a înțeles
că n-o să mai tac.

Puterea se schimbase.

Și abuzul a încetat.

(Aplauze)

Însă rușinea

și frica de a se întâmpla din nou

au rămas.

Și aveau să mă însoțească

mulți ani de atunci înainte.

Domnul Randolph și doamna McFadyen

m-au ajutat să iau atitudine.

M-au ajutat să găsesc lumina.

Dar știți ce?

Sunt așa de mulți copii
care nu sunt așa de norocoși ca mine.

Sunt în clasele voastre.

De aceea e așa de important pentru mine
să vorbesc astăzi cu voi,

ca să aveți grijă

și să puneți întrebări care trebuie puse

și să fiți atenți la acești copii,

ca să-i ajutați să-și găsească drumul.

Ca educatoare,

am început anul

cu copiii mei făcând cutii cu biografii.

Aici sunt doi elevi de-ai mei.

Și îi încurajez

să umple aceste cutii cu lucruri
care să-mi vorbească despre ei

și despre viața lor,

despre ce e important pentru ei.

Le decorează,

chiar le ia mult timp

să le umple cu poze cu familiile lor
și cu animalele de companie,

apoi le prezintă clasei și mie.

Și în tot acest timp, ascult neobosit.

Pentru că lucrurile pe care le spun,

expresiile de pe fața lor,

lucrurile pe care nu le spun,

pot deveni semnale de alarmă pentru mine

și mă ajută să-mi dau seama
de nevoile lor.

Ce îi face să aibă

acel comportament anume în clasă.

Cum pot să fiu un educator mai bun

ascultându-i?

De asemenea, îmi fac timp
să construiesc o relație cu ei,

cum a fost a mea cu domnul Randolph.

Stau cu ei la prânz,

vorbim în recreații,

merg la meciurile lor în weekend,

la recitalurile lor de dans.

Am devenit parte din viața lor.

Deoarece pentru a cunoaște
cu adevărat un copil,

trebuie să te infiltrezi în viața lui.

Știu că unii dintre voi
sunteți profesori de gimnaziu

și de liceu,

și vă gândiți că acești copii

s-au dezvoltat deja

și sunt pe pilot automat în acest moment.

Dar nu vă lăsați înșelați.

Mai ales de cei de care credeți
că au totul sub control,

deoarece aceia au nevoie
cel mai mult de voi.

Dacă v-ați fi uitat la albumul meu,

m-ați fi văzut pe fiecare pagină,

pentru că eram implicată în toate.

Am condus și un autobuz de școală.

(Râsete)

Eram copilul

pe care profesorii
îl credeau perfecționist,

o persoană populară,

care avea totul sub control.

Dar credeți-mă că eram pierdută.

Eram pierdută

și voiam să mă întrebe cineva:

„Lisa, de ce ești aici tot timpul,

de ce te implici în toate aceste lucruri?"

Oare s-au întrebat vreodată

dacă fug de cineva,

dacă fug de ceva?

De ce nu voiam să fiu cu ai mei

sau la mine acasă?

De ce voiam să stau la școală tot timpul?

Nimeni nu m-a întrebat vreodată.

Să nu mă înțelegeți greșit,

perfecționiștii din școala voastră

nu sunt victime ale abuzului sau traumei.

Dar vreau să vă faceți timp
și să vă interesați.

Întrebați-i de ce.

S-ar putea să descoperiți
că există un motiv în spate.

Ați putea fi motivul
pentru care vor merge mai departe

cu povestea lor.

Aveți grijă să nu presupuneți

că știți deja sfârșitul poveștii.

Nu puneți punct acolo
unde e doar punct și virgulă.

Continuați povestea

și ajutați-i să înțeleagă
că deși au trecut printr-o traumă,

viața lor tot merită povestită.

Povestea lor merită spusă.

Pentru a face acest lucru,

trebuie să ne acceptăm propriile povești
în calitate de educatori.

Mulți dintre voi ar putea

să se gândească: „Da.

Mi s-a întâmplat și mie.

Dar nu sunt gata să împărtășesc."

Și e normal.

Va veni vremea

când vei simți în sufletul tău

că e timpul să transformi durerea trecută

într-o menire viitoare.

Acești copii sunt viitorul nostru.

Vă încurajez să o luați încet.

Stați de vorbă cu cineva.

Fiți dispuși să vă deschideți.

Povestea mea a devenit completă

în primăvara lui 2018,

când am fost invitată să vorbesc

unui grup de profesori
și mentori începători.

Mi-am spus povestea,
la fel cum am făcut-o azi,

și apoi a venit la mine o doamnă.

Avea lacrimi în ochi
și mi-a șoptit: „Mulțumesc!

Mulțumesc că ai împărtășit cu noi.

Abia aștept să-i spun tatălui meu

tot ce am auzit azi aici."

Cred că mi-a văzut privirea nedumerită,

că a continuat:

„Domnul Randolph este tatăl meu."

(Publicul: Oh!...)

Lisa Godwin: „Și mereu se întreba:

A contribuit cu ceva?

Astăzi o să merg acasă și-i voi spune:

„Cu siguranță ai schimbat ceva."

Ce mare dar!

Ce mare dar!

Acest lucru m-a îndemnat

să o caut și pe fiica doamnei McFadyen

și să-i spun

ce influență a avut doamna McFadyen.

Și am vrut să știe

că am pledat pentru mai multe fonduri

pentru consilierii de orientare,
pentru asistenții sociali,

pentru psihologi, asistente medicale,

deoarece sunt atât de importanți
pentru sănătatea fizică și mintală

a copiilor noștri.

Sunt recunoscătoare doamnei McFadyen.

(Aplauze)

Am auzit pe cineva odată spunând

că pentru a ieși din întuneric,

trebuie să găsești lumina.

Astăzi am speranța că veți pleca de aici

și veți căuta modalități de a fi lumină.

Nu doar pentru elevi,

dar și pentru adulții din sălile de clasă,

din școlile și comunitățile noastre.

Aveți darul

de a-i ajuta pe ceilalți să navigheze

prin trauma lor

și povestea lor să merite a fi spusă.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)