Îmbrățișează-ți magia brută și stranie

Modul în care am învățat să trăim trebuie să se schimbe, spune autorul Casey Gerald. Prea des, ascundem părți din noi pentru a ne integra, a câștiga laude, a fi acceptați. Dar la ce preț? În această prelegere inspiratoare, Gerald împărtășește sacrificiile personale prin care a trecut pentru a atinge succesul în păturile superioare ale societății americane...și arată de ce acum este momentul de a avea curajul să trăim în propria noastră magie brută și stranie.

[Această prelegere
are conținut pentru adulți]

Mama m-a sunat vara asta
pentru a interveni.

A dat peste câteva fragmente
din autobiografia mea,

care nici măcar nu era publicată,

și era îngrijorată.

Nu era vorba de sex.

(Râsete)

Era limbajul ce o tulbura.

Spre exemplu:

„Am fost atât de multe

de-a lungul călătoriei mele neobișnuite:

un băiat sărac, un negru,

un om de la Yale, un om de la Harvard,

un homosexual, un creștin,

un copil fumat, așa-numit,

odrasla satanei, a doua venire,

Casey.”

Asta a fost doar pagina șase.

(Râsete)

Deci ați putea înțelege
îngrijorarea mamei mele.

Dar nu voia decât să facă
o mică schimbare.

Așa că a sunat și a început:

„Uite, ești un om.

Nu ești un homosexual, nu ești un pungaș

și lasă-mă să-ți spun care e diferența.

Ești remarcabil. Ești inteligent.

Te îmbraci bine. Știi să vorbești.

Oamenii te plac.

Nu umbli să cauți probleme ca un pungaș.

Nu ești un vagabond pe stradă.

Ești o persoană onorabilă

care se întâmplă să fie homosexuală.

Nu te pune tocmai acolo,

când ești de aici.”

A crezut că îmi face un serviciu,

și într-un fel mi-a făcut.

Convorbirea cu ea a clarificat
ce încerc să fac cu viața mea

și în munca mea de scriitor,

adică de a transmite un mesaj simplu:

modul în care ai fost învățat
să trăiești trebuie să se schimbe.

Am învățat asta din greșeli.

M-am născut nu numai
de partea greșită a străzii,

dar pe partea cealaltă a întregului râu,

Trinity, în Oak Cliff, Texas.

Am fost crescut acolo
parțial de bunica mea

care era servitoare,

și de sora mea,

care m-a adoptat la câțiva ani
după ce mama noastră,

care se lupta cu o boală mintală,

a dispărut.

Și această dispariție,

care a început când aveam 13 ani
și care a durat 5 ani,

a clădit persoana care am devenit,

persoana de care mai târziu
a trebuit să mă dezvăț.

Înainte de a pleca, mama
a fost ascunzătoarea mea umană.

Era singura persoană care părea
la fel de ciudată ca mine,

minunat de ciudată,

un fel de amestec între Blanche DuBois
din „A Streetcar Named Desire”

și Whitney Houston din anii ’80.

(Râsete)

Nu am spus că era perfectă,

doar că am beneficiat cu siguranță
de imperfecțiunile ei.

Și poate că asta înseamnă magie,
până la urmă:

o greșeală folositoare.

Iar atunci când a început
să dispară câteva zile de-o dată,

mi-am creat propria magie.

Mi-a trăsnit de sus

că o puteam invoca pe mama
numai mergând perfect

de la școala primară
din vârful unui deal abrupt,

până jos la casa bunicii,

poziționând un picior, și doar un picior,
în fiecare pătrat de pe trotuar.

Nu puteam să las nicio parte
a vreunui picior

să calce linia dintre pătrate,

nu puteam să sar peste niciun pătrat,

tot drumul până la ultimul pătrat,
la ultimul fir de iarbă

care separă peluza noastră
de intrarea din stradă.

Și nu vă mint, a mers...

doar o dată însă.

Și dacă mersul meu perfect
nu putea să o aducă pe mama înapoi,

am descoperit că această metodă
avea alte utilizări.

Am descoperit că toți cei
de la conducere din preajma mea

iubeau nimic mai puțin decât perfecțiunea,

obediența, supunerea.

Sau măcar dacă mă supuneam,
nu mă deranjau prea mult.

Deci am făcut un târg

pe care l-am văzut mai târziu
într-o închisoare,

o închisoare Stasi din Berlin,

pe o inscripție pe care scria:

„Cel care se adaptează
poate trăi tolerabil.”

A fost un târg care a asigurat

că am un loc unde să stau
și ceva să mănânc;

un târg care mi-a câștigat laude
de la profesori și rude, necunoscuți;

un târg care a meritat din plin,
după cum a părut,

când într-o zi, la 17 ani,
un bărbat de la Yale

a venit la liceul meu pentru a mă recruta

în echipa de fotbal american de la Yale.

A venit din senin pentru mine atunci
ca și pentru voi acum.

Omul de la Yale mi-a spus -
toți mi-au spus -

că acesta e cel mai bun lucru
care mi se putea întâmpla,

cel mai bun lucru care se putea întâmpla
întregii comunități.

„Ai o șansă, băiete”, mi-au spus.

Nu eram sigur.

Yale părea o cu totul altă lume:

un loc rece, străin, ostil.

În prima zi a vizitei mele de recrutare,

i-am trimis un mesaj sorei mele
cu o scuză pentru a nu mă duce.

„Acești oameni sunt așa ciudați.”

Mi-a răspuns:
„O să te integrezi numai bine.”

(Râsete)

Am profitat de această șansă

și am muncit din greu să mă integrez.

Atunci când consilierul meu din primul an

m-a avertizat să nu mai port
șapcă în campus...

„Ești la Yale acum. Nu mai e nevoie
să faci asta”, a spus.

M-am gândit că asta este unul
dintre micile compromisuri

care trebuie făcute pentru a reuși.

Le-am făcut pe toate, sau am încercat,

și desigur a venit și răsplata:

m-au făcut căpitanul echipei
de fotbal american a universității,

m-au băgat într-o societate nu așa secretă

și o slujbă pe Wall Street,
iar mai târziu în Washington.

Lucrurile mergeau așa bine,
încât m-am gândit, firește,

că ar trebui să devin președintele
Statelor Unite ale Americii.

(Râsete)

Dar din moment ce aveam doar 24 de ani

și chiar și președinții trebuie
să înceapă de undeva,

am decis să candidez pentru Congres.

Asta se întâmpla în strălucirea lăsată

de acea măreață campanie
de alegeri din 2008,

în timpul căreia un senator
moderat serios a subliniat:

„Mesajul care trebuie transmis
mai mult decât oricare alt mesaj

este că Barack Obama este la fel ca noi.”

Au răspândit acel mesaj atât de bine

încât campania lor a devenit
standardul de aur din politica modernă,

dacă nu chiar din viața modernă,
care pare și ea să ceară

ca fiecare dintre noi să facem
tot ce ne stă cu putință

ca să putem spune la capătul zilelor

cu liniște și satisfacție:
„Am fost ca toți ceilalți.”

Și acesta ar fi și mesajul meu.

Într-o seară am dat un ultim telefon
potențialului meu manager de campanie.

Vom face ce e de făcut ca să câștigăm,
dar mai întâi a pus o întrebare:

„E ceva ce trebuie să știu?”

Am așteptat pe linie
și am spus într-un final:

„Ar trebui poate să știi
că sunt homosexual.”

Liniște.

„Da, înțeleg.” aproape că a șoptit,

ca și cum ar fi găsit un bănuț lucios
sau o păsărică moartă.

(Râsete)

„Mă bucur că mi-ai spus.” a continuat.

„Cu siguranță nu mi-ai făcut
slujba mai ușoară.

Ești totuși în Texas.

Dar nu e imposibil, nu e imposibil.

Dar Casey, permite-mi să te întreb ceva:

Cum te vei simți când cineva
la un miting te va numi homosexual?

Și hai să fim sinceri, în regulă?

Înțelegi că cineva te-ar putea răni fizic.

Vreau doar să știu:

Ești cu adevărat pregătit
pentru așa ceva?”

Nu eram.

Și nu putea înțelege -

abia puteam să respir

sau să gândesc sau să spun vreun cuvânt.

Dar să fie clar: copilul
care eram la acea vreme

ar fi sărit la șansa de a fi rănit,

de a sacrifica totul,
chiar și viața, pentru o cauză.

A fost ceva șocant însă -

nu că trebuia să fie, dar a fost...

în ideea că ar putea fi rănit

pentru nimic mai mult
decât a fi el însuși,

ceea ce nici măcar nu a încercat
să facă de la bun început.

Tot ceea ce el - ceea ce eu -

am încercat să fac și să fiu
a fost ceea ce am crezut că mi se cere.

Eram remarcabil
pentru cineva de 24 de ani:

inteligent, vorbeam frumos,
mă îmbrăcam decent;

eram un cetățean onorabil.

Dar târgul pe care l-am făcut
nu mă putea salva până la urmă

și nu te poate salva nici pe tine.

S-ar putea să fi învățat
deja această lecție,

sau o veți face,
indiferent de sexualitatea voastră.

Cei excentrici primesc
o doză concentrată, fără îndoială,

dar represiunea este o pastilă amară
care este oferită tuturor.

Suntem educați să ascundem
atâtea laturi din ceea ce suntem

și din ceea ce am trăit:

dragostea noastră, durerea noastră,
pentru unii, credința noastră.

Să-ți dezvălui secretul
în fața lumii este greu,

să pătrunzi în propria magie brută
și stranie poate fi mult mai greu.

Așa cum a spus Miles Davis: „Poate dura
multă vreme până când suni ca tine.”

Cu siguranță la fel a fost și pentru mine.

Am avut propria revelație
în acea seară la 24 de ani,

dar în principiu, mi-am continuat viața.

M-am dus la Facultatea
de Afaceri de la Harvard,

am lansat un non-profit de succes,

am ajuns pe coperta unei reviste,
pe scena de la TED.

(Râsete)

Am realizat până aproape de 30 de ani,

cam tot ceea ce un copil
ar trebui să realizeze.

Dar eram destul de țicnit,

nu chiar în pragul unei căderi nervoase,
dar nici departe,

teribil de trist oricum.

Nu m-am gândit să devin scriitor,

nici nu am citit, cu seriozitate,
până când nu am avut aproape 23 de ani.

Dar industria cărților
este cam singura industrie

care te va plăti pentru a-ți studia
problemele personale, deci...

(Râsete)

Așa că am decis să încerc,

să urmăresc acele crăpături prin cuvinte.

Ceea ce a ieșit pe pagină
a fost cam la fel de ciudat

cum m-am simțit atunci,

ceea ce a alarmat
câțiva oameni la început.

Un scriitor respectabil
m-a sunat pentru a interveni

după ce a citit câteva capitole timpurii

și a început precum mama:

„Uite, ascultă.

Ai fost angajat să scrii o autobiografie.

Este un sarcină simplă.

Are un început, un mijloc și un sfârșit

și este bazată pe evenimentele
din viața ta.

Și apropo, această țară are o tradiție
îndelungată în autobiografie,

condusă de oameni
de la marginea societății

care scriu pentru a-și afirma existența.

Du-te și cumpără câteva din acele cărți
pentru a învăța din ele.

Mergi în direcția greșită.”

Dar nu mai credeam ce suntem învățați:

că direcția corectă este direcția sigură.

Nu mai credeam ce suntem învățați:

că viețile excentrice sau viețile negre
sau viețile sărace sunt vieți marginale.

Credeam ceea ce Kendrick Lamar
spunea în „Secțiunea 80”:

„Nu sunt afară uitându-mă înăuntru.

Nu sunt înăuntru uitându-mă afară.

Sunt chiar în nenorocitul de centru
uitându-mă în jur.”

(Râsete)

Acela era locul

din care am sperat să lucrez,

îndreptându-mă în singura direcție
care avea sens, înspre mine însumi,

încercând să ne ajutăm cu toții
să refuzăm târgurile afurisite

pe care am fost educați să le facem.

Suntem educați
să ne transformăm pe noi înșine

și munca noastră în bucățele
care sunt ușor digerabile;

educați să ne mutilăm
pentru a avea sens pentru ceilalți,

să fim străini pentru noi înșine

pentru ca oamenii
să se împrietenească cu noi

și pentru ca școlile să ne accepte

și ca angajatorii potriviți
să ne angajeze

și ca partidele să ne invite

și ca, vreodată, Dumnezeul potrivit
să ne primească în raiul potrivit

și să-și închidă porțile Paradisului
în spatele nostru,

pentru ca noi să ne închinăm
la El pe vecie.

Acestea sunt recompensele, spun ei,

pentru supunerea noastră:

să fim o bucățică plăcută și sfântă,

să fim morți.

Iar eu le răspund: „Nu, mulțumesc.”

La toată lumea și mamei mele.

Ei bine, ca să spun adevărul,

tot ceea ce am spus este:
„Bine, mamă, vorbim mai târziu.”

(Râsete)

Dar în mintea mea am zis: „Nu, mulțumesc.”

Nu pot să accept nici târgul ei.

Și nici tu nu ar trebui.

Ar fi ușor pentru mulți dintre noi
în săli ca aceasta

să ne considerăm feriți,

să ne credem de cealaltă parte.

Vorbim frumos, ne îmbrăcăm decent,

suntem inteligenți, oamenii ne plac,
sau pretind că ne plac.

Dar aș propune în schimb
să ne amintim de soția lui Lot.

Iisus din Nazaret a spus-o
prima dată discipolilor lui:

„Amintiți-vă de soția lui Lot.”

Lot, în cazul în care nu ați citit
Biblia în ultima vreme,

a fost un om care s-a stabilit
cu familia lui în Sodoma,

în mijlocul unei societăți păcătoase
pe care Dumnezeu s-a decis să o distrugă.

Dar Dumnezeu, fiind nemilos,
însă cam nătâng,

a trimis doi îngeri în Sodoma

pentru a-l avertiza pe Lot
să-i cheme pe ai lui

și să găsească o ieșire.

Lot a auzit avertismentul îngerului,
dar a întârziat.

Nu avea toată ziua la dispoziție,
așa că îngerii i-au luat de mână

pe Lot, pe cele două fiice și pe soția lui

și i-au scos repede afară din Sodoma.

Iar îngerii au strigat:

„Mergeți spre munți. Orice s-ar întâmpla,
nu vă uitați înapoi.”

exact în clipa în care Dumnezeu a început

să plouă cu foc peste Sodoma și Gomora.

Nu-mi explic cum Gomora
a fost târâtă în această situație.

Iar Lot și ai lui aleargă,

fugind de toată acea distrugere,

ridicând praful în aer
în timp ce Tatăl plouă cu moarte,

și apoi, dintr-un anume motiv,
soția lui Lot se uită în urmă.

Dumnezeu o transformă
într-o stană de piatră.

„Amintiți-vă de soția lui Lot”,
a spus Iisus.

Dar eu am o întrebare:

De ce s-a uitat în urmă?

S-a uitat în urmă pentru că
nu a vrut să piardă măcelul,

a aruncat o ultimă privire
asupra unui oraș în foc?

S-a uitat în urmă pentru că
a vrut să fie sigură că familia ei

era destul de departe de pericol
pentru a respira ușurată?

Sunt așa băgăcios și egoist câteodată

încât acestea ar fi fost
probabil motivele mele

dacă eram în locul ei.

Dar ce-ar fi dacă altceva s-a petrecut
cu această femeie, soția lui Lot?

Ce-ar fi dacă nu a putut să suporte
gândul de a lăsa acei oameni

să ardă singuri de vii,

chiar și de dragul dreptății?

Nu ar fi posibil?

Dacă este, atunci această privire înapoi
a unei femei neascultătoare

s-ar putea să nu fie o poveste
de avertizare până la urmă.

S-ar putea să fie cea mai curajoasă
faptă din toată Biblia,

chiar mai curajoasă decât fapta
care ține toată cartea legată,

crucificarea.

Ni se spune că sus pe Golgota,
pe o cruce veche și aspră,

Iisus și-a dat viața
pentru a salva umanitatea:

miliarde și miliarde de necunoscuți
pentru totdeauna.

Este un gest frumos.

L-a făcut faimos, asta cu siguranță.

(Râsete)

Dar soția lui Lot a fost omorâtă,

prefăcută într-o stană de piatră,

doar pentru că nu a putut
să le întoarcă spatele prietenilor săi,

oamenii păcătoși ai Sodomei,

iar nimeni nici măcar
nu a scris numele femeii.

Ah, a avea curajul soției lui Lot.

Acesta este tipul de curaj
de care avem nevoie în ziua de azi.

Curajul de a ne pune în mijlocul furtunii.

Curajul care spune că fie trebuie
să fim cu toții homosexuali,

fie niciunul dintre noi nu e homosexual,
pentru ca fiecare dintre noi să fie liber.

Curajul de a sta
cu alți vagabonzi în stradă,

cu cei mai necăjiți de pe pământ,

de a forma o armată din cei mai mărunți,

cu toată credința că din crusta goală
a ceea ce cu toții suntem,

putem construi o lume mai bună.

Mulțumesc.

(Aplauze)