Să te-ndrăgosteşti e partea uşoară

Ştiaţi că vă puteţi îndrăgosti de oricine doar punând 36 de întrebări? Mandy Len Catron a încercat acest experiment, a funcţionat, iar ea a scris un articol viral despre asta (pe care vi l-a trimis mama voastră, probabil). Dar ... e asta iubirea adevărată? A durat? Care e diferenţa între a te îndrăgosti şi a rămâne îndrăgostit?

Am publicat acest articol

la rubrica Iubirea Modernă
din New York Times, în ianuarie.

„Ce trebuie să faci
ca să te îndrăgostești".

Articolul e despre un studiu psihologic

ce-și propune să creeze
iubirea romantică în laborator,

și propria mea experiență
în a-l experimenta eu însămi

într-o noapte din vara trecută.

Procedura e foarte simplă:

doi străini își pun pe rând
36 de întrebări tot mai personale,

apoi se uită fix în ochii celuilalt,

fără să-și vorbească timp de patru minute.

Iată câteva tipuri de întrebări.

Nr. 12: Dacă te-ai trezi dimineața
cu o nouă calitate sau abilitate,

care ar fi aceasta?

Nr.28: Când ai plâns ultima oară
în fața cuiva?

De unul singur?

După cum vedeți, chiar devin
tot mai personale.

Nr. 30 - chiar îmi place asta:

Spune-i partenerului tău
ce-ți place la el/ea;

fii foarte sincer(ă) de data asta,

spunând lucruri pe care nu le-ai spune
cuiva pe care tocmai l-ai întâlnit.

Așadar, când am dat peste studiul ăsta
acum câțiva ani,

mi-a sărit în ochi un detaliu:

se zvonea că doi dintre participanți

s-au căsătorit după șase luni

și i-au invitat pe toți de la laborator
la nunta lor.

Bineînțeles, eram foarte sceptică

în privința acestui proces de „fabricare”
a iubirii romantice,

însă am fost intrigată.

Când s-a ivit șansa
să-ncerc eu însămi experimentul,

cu cineva cunoscut, dar nu apropiat,

nu mă așteptam să mă îndrăgostesc.

Dar am făcut-o și --

(Râsete)

Am crezut că e o poveste bună,
așa că am trimis-o la rubrica Modern Love

câteva luni mai târziu.

Asta s-a publicat în ianuarie,

iar acum e august,

și cred că unii dintre voi se întreabă

dacă încă suntem împreună.

Motivul pentru care cred
că poate vă-ntrebați asta

e pentru că mi s-a pus această întrebare

de nenumărate ori în ultimele șapte luni.

Despre întrebarea asta vreau
să vorbesc astăzi.

Dar să revenim.

(Râsete)

Cu o săptămână înainte să apară articolul

eram foarte nervoasă.

În ultimii câțiva ani
lucrasem la o carte

despre povești de iubire,

așa că mă obișnuisem să scriu
pe blogul meu

despre propriile mele experiențe
legate de iubirea romantică.

Dar o postare pe blog poate să adune
cel mult câteva sute de vizualizări,

de obicei ale prietenilor mei
de pe Facebook,

și m-am gândit că articolul
din New York Times

ar aduna, probabil,
câteva mii de vizualizări.

Părea foarte multă atenție

acordată unei relații relativ noi.

Dar s-a dovedit că habar n-aveam.

Articolul a fost publicat online

într-o seară de vineri,

și asta s-a întâmplat până sâmbătă
cu traficul de pe blogul meu.

Până duminică, au sunat Today Show
și Good Morning America.

Într-o lună articolul a avut
peste 8 milioane de vizualizări

și am fost total nepregătită

pentru acest fel de atenție.

Una e să găsești încrederea
de a fi sincer când scrii

despre experiența ta în dragoste,

dar e altceva să descoperi

că viața ta amoroasă
e știre internațională --

(Râsete)

și să-ți dai seama
că oamenii din lumea-ntreagă

se implică cu-adevărat în noua ta relație.

(Râsete)

Când sunau sau trimiteau e-mail,
cum au făcut zilnic săptămâni întregi,

mereu puneau aceeași întrebare:

Sunteți încă împreună?

De fapt, când îmi pregăteam discursul,

am căutat în inbox

propoziția „Sunteți încă împreună?”

și imediat au apărut câteva mesaje.

Erau de la studenți, jurnaliști

și străini prietenoși ca acesta.

Am dat interviuri radio și au întrebat.

Am ținut un discurs,
iar o femeie a strigat spre scenă:

„Mandy, unde ți-e prietenul?”

M-am făcut roșie ca racul.

Înțeleg că face parte din proces.

Dacă scrii despre relația ta
într-un ziar internațional,

trebuie să te-aștepți
să li se pară normal să-ntrebe.

N-am fost pregătită, însă,
pentru amploarea răspunsului.

Cele 36 de întrebări par să aibă
propria lor viață.

De fapt, New York Times a continuat
cu un articol

de Valentine's Day,

prezentând experiențele cititorilor
care au testat studiul ei înșiși,

cu rate de succes diferite.

Primul meu impuls

a fost să-mi protejez relația.

Am refuzat orice ofertă

de a apărea împreună în media.

Am refuzat interviuri TV

și orice cerere de a poza împreună.

Cred că mă temeam să nu devenim

din greșeală imaginea îndrăgostitului,

o poziție pentru care nu mă simt deloc
calificată.

Înțeleg:

oamenii nu doreau doar să știe
dacă studiul funcționa,

doreau să știe dacă chiar funcționa:

adică, dacă era capabil
să creeze iubire durabilă.

nu doar un capriciu,
ci iubire adevărată, durabilă.

Era o întrebare la care nu mă simțeam
capabilă să răspund.

Eram în relația asta doar de câteva luni

și simțeam că oamenii puneau
întrebarea greșită.

Ce le spunea faptul
că mai eram sau nu împreună?

Dacă răspunsul era nu,

experiența de a răspunde
la cele 36 de întrebări

conta mai puțin?

Dr. Arthur Aron a scris prima oară
despre aceste întrebări

în acest studiu din 1997,

iar scopul cercetătorului nu era să creeze
iubirea romantică.

Vroiau, în schimb, să încurajeze

apropierea interpersonală între studenți,

folosind ceea ce Aron a numit

„auto-dezvăluire susținută, progresivă,
reciprocă, personală.”

Sună romantic, nu-i așa?

Însă studiul a funcționat.

Participanții s-au simțit
mai apropiați după asta,

iar câteva studii ulterioare au folosit
protocolul lui Aron de împrietenire rapidă

ca mod de a crea rapid încredere
și intimitate între străini.

L-au folosit între membrii poliției
și comunității,

între oameni cu ideologii politice opuse.

Versiunea originală a poveștii,

cea pe care am încercat-o vara trecută,

care însoțește întrebările personale
cu patru minute de contact vizual,

a fost menționată în acest articol,

dar, din păcate, nu a fost publicat.

Acum câteva luni, am ținut un discurs

la un mic colegiu de arte liberale

și un student a venit la mine după aceea

și mi-a spus timid:

„Am încercat experimentul dumneavoastră
și nu a funcționat.”

Părea intrigat.

„Adică nu te-ai îndrăgostit
de persoana respectivă?”, am întrebat.

„Ei bine ...”, a făcut o pauză.

„Cred că vrea să fim doar prieteni.”

„Dar ați devenit prieteni mai buni?”,
am întrebat.

„Aţi simţit că aţi ajuns
să vă cunoaşteţi?”

A dat din cap.

„Deci a funcţionat,” am spus.

Nu cred că acesta era răspunsul
pe care-l aştepta.

De fapt, cred că nici noi nu ni-l dorim

când vine vorba de iubire.

Am găsit acest studiu

când aveam 29 de ani

şi treceam printr-o despărțire dificilă.

Eram în acea relație de la 20 de ani,

adică întreaga mea viaţă de adult

era prima mea iubire adevărată,

și nu ştiam cum
sau dacă aş fi putut trăi fără el.

Aşa că am apelat la ştiinţă.

Am căutat tot ce se putea găsi
despre ştiinţa iubirii romantice

şi cred că speram să mă inoculez cumva
împotriva durerii inimii.

Nu ştiu dacă-mi dădeam seama
de asta atunci,

credeam că fac cercetare
pentru cartea ce-o scriam,

dar, privind retrospectiv, pare evident.

Speram că dacă mă înarmez cu cunoaşterea
iubirii romantice,

poate nu mă voi mai simţi vreodată
atât de îngrozitor şi singură ca atunci.

Toate aceste cunoştinţe mi-au fost utile
în diverse feluri.

Am mai multă răbdare cu iubirea.
Sunt mai relaxată.

Mai încrezătoare în a cere ce vreau.

Mai pot, însă, și să mă văd mai clar

şi să înțeleg că ceea ce vreau
e uneori mai mult

decât e rezonabil să ceri.

Ce vreau eu de la iubire e o garanţie

nu doar că sunt iubită astăzi

şi că voi fi iubită mâine,

ci că voi fi iubită nelimitat de persoana
pe care o iubesc.

Poate că tocmai posibilitatea
unei garanţii

e ceea ce vroiau oamenii să afle

când întrebau dacă mai suntem împreună.

Povestea din media
despre cele 36 de întrebări

era că poate există o scurtătură
ca să te îndrăgostești.

Poate există o cale de a atenua
parte din riscul implicat,

iar asta e o poveste foarte tentantă,

deoarece a te îndrăgosti sună minunat,

însă e şi înspăimântător.

În clipa în care recunoşti că iubeşti,

accepţi şi că ai mult de pierdut,

şi e adevărat că aceste întrebări oferă
un mecanism

de a cunoaşte rapid pe cineva,

dar şi un mecanism de a fi cunoscut,

şi cred că asta e ceea ce
majoritatea vrem de la iubire:

să fim ştiuţi, văzuţi, înţeleşi.

Cred, însă, că în cazul iubirii,

suntem prea dispuşi să acceptăm
varianta scurtă a poveştii.

Acea variantă care întreabă
„Mai sunteţi împreună?”

şi e mulţumită cu da sau nu.

În locul acestei întrebări,

aş propune să punem
întrebări mai dificile,

de genul:

Cum decizi cine merită iubirea ta

şi cine nu?

Cum rămâi îndrăgostit
când devine dificil,

şi cum ştii când să te rupi şi să fugi?

Cum trăieşti cu îndoiala

că inevitabilul se furişează
în fiecare relaţie,

sau, mai greu,

cum trăieşti cu îndoiala partenerului?

Nu ştiu neapărat
răspunsul la aceste întrebări,

dar cred că sunt un început important
în a avea o conversaţie mai profundă

despre ce înseamnă să iubeşti.

Aşadar, dacă vreţi,

varianta scurtă a poveştii relaţiei mele
este asta:

acum un an, împreună cu o cunoştinţă
am făcut un studiu

ce-şi propunea să creeze iubire romantică.

Ne-am îndrăgostit

și suntem şi acum împreună

şi sunt foarte bucuroasă.

Însă a te îndrăgosti nu e la fel
cu a rămâne îndrăgostit.

Să te îndrăgosteşti e partea uşoară.

Aşa că am scris la sfârşitul articolului
„Iubirea noastră nu e o întâmplare.

Suntem îndrăgostiţi
pentru că amândoi am ales să fim.”

Mă ruşinez acum când citesc asta,

nu pentru că e neadevărat,

ci pentru că atunci nu m-am gândit

la tot ce implica acea alegere.

Nu m-am gândit de câte ori va trebui
fiecare din noi să facem acea alegere

şi de câte ori voi continua
să fac acea alegere

fără să ştiu dacă mă va alege
mereu pe mine sau nu.

Vreau să fie suficient că am pus
cele 36 de întrebări şi am răspuns la ele,

că am ales să iubesc pe cineva
atât de generos, de bun şi amuzant

şi că am vorbit despre această alegere
în cel mai mare ziar din America.

În schimb, mi-am transformat relaţia

în genul de mit în care nu prea cred.

Ceea ce-mi doresc,
ceea ce-mi voi dori toată viaţa,

e ca acel mit să fie adevărat.

Vreau finalul fericit pe care-l implică
titlul articolului meu,

care e, apropo,

singura parte a articolului
pe care nu am scris-o.

(Râsete)

Ce am, în schimb, e şansa
să fac alegerea de a iubi pe cineva,

şi speranţa că el va decide
să mă iubească şi el,

iar asta e înfricoșător,

dar aşa stau lucrurile cu iubirea.

Mulţumesc.