The Guardians of Endangered Wildlife

Conservarea speciilor pe cale
de dispariție

nu este o sarcină ușoară.

Și uneori este nevoie de puțină
creativitate

pentru a realiza asta.

Vino să arunci o privire
asupra faunei sălbatice

și la cei mai dedicați
paznici ai ei

în aceste cinci povești.

Creatura asta mică și pufoasă
este un Quokka.

Micuții ăștia trăiesc aici,
pe Coasta de Vest a Australiei,

pe Insula Rottnest.

Quokka nu sunt doar drăguți,

ci le place să fie fotografiați
și au luat internetul cu asalt.

Așa că, să începem cu începutul:

ce este un Quokka?

Este un mic cangur.

Provine din aceeași familie
cu cangurul,

au blana deasă și maro,

coada lungă și
sar precum cangurii.

Quokka prosperă pe insula
Rottnest deoarece

acolo nu există niciun
prădător,

nu există vulpi.

Avem cea mai mare populație
viabilă, în jur de 10.000.

Scuze, cine ești tu?

Mă numesc Cassyanna Gray

și sunt ofițer de conservare
pe Insula Rottnest.

Sunt responsabilă cu gestionarea
programelor de conservare.

Și există o tendință online
care chiar a ajutat aceste animale:

Un selfie cu un Quokka.

Dar ai grijă să iasă bine.

Cum să faci un selfie cu un Quokka.

Primul pas: o cameră foto.

Pasul 2: un Quokka.

Dar nu atinge Quokka.

Oh, nu!

Și nu îi hrăni. Primești 150
amendă.

Micuții ăștia nu au nevoie
de mâncare,

ei pasc în mod natural
vegetația insulei.

De asemenea, le plac și
răsadurile pe care le plantăm

ca parte a proiectelor noastre
de revegetare

pe care le-am implementat
prin tehnicienii noștri de mediu.

Ne pare rău pentru asta.
Mulțumim pentru munca depusă.

Ce îi face atât de grozavi
pentru poze?

În jurul zonei de relocare
Quokka sunt mult mai prietenoși,

s-au obișnuit cu oamenii,

iar comportamentul lor
natural s-a modificat.

Dar în rezervație, unde
încă se comportă natural,

sunt mult mai
prudenți cu oamenii.

Trebuie să aflăm.
Ei chiar zâmbesc în poze?

De fapt, nu zâmbesc.

Este forma gurii lor,
care este ridicată pe margini,

și îi face să pară
că zâmbesc.

Popularitatea pozelor cu Quokka
ne-a oferit ocazia

să conștientizăm situația lor,

mai ales pe continent,
unde sunt amenințați,

așa că ne folosim de asta
pentru a educa publicul

și a-l învăța și cum să interacționeze
adecvat cu fauna sălbatică.

Așa că, o cauză bună
pentru selfie-uri.

Aceștia sunt Aiya și Shigu,
doi pui de leopard pătat.

Nu te lăsa păcălit de spiritul
lor tineresc.

Leopardul pătat este dintre
una dintre cele mai timide,

misteriose și evitante feline.

Pe lângă natura lor timidă,
populația lor este în declin

ceea ce face și mai dificil
să fie observați în sălbăticie.

Dintre toate felinele,
leoparzii pătați sunt cei mai mici.

Aceste două fetițe nu vor depăși
un metru la maturitate.

Originare din Asia,
trăiesc în diverse habitate:

de la pădurile tropicale
din Indonezia,

până la poalele munților
Himalaya.

Au o mușcătură puternică,

având cei mai puternici canini
în raport cu corpul unei pisici sălbatice.

Au picioare și glezne scurte
dar puternice,

care se pot roti ușor

ceea ce-i face alpiniști
de elită.

Pe lângă habitatul lor
tot mai mic,

braconajul rămâne o problemă
majoră,

deoarece pielea, ghearele,
dinții, oasele și carnea lor

se vând pe piața neagră.

Acesta este leopardul cu pete.

Analizăm fiecare subiect
pe care vrem să-l filmăm,

și apoi spunem:

„Care ar fi cea mai bună cale
de a intra în lumea lor?”

Este minunat când realizezi

că vezi ceva pentru
prima oară.

Numele meu este John Downer,

iar aceasta este echipa mea
de spioni.

Ei bine, cred că totul a început
cu mine făcând filmări în sălbăticie

și am dorit să am
o perspectivă apropiată

a lumii animale

și să aflu care este viața
unui animal.

Deci, de-a lungul vremii,
am folosit tehnologia

pentru a pătrunde tot mai
adânc în lumea animală.

Și pe măsură ce lucrurile
au progresat,

am trecut de la camere
telecomandate

deghizate cu roci

unde suntem astăzi,
adică

cu acești mici spioni,
capabili să filmeze,

care au camere foto
în loc de ochi,

și arată ca niște animale,

cu care animalele interacționează.

Ideea de a folosi roboți,

a apărut când am făcut
un film despre pinguini.

Pentru prima oară,
ne-am zis,

„Ce-ar fi dacă am face o cameră video
sub forma unui pinguin,

o cameră vie, care se deplasează
și care arată ca un pinguin,

capabilă să meargă înăuntrul
coloniei,

și să capteze aceste imagini
nemaipomenite?”

E greu de explicat;
e ca un vis devenit realitate.

Cred că parte din toată
tehnica

e să încerci să intri
în mintea animalelor.

Este esențial să le înțelegi
comportamentul.

Una din camerele spion
a fost distrusă de un lup.

Țestoasa noastră a fost
strivită de un elefant.

Cred că de vină e faptul
că arată atât de reale.

Le face să gândească
înainte să acționeze.

Iar dacă nu sunt o amenințare,
atunci... chiar le place.

Provocările sunt...

sunt nenumărate,
pentru că totul e o provocare,

de la început, până
ce termini filmul.

Animalele, odată ce ajungi acolo,
și ești cu ele,

tind să fie cea mai mică
problemă.

De fapt, ele își fac treaba,
pentru că fac lucruri minunate,

iar dacă dispui de tehnologia
cu care să le filmezi de aproape

în lumea lor,

știi că vei obține
ceva remarcabil.

Valea Kongoni Game,
KENYA

Dimineața devreme, în Kenya,
în zonele de conservare

a faunei sălbatice,
este liniște.

Totul se schimbă când
sună telefonul.

Echipa poate fi contactată
oricând.

Suntem prima patrulă
mobilă de securitate

veterinară din această
parte a Kenyei.

În general, animalul este prins
într-o capcană,

dar poate fi vorba
despre orice.

Un leu care trebuie mutat

sau o zebră bolnavă,
dar în general e vorba

despre o capcană
a braconierilor.

Echipamentul nostru include:

mănuși, trusă de prim ajutor,
medicamente

legături pentru ochi, funie și
pușcă cu săgeți.

Echipa este alcătuită
din șofer,

un veterinar principal

și doi pădurari.

Odată ce am pregătit tot,

suntem gata să mergem
să salvăm animale.

În general, drumurile
nu sunt asfaltate.

Deseori, conducem prin
tufișuri.

Ne uităm după animal,
unde e? Unde e?

Când găsim animalul,

trebuie să-l securizăm,
dar și noi să fim în siguranță.

Este slăbit din cauza capcanei.

Este nemâncat.

Avem doar câteva minute
odată ce animalul a fost tranchilizat.

Și poate fi foarte riscant.

Gata!

La sediu suntem o echipă
mai mare.

Joseph, îngrijitorul nostru,
are grijă de orfani.

Laborantul nostru face
analizele de sânge.

Co-proprietarul ne gestionează
prezența online.

Slujba aceasta este importantă
deoarece există multe conflicte

între oameni și fauna sălbatică.

Și, prin urmare, intervenția
pentru a salva fauna sălbatică

de la dispariție este
foarte importantă.

Îmi place foarte mult
să salvezi vieți

și să văd că animalele
sunt bine.

Asta e chemarea noastră.
De aceea fac munca asta.

Bună, băieți!
Hai să încheiem!

Avem un urs, care nu are
încă un nume.

Crescând în Montana, simt că
am avut ocazia

să stau mai mult
pe afară.

De acolo a pornit dragostea mea
pentru fauna sălbatică

pe care copiii nu o mai au,
dar pentru mine a continuat.

Numele meu este Wesley Larson,
sunt masterand

și lucrez la conservarea
faunei sălbatice

iar în unele cercuri,
sunt cunoscut ca Griz Kid.

Când am hotărât să mă implic
în domeniul faunei sălbatice,

l-am cunoscut pe Dr. Tom Smith
de la BYU.

Am început să lucrez cu urșii polari

de pe versantul nordic din Alaska,

după care am trecut la
lucrul cu ursul brun

aici, în Utah, în Canionul Bryce.

Canionul Bryce, ca și alte parcuri
naționale care au urși,

sunt recunoscute datorită
conflictelor dintre vizitatori

și urșii care intră în
locurile de campare.

Noi urmărim urșii
pentru a afla

ce habitate preferă,
pentru a vedea ce putem face

ca vizitatorii să evite urșii.

Le punem zgardă cu GPS
urșilor bruni

după care îi urmăm
în bârlog

și le injectăm niște medicamente.

Ursul adoarme,
îi scot zgarda

și îi fac un control complet.

Probabil că este cel mai înfricoșător
lucru pe care-l facem,

pentru că urșii se trezesc,

și nu sunt foarte veseli
când ne văd.

Stai, stai, stai! Înapoi!

Hei, stai!

Prinde-l!

Am fost nevoit să mă cațăr
în copaci după urși.

Cu siguranță, e un job
foarte interesant.

Oamenilor nu le place să vadă
un animal sedat

sau că poartă o zgardă
și cred că le poate face rău.

Dar ei nu realizează că

nouă ne pasă de aceste animale

chiar mai mult decât altora.

Mergând în sălbăticie
și având astfel de experiențe

ne ajută să înțelegem că

depindem de fauna sălbatică
și aceasta depinde de noi.

Iar asta înseamnă conservare:

să le oferim spațiul și respectul
pe care aceste animale îl merită

și să învățăm cu adevărat
despre ele

cât de multe lucruri putem.