Cum transformăm surmenajul apocaliptic în acțiune împotriva încălzirii globale

Cel mai mare obstacol în calea soluționării schimbărilor climatice se găsește între urechile noastre, spune psihologul și economistul Per Espen Stokes. A petrecut mulți ani studiind barierele pe care oamenii le folosesc ca să evite să se gândească la declinul planetei noastre și a încercat să găsească un nou mod de a vorbi despre încălzirea globală, care să ne împiedice să ne mai deconectăm. Faceți un pas în față, lăsați în urmă poveștile cu iz apocaliptic și aflați, cu ajutorul acestui discurs informativ și amuzant, cum se poate ca grija pentru planetă să devină ceva personal, realizabil și încurajator.

Cum determinăm oamenii să se implice
în soluționarea încălzirii globale?

Vreau să încep cu două experimente scurte.

Sarcina voastră e să observați
dacă simțiți vreo diferență când vorbesc.

Bine?

Începem.

Observăm niveluri crescute
de dioxid de carbon,

acum la circa 410 ppm.

Pentru a evita scenariul RCP 8.5,

e necesară o decarbonizare rapidă.

Bugetul global de carbon

pentru o probabilitate de 66%
pentru atingerea țintei de 2°

e de aproximativ 800 gigatone.

(Râsete)

Bine, acum o să încerc altceva.

Ne îndreptăm spre o planetă de nelocuit:

furtuni monstruoase,

inundații ucigașe,

incendii devastatoare,

valuri năucitoare de căldură,
care ne vor coace sub soarele arzător.

2017 e deja atât de neașteptat de cald,

încât experții în mediu se panichează.

Avem o fereastră de trei ani
să reducem emisiile. Trei ani.

Dacă nu, în curând vom trăi
pe o planetă în fierbere, un iad.

Așa, deci...

(Râsete)
(Aplauze)

Acum, sarcina voastră:

Cum v-a făcut să vă simțiți
felul în care am vorbit?

În primul caz poate dezinteresați
sau doar nedumeriți?

Despre ce vorbește tipul ăsta?

În celălalt, temători
sau doar indiferenți?

Reiau întrebarea adresată:

Cum determinăm oamenii să se implice
în soluționarea încălzirii globale?

Și de ce nu dau rezultate
aceste două feluri de a comunica?

Vedeți, cel mai mare obstacol în calea
soluționării schimbărilor climatice

este între urechile voastre.

Bazându-mă pe din ce în ce mai multe
informații psihologice și sociologice,

am petrecut ani buni
analizând cele cinci bariere interne

care împiedică oamenii să se implice.

Când oamenii aud știri despre mediu
care ajung direct la ei,

apare rapid prima barieră:

distanța.

Când auzim de mediu,

aflăm despre ceva
de la foarte mare distanță,

gen gheață arctică, urși polari,

și departe în timp, gen 2100.

E ceva enorm și lent,
gen gigatone și secole.

Deci nu-i aici. Nu-i acum.

Fiindcă pare așa de îndepărtat,

am impresia că e în afara
sferei mele de influență,

așa că mă simt neputincios.

Nu pot să fac nimic.

În viața de zi cu zi,

majoritatea preferăm să ne gândim
la lucrurile mai apropiate,

precum serviciul, copiii,

câte aprecieri am primit pe Facebook.

Astea da, chiar sunt reale.

Următoarea barieră e dezastrul.

Schimbarea climatică e prezentată,
de obicei,

ca un dezastru iminent,

aducând pierderi, costuri și sacrificii.

Asta ne face temători.

Dar după ce trece prima frică,

creierul meu îndată vrea
să evite total subiectul.

După 30 de ani de comunicare despre
schimbări climatice înfricoșătoare,

peste 80% din articolele din presă
încă folosesc perspectiva dezastrului,

dar oamenii se obișnuiesc cu asta și apoi

devin insensibili față de folosirea
excesivă a dezastrului.

Așa că mulți dintre noi suferă acum
de un fel de surmenaj apocaliptic,

devenind indiferenți de la
prea multă pornografie a colapsului.

A treia barieră e disonanța.

Acum, dacă ce știm,

că combustibilii fosili
duc la încălzire globală,

e în conflict cu ce facem,
conducem, zburăm, mâncăm vită,

atunci se instalează disonanța cognitivă.

Asta se resimte ca un disconfort intern.

E posibil că ne simțim ipocriți.

Pentru a scăpa de acest disconfort,

creierul nostru începe
să găsească explicații.

Așa că pot spune, de exemplu:

„Vecinul meu are o mașină
mult mai mare decât a mea.”

Sau: „N-are niciun efect
să-mi schimb dieta

dacă doar eu fac asta.”

Sau aș putea chiar să vreau
să mă îndoiesc tocmai de climatologie.

Aș putea zice:
„Știi, clima se schimbă mereu.”

Explicațiile astea ne fac
să ne simțim mai bine,

dar cu prețul

respingerii a ceea ce știm.

Deci, comportamentul
influențează atitudinea.

Disonanța mea cognitivă apare

când îmi dau seama
că am zburat de la Oslo la New York

și înapoi la Oslo

ca să vorbesc despre mediu.

(Râsete)

Pentru 14 minute.

(Râsete)

Așa că asta mă face
să trec la faza dezmințirii.

(Râsete)

Dacă rămânem tăcuți,

ignorăm și ridiculizăm adevărul
despre schimbările climatice,

atunci am putea găsi un refugiu intern

în fața fricii și a vinovăției.

Dezmințirea nu rezultă din lipsa
inteligenței sau a cunoștințelor.

Nu, dezmințirea e o stare de spirit

în care e posibil să știu
niște lucruri deranjante,

dar trăiesc și mă comport
ca și cum n-aș ști.

Ați putea zice că-i un fel de viață dublă,

atât știind, cât și neștiind,

și, adesea, ceilalți încurajează asta,

familia sau comunitatea mea,

fiind de acord să nu aducă vorba
de acest subiect delicat.

Și, în fine, identitatea.

Activiștii de mediu îngrijorați

cer guvernelor să ia măsuri,

fie prin legi, fie prin taxe pe carbon.

Dar gândiți-vă ce se întâmplă

când oamenii care au
valori conservative, de exemplu,

aud de la un activist că guvernul
ar trebui să se dezvolte și mai mult.

Mai ales în
bogatele democrații occidentale

e cu atât mai puțin probabil
că vor crede în știință.

Cum așa?

Dacă am o viziune conservativă,
de exemplu,

probabil că prefer mașinile mari
și un guvern redus

decât mașini minuscule și un guvern enorm.

Și dacă climatologia vine apoi și zice

că guvernul ar trebui să se extindă,

atunci probabil că voi avea
mai puțină încredere în acea știință.

În felul ăsta, identitatea culturală

începe să anuleze faptele.

Valorile consumă faptele,

iar identitatea mea bate oricând adevărul.

După ce am înțeles cum cele cinci d-uri
pot distruge implicarea,

cum putem trece mai departe?

Studii noi arată cum putem converti
aceste cinci bariere

în principalele criterii de succes

pentru o comunicare
mai plăcută creierului despre mediu.

Aici începe să devină foarte interesant,

unde găsim cele cinci s-uri,

cinci soluții, bazate pe dovezi,
care chiar dau rezultate.

În primul rând,
convertim distanța în social.

Putem face mediul să pară
ceva apropiat, personal și urgent,

vorbind pe înțelesul tuturor,

și putem face asta
răspândind norme sociale

care sunt favorabile soluțiilor.

Dacă eu cred că prietenii sau vecinii mei,

voi toți veți face ceva,

atunci voi face și eu.

Un exemplu ar fi
panourile fotovoltaice pe acoperișuri.

Se răspândesc de la vecin la vecin,
ca un virus.

E contagios.

Asta e puterea lui de la egal la egal,
care creează noul firesc.

Apoi, putem converti
dezastrul în susținere.

În locul perspectivelor care eșuează,

precum dezastrul și costul,

putem redefini mediul
ca fiind despre sănătatea oamenilor,

de exemplu, cu burgeri delicioși
pe bază de plante,

buni și pentru tine și pentru mediu.

Putem redefini mediul și ca fiind
despre noi oportunități tehnologice,

despre siguranță și noi locuri de muncă.

În sectorul solar, de pildă,
e o creștere uimitoare.

Tocmai a depășit cota
de trei milioane de posturi.

Psihologii spun că,
pentru a crea implicare,

ar trebui să oferim,
pentru a contrabalansa,

trei perspective pozitive
sau încurajatoare

pentru fiecare amenințare climatică
pe care o pomenim.

Atunci putem converti disonanța

în acțiuni simple.

Adesea numim asta impulsionare.

Ideea e că, printr-o mai bună
arhitectură a alegerii,

putem face deprinderile
favorabile mediului

implicite și convenabile.

Să vă explic.
Uitați-vă la risipa alimentară.

Risipa alimentară
scade mult la bufete,

dacă mărimea farfuriei sau cutiei
se reduce un pic,

pentru că o farfurie mică pare plină,

însă cutia mare pare pe jumate goală,

așa că o umplem mai mult.

Deci, farfuriile mici contează mult
în cazul risipei alimentare.

Și sunt sute de astfel de imbolduri.

Astfel, disonanța se reduce pe măsură ce
deprinderile sunt impulsionate.

Apoi putem converti dezmințirea

ajustând semnalele
care ne ilustrează progresul.

Putem furniza reacții motivante

despre cât de bine ne descurcăm
să rezolvăm problema.

Să zicem că v-ați ameliorat
amprenta de transport

sau ați redus risipa de energie
în clădirea voastră.

O aplicație care poate partaja
bine asta este Ducky.

Ideea e să-ți înregistrezi datele acolo

și apoi poți vedea cât de bine
se descurcă echipa sau compania ta,

deci primești semnale în timp real.

În sfârșit: identitatea.

Putem converti identitatea
în povești mai bune.

Creierul nostru adoră poveștile.

Ne trebuie povești mai bune
despre țintele noastre,

și ne trebuie mai multe povești
despre eroii și eroinele

de toate soiurile care schimbă
realmente lucrurile.

Sunt mândru că orașul meu natal, Oslo,

pornește în aventura îndrăzneață
de a electrifica tot transportul,

fie că-i vorba de mașini mici,
biciclete sau autobuze.

Una din persoanele care
conduce proiectul e Christina Bu.

Conduce de ani buni
Asociația Vehiculelor Electrice

și s-a luptat în fiecare zi.

Acum și UK, Franța, India și China
au anunțat planuri

pentru a pune capăt
vânzării de mașini cu combustibili.

Asta-i nemaipomenit.

În Oslo putem observa cum
posesorii entuziaști de vehicule electrice

se duc și povestesc întâmplările lor
electrice prietenilor și vecinilor

și-i conving și pe ei.

Așa închidem cercul
de la povești la social.

Mii de comunicatori de mediu

încep să folosească soluțiile astea

peste tot în lume.

E clar, totuși,
că soluțiile individuale

nu sunt suficiente ca să rezolve
singure problema mediului,

dar formează un suport
mai puternic de jos în sus

pentru politicile și soluțiile care pot.

De asta e așa de esențial
să se implice oamenii.

Am început acest discurs

testând două feluri de a comunica
cu voi despre mediu.

Există încă o cale.

Aș vrea să v-o împărtășesc.

Se începe re-închipuindu-ne
că însuși mediul

e aer viu.

Mediul nu e despre
ceva abstract și îndepărtat,

la mare distanță de noi.

E despre aerul ăsta care ne înconjoară.

Aerul ăsta, pe care îl simțiți
și în încăperea asta,

aerul care vă intră chiar acum pe nări.

Aerul ăsta e pielea pământului nostru.

E extraordinar de subțire,

în comparație cu dimensiunea Pământului
și a universului de care ne protejează,

mult mai subțire decât coaja de măr,

în comparație cu diametrul său.

Poate părea infinit când privim în sus,

dar frumosul aer respirabil
are doar 8–11 km grosime,

un înveliș fragil peste o bilă gigantică.

Înăuntrul acestei piei,

suntem cu toții strâns conectați.

Gura de aer pe care tocmai ai inhalat-o

conține aproape 400.000
din aceiași atomi de argon

pe care i-a respirat și Gandhi
în timpul vieții lui.

Înăuntrul acestei pelicule
subțiri, fluctuante și instabile

se hrănește, protejează
și susține întreaga viață.

Izolează și reglează temperatura

într-o rază care e numai bună
pentru apă și viață așa cum le știm,

și intermediind între oceanul albastru
și eternitatea întunecată,

norii poartă toate miliardele
de tone de apă

necesare solului.

Aerul umple râurile,

agită apele,

udă pădurile.

Cu o dereglare globală a vremii,

sunt motive întemeiate
de teamă și disperare,

însă putem deplânge mai întâi
starea jalnică și pierderile actuale

și apoi ne întoarcem privirea
către viitor, cumpătați și hotărâți.

Noua psihologie a acțiunii climatice

rezidă nu în renunțarea la știință,

ci la cârjele abstracte și fataliste,

alegând, apoi, să spunem povești noi.

Astea sunt poveștile

despre cum realizăm retragerea,
inversarea încălzirii globale.

Astea sunt poveștile
pașilor pe care-i urmăm

ca oameni, orașe, companii

și instituții publice

în grija față de aer,

în ciuda turbulențelor.

Astea sunt poveștile
pașilor pe care-i urmăm,

pentru că ne ancorează
în ceea ce suntem ca oameni:

pământeni în interiorul acestui aer viu.

Mulțumesc.

(Aplauze)