Cum determinăm oamenii să se implice în soluționarea încălzirii globale? Vreau să încep cu două experimente scurte. Sarcina voastră e să observați dacă simțiți vreo diferență când vorbesc. Bine? Începem. Observăm niveluri crescute de dioxid de carbon, acum la circa 410 ppm. Pentru a evita scenariul RCP 8.5, e necesară o decarbonizare rapidă. Bugetul global de carbon pentru o probabilitate de 66% pentru atingerea țintei de 2° e de aproximativ 800 gigatone. (Râsete) Bine, acum o să încerc altceva. Ne îndreptăm spre o planetă de nelocuit: furtuni monstruoase, inundații ucigașe, incendii devastatoare, valuri năucitoare de căldură, care ne vor coace sub soarele arzător. 2017 e deja atât de neașteptat de cald, încât experții în mediu se panichează. Avem o fereastră de trei ani să reducem emisiile. Trei ani. Dacă nu, în curând vom trăi pe o planetă în fierbere, un iad. Așa, deci... (Râsete) (Aplauze) Acum, sarcina voastră: Cum v-a făcut să vă simțiți felul în care am vorbit? În primul caz poate dezinteresați sau doar nedumeriți? Despre ce vorbește tipul ăsta? În celălalt, temători sau doar indiferenți? Reiau întrebarea adresată: Cum determinăm oamenii să se implice în soluționarea încălzirii globale? Și de ce nu dau rezultate aceste două feluri de a comunica? Vedeți, cel mai mare obstacol în calea soluționării schimbărilor climatice este între urechile voastre. Bazându-mă pe din ce în ce mai multe informații psihologice și sociologice, am petrecut ani buni analizând cele cinci bariere interne care împiedică oamenii să se implice. Când oamenii aud știri despre mediu care ajung direct la ei, apare rapid prima barieră: distanța. Când auzim de mediu, aflăm despre ceva de la foarte mare distanță, gen gheață arctică, urși polari, și departe în timp, gen 2100. E ceva enorm și lent, gen gigatone și secole. Deci nu-i aici. Nu-i acum. Fiindcă pare așa de îndepărtat, am impresia că e în afara sferei mele de influență, așa că mă simt neputincios. Nu pot să fac nimic. În viața de zi cu zi, majoritatea preferăm să ne gândim la lucrurile mai apropiate, precum serviciul, copiii, câte aprecieri am primit pe Facebook. Astea da, chiar sunt reale. Următoarea barieră e dezastrul. Schimbarea climatică e prezentată, de obicei, ca un dezastru iminent, aducând pierderi, costuri și sacrificii. Asta ne face temători. Dar după ce trece prima frică, creierul meu îndată vrea să evite total subiectul. După 30 de ani de comunicare despre schimbări climatice înfricoșătoare, peste 80% din articolele din presă încă folosesc perspectiva dezastrului, dar oamenii se obișnuiesc cu asta și apoi devin insensibili față de folosirea excesivă a dezastrului. Așa că mulți dintre noi suferă acum de un fel de surmenaj apocaliptic, devenind indiferenți de la prea multă pornografie a colapsului. A treia barieră e disonanța. Acum, dacă ce știm, că combustibilii fosili duc la încălzire globală, e în conflict cu ce facem, conducem, zburăm, mâncăm vită, atunci se instalează disonanța cognitivă. Asta se resimte ca un disconfort intern. E posibil că ne simțim ipocriți. Pentru a scăpa de acest disconfort, creierul nostru începe să găsească explicații. Așa că pot spune, de exemplu: „Vecinul meu are o mașină mult mai mare decât a mea.” Sau: „N-are niciun efect să-mi schimb dieta dacă doar eu fac asta.” Sau aș putea chiar să vreau să mă îndoiesc tocmai de climatologie. Aș putea zice: „Știi, clima se schimbă mereu.” Explicațiile astea ne fac să ne simțim mai bine, dar cu prețul respingerii a ceea ce știm. Deci, comportamentul influențează atitudinea. Disonanța mea cognitivă apare când îmi dau seama că am zburat de la Oslo la New York și înapoi la Oslo ca să vorbesc despre mediu. (Râsete) Pentru 14 minute. (Râsete) Așa că asta mă face să trec la faza dezmințirii. (Râsete) Dacă rămânem tăcuți, ignorăm și ridiculizăm adevărul despre schimbările climatice, atunci am putea găsi un refugiu intern în fața fricii și a vinovăției. Dezmințirea nu rezultă din lipsa inteligenței sau a cunoștințelor. Nu, dezmințirea e o stare de spirit în care e posibil să știu niște lucruri deranjante, dar trăiesc și mă comport ca și cum n-aș ști. Ați putea zice că-i un fel de viață dublă, atât știind, cât și neștiind, și, adesea, ceilalți încurajează asta, familia sau comunitatea mea, fiind de acord să nu aducă vorba de acest subiect delicat. Și, în fine, identitatea. Activiștii de mediu îngrijorați cer guvernelor să ia măsuri, fie prin legi, fie prin taxe pe carbon. Dar gândiți-vă ce se întâmplă când oamenii care au valori conservative, de exemplu, aud de la un activist că guvernul ar trebui să se dezvolte și mai mult. Mai ales în bogatele democrații occidentale e cu atât mai puțin probabil că vor crede în știință. Cum așa? Dacă am o viziune conservativă, de exemplu, probabil că prefer mașinile mari și un guvern redus decât mașini minuscule și un guvern enorm. Și dacă climatologia vine apoi și zice că guvernul ar trebui să se extindă, atunci probabil că voi avea mai puțină încredere în acea știință. În felul ăsta, identitatea culturală începe să anuleze faptele. Valorile consumă faptele, iar identitatea mea bate oricând adevărul. După ce am înțeles cum cele cinci d-uri pot distruge implicarea, cum putem trece mai departe? Studii noi arată cum putem converti aceste cinci bariere în principalele criterii de succes pentru o comunicare mai plăcută creierului despre mediu. Aici începe să devină foarte interesant, unde găsim cele cinci s-uri, cinci soluții, bazate pe dovezi, care chiar dau rezultate. În primul rând, convertim distanța în social. Putem face mediul să pară ceva apropiat, personal și urgent, vorbind pe înțelesul tuturor, și putem face asta răspândind norme sociale care sunt favorabile soluțiilor. Dacă eu cred că prietenii sau vecinii mei, voi toți veți face ceva, atunci voi face și eu. Un exemplu ar fi panourile fotovoltaice pe acoperișuri. Se răspândesc de la vecin la vecin, ca un virus. E contagios. Asta e puterea lui de la egal la egal, care creează noul firesc. Apoi, putem converti dezastrul în susținere. În locul perspectivelor care eșuează, precum dezastrul și costul, putem redefini mediul ca fiind despre sănătatea oamenilor, de exemplu, cu burgeri delicioși pe bază de plante, buni și pentru tine și pentru mediu. Putem redefini mediul și ca fiind despre noi oportunități tehnologice, despre siguranță și noi locuri de muncă. În sectorul solar, de pildă, e o creștere uimitoare. Tocmai a depășit cota de trei milioane de posturi. Psihologii spun că, pentru a crea implicare, ar trebui să oferim, pentru a contrabalansa, trei perspective pozitive sau încurajatoare pentru fiecare amenințare climatică pe care o pomenim. Atunci putem converti disonanța în acțiuni simple. Adesea numim asta impulsionare. Ideea e că, printr-o mai bună arhitectură a alegerii, putem face deprinderile favorabile mediului implicite și convenabile. Să vă explic. Uitați-vă la risipa alimentară. Risipa alimentară scade mult la bufete, dacă mărimea farfuriei sau cutiei se reduce un pic, pentru că o farfurie mică pare plină, însă cutia mare pare pe jumate goală, așa că o umplem mai mult. Deci, farfuriile mici contează mult în cazul risipei alimentare. Și sunt sute de astfel de imbolduri. Astfel, disonanța se reduce pe măsură ce deprinderile sunt impulsionate. Apoi putem converti dezmințirea ajustând semnalele care ne ilustrează progresul. Putem furniza reacții motivante despre cât de bine ne descurcăm să rezolvăm problema. Să zicem că v-ați ameliorat amprenta de transport sau ați redus risipa de energie în clădirea voastră. O aplicație care poate partaja bine asta este Ducky. Ideea e să-ți înregistrezi datele acolo și apoi poți vedea cât de bine se descurcă echipa sau compania ta, deci primești semnale în timp real. În sfârșit: identitatea. Putem converti identitatea în povești mai bune. Creierul nostru adoră poveștile. Ne trebuie povești mai bune despre țintele noastre, și ne trebuie mai multe povești despre eroii și eroinele de toate soiurile care schimbă realmente lucrurile. Sunt mândru că orașul meu natal, Oslo, pornește în aventura îndrăzneață de a electrifica tot transportul, fie că-i vorba de mașini mici, biciclete sau autobuze. Una din persoanele care conduce proiectul e Christina Bu. Conduce de ani buni Asociația Vehiculelor Electrice și s-a luptat în fiecare zi. Acum și UK, Franța, India și China au anunțat planuri pentru a pune capăt vânzării de mașini cu combustibili. Asta-i nemaipomenit. În Oslo putem observa cum posesorii entuziaști de vehicule electrice se duc și povestesc întâmplările lor electrice prietenilor și vecinilor și-i conving și pe ei. Așa închidem cercul de la povești la social. Mii de comunicatori de mediu încep să folosească soluțiile astea peste tot în lume. E clar, totuși, că soluțiile individuale nu sunt suficiente ca să rezolve singure problema mediului, dar formează un suport mai puternic de jos în sus pentru politicile și soluțiile care pot. De asta e așa de esențial să se implice oamenii. Am început acest discurs testând două feluri de a comunica cu voi despre mediu. Există încă o cale. Aș vrea să v-o împărtășesc. Se începe re-închipuindu-ne că însuși mediul e aer viu. Mediul nu e despre ceva abstract și îndepărtat, la mare distanță de noi. E despre aerul ăsta care ne înconjoară. Aerul ăsta, pe care îl simțiți și în încăperea asta, aerul care vă intră chiar acum pe nări. Aerul ăsta e pielea pământului nostru. E extraordinar de subțire, în comparație cu dimensiunea Pământului și a universului de care ne protejează, mult mai subțire decât coaja de măr, în comparație cu diametrul său. Poate părea infinit când privim în sus, dar frumosul aer respirabil are doar 8–11 km grosime, un înveliș fragil peste o bilă gigantică. Înăuntrul acestei piei, suntem cu toții strâns conectați. Gura de aer pe care tocmai ai inhalat-o conține aproape 400.000 din aceiași atomi de argon pe care i-a respirat și Gandhi în timpul vieții lui. Înăuntrul acestei pelicule subțiri, fluctuante și instabile se hrănește, protejează și susține întreaga viață. Izolează și reglează temperatura într-o rază care e numai bună pentru apă și viață așa cum le știm, și intermediind între oceanul albastru și eternitatea întunecată, norii poartă toate miliardele de tone de apă necesare solului. Aerul umple râurile, agită apele, udă pădurile. Cu o dereglare globală a vremii, sunt motive întemeiate de teamă și disperare, însă putem deplânge mai întâi starea jalnică și pierderile actuale și apoi ne întoarcem privirea către viitor, cumpătați și hotărâți. Noua psihologie a acțiunii climatice rezidă nu în renunțarea la știință, ci la cârjele abstracte și fataliste, alegând, apoi, să spunem povești noi. Astea sunt poveștile despre cum realizăm retragerea, inversarea încălzirii globale. Astea sunt poveștile pașilor pe care-i urmăm ca oameni, orașe, companii și instituții publice în grija față de aer, în ciuda turbulențelor. Astea sunt poveștile pașilor pe care-i urmăm, pentru că ne ancorează în ceea ce suntem ca oameni: pământeni în interiorul acestui aer viu. Mulțumesc. (Aplauze)