Putem rescrie amintirile?

Trauma și TSPT reconecteaza creierul tau, în special memoria și „când e agitat, poate dezgropa răspunsuri emoționale destructive. Am putea elimina acești declanșatori fără a șterge amintirile înseși? Intrați în uimitorul studiu clinic al rescrierii memoriei al medicului neurolog Amy Milton, gata să dezamorseze efectele dăunătoare ale amintirilor dureroase și să ofere o potențială cale spre o stare de sănătate mintală mai bună.

Memoria este ceva atât de uzual
încât aproape că nu o apreciem.

Toți ne amintim ce am mâncat
azi dimineaţă la micul-dejun

sau ce am făcut weekend-ul trecut.

Abia când memoria începe să cedeze,

începem să apreciem cât e de uimitoare

și cât de mult permitem
experienţelor noastre trecute

să ne definească.

Dar memoria nu este întotdeauna
un lucru bun.

Aşa cum a spus cândva poetul şi
clericul american John Lancaster Spalding:

„Aşa cum memoria poate fi un paradis
din care nu putem fi alungați,

la fel de bine poate fi un iad
din care nu putem scăpa."

Mulţi dintre noi trăim capitole
din viaţa noastră

care am prefera
să nu se fi întâmplat niciodată.

Se estimează că aproape 90% dintre noi

vom trăi cel puțin un eveniment traumatic
în timpul vieții.

Mulți dintre noi vom suferi grav
după aceste evenimente

și apoi ne vom recupera,

poate chiar vom deveni oameni mai buni
datorită acelor experiențe.

Dar unele evenimente
sunt atât de extreme, încât mulți,

aproape jumătate dintre cei care au trăit
o agresiune sexuală, spre exemplu,

vor dezvolta tulburări de stres
post-traumatic

sau TSPT.

TSPT este o tulburare mintală debilitantă

caracterizată prin simptome
precum frică și anxietate intense

și o retrăire a momentului traumatic.

Aceste simptome au un impact uriaș
asupra calității vieții unei persoane

și sunt declanșate adesea
de situații particulare sau stimuli

din mediul persoanei respective.

Răspunsurile la acei stimuli,
când au fost prima dată învățate,

se poate să fi fost de adaptare,

de exemplu frica și căutarea de adăpost
într-o zonă de război,

dar în TSPT,

ele continuă să controleze comportamentul
chiar și atunci când nu mai e necesar.

Dacă un veteran de război
revine acasă și caută adăpost

când aude o mașină făcând zgomot

sau nu poate ieși din propria casă
din cauza unei anxietăți intense,

atunci răspunsurile la acei stimuli,

acele amintiri,

au devenit maladaptive.

Astfel, putem să ne gândim
la TSPT ca fiind

o tulburare de memorie maladaptivă.

Ar trebui să mă opresc aici

deoarece vorbesc despre memorie
ca și când ar fi ceva unitar, singular.

Nu este.

Există multe tipuri diferite de memorie,

și acestea depind de diferite circuite
și regiuni din creier.

După cum puteți vedea,
sunt două contraste majore

în tipurile noastre de memorie.

Există acele amintiri
de care suntem conștienți,

în care știm că știm

și pe care le putem exprima în cuvinte.

Acestea ar include amintiri
despre fapte și evenimente.

Deoarece putem descrie aceste amintiri,

le numim memorii declarative (explicite).

Celălalt tip de memorie
este non-declarativă (implicită).

Acestea sunt amintiri în care adesea

nu avem acces conștient
asupra conținutului lor,

pe care nu le putem transpune în cuvinte.

Clasicul exemplu
al unei memorii non-declarative

este abilitatea fizică
de a merge pe bicicletă.

Fiind în Cambridge,
probabil că știți să mergeți pe bicicletă.

Știți ce faceți pe două roți.

Dar dacă v-aș ruga
să îmi scrieți o listă cu instrucțiuni

care să mă învețe să merg pe bicicletă,

așa cum a făcut fiul meu de patru ani,
când de ziua lui de naștere, anul trecut,

i-am cumpărat o bicicletă,

v-ați chinui foarte tare să o faceți.

Cum ar trebui să stai pe bicicletă
ca să fii în echilibru?

Cât de repede trebuie să pedalezi
ca să ai stabilitate?

Dacă o rafală de vânt vine spre tine,

ce mușchi ar trebui să încordezi

și cât de tare,
astfel încât să nu fii suflat la pământ?

Aș fi uimită dacă ați putea răspunde
la aceste întrebări.

Dar dacă puteți merge pe bicicletă,
atunci știți răspunsurile,

doar că nu sunteți conștienți de ele.

Revenind la TSPT,

un alt tip de memorie non-declarativă

este memoria emoțională.

Aceasta are un sens specific în psihologie

și se referă la abilitatea de a recunoaște
semnalele din jurul nostru

și semnificația lor
emoțională și motivațională.

Ce vreau eu să spun cu asta?

Ei bine, gândiți-vă la un stimul
precum mirosul de pâine proaspăt coaptă,

sau la un stimul mai abstract
cum ar fi o bancnotă de 20 de lire.

Deoarece acești stimuli au fost
asociați în trecut cu lucruri bune,

ne plac și îi abordăm.

Alți stimuli, cum ar fi
bâzâitul unei viespi,

provoacă emoții negative

și comportament de evitare extrem,
la anumite persoane.

Acuma, eu urăsc viespile.

Vă pot spune acest lucru.

Dar ceea ce nu vă pot da
sunt amintirile emoționale non-declarative

despre felul în care reacționez
când e o viespe în preajmă.

Nu vă pot da zbuciumul inimii,

palmele transpirate,
sentimentul de panică în creștere.

Vi le pot descrie,

dar nu vi le pot da.

Important din perspectiva TSPT,

stresul are efecte foarte diferite asupra
memoriei declarative și non-declarative

și asupra circuitelor cerebrale
și a regiunilor ce le susțin.

Memoria emoțională e susținută
de o structură cu formă de migdală mică

numită amigdală cerebrală,

și conexiunile sale.

Memoria declarativă, mai ales contextul
memoriei eveniment („ce, unde și când")

e susținută de o regiune a creierului
în formă de căluț de mare,

numită hipocamp.

Nivelurile extreme de stres
trăite în timpul traumei

au efecte diferite
asupra acestor două structuri.

După cum puteți vedea, pe măsură ce crești
nivelul de stres al unei persoane

de la fără stres la ușor stresant,

hipocampul, acționând ca să susțină
memoria evenimentului,

crește în activitatea sa

și funcționează mai bine în stocarea
acelei memorii declarative.

Dar pe măsură ce crești stresul
la moderat, intens și apoi extrem,

așa cum se întâmplă în traumă,

hipocampul efectiv se oprește.

Asta înseamnă că, sub influența
nivelurilor mari de hormoni de stres

eliberați în timpul traumei,

noi nu memorăm detaliile;

detalii specifice despre ce, unde și când.

În timp ce stresul
îi face asta hipocampului,

priviți ce îi face amigdalei cerebrale,

acea structură importantă pentru memoria
emoțională non-declarativă.

Activitatea ei devine tot mai intensă.

Astfel, ceea ce ne rămâne în TSPT

este o memorie emoțională
extrem de puternică,

în acest caz, memoria fricii,

care nu e asociată unui loc
sau moment anume,

deoarece hipocampul nu memorează
contextul - ce, unde și când.

Astfel, aceste semnale
pot controla comportamentul

când nu mai este nevoie,

și așa devin tulburări de adaptare.

Deci, dacă știm că TSPT
sunt datorate unor memorii maladaptive,

putem folosi acest lucru pentru
a îmbunătăți rezultatele tratamentului

pentru pacienții cu TSPT?

O nouă abordare radicală,
în curs de dezvoltare,

pentru tratarea TSPT

țintește să distrugă
acele memorii emoționale de maladaptare

care susțin tulburarea.

Această abordare
a fost considerată o posibilitate

doar din cauza schimbărilor
profunde din ultimii ani

în percepția noastră asupra memoriei.

În mod tradițional, se credea
că formarea unei amintiri

era ca și scrisul cu pixul într-un caiet:

odată tușul uscat,
nu mai puteai schimba informația.

Se credea că toate acele
schimbări de structură

care se petreceau în creier
pentru a susține stocarea amintirii,

erau terminate în aproximativ șase ore,

și după aceea, erau permanente.

Acest lucru e cunoscut
ca teoria consolidării.

Totuși, cercetări mai recente
sugerează că formarea unei amintiri

e mai degrabă precum scrisul
într-un procesator de text.

Inițial, creăm amintirea
și apoi o salvăm sau o stocăm.

Dar, în condițiile potrivite,
putem să redactăm acea memorie.

Această teorie a reconsolidării
sugerează că acele modificări structurale

care se petrec în creier
pentru a susține memoria,

sunt reversibile
chiar și pentru amintiri vechi.

Acest proces de rescriere
nu se petrece mereu.

Se petrece doar
în condiții foarte specifice

de recuperare a amintirilor.

Haideți să considerăm
recuperarea amintirilor

ca fiind o reamintire a amintirii

sau precum deschiderea unui document.

Destul de des, doar reaccesăm amintirea.

Deschidem documentul doar pentru lectură.

Dar în condițiile potrivite,

putem deschide acel document
pentru rescriere,

și, atunci, putem modifica informația.

În teorie, am putea șterge
conținutul acelui document

și când l-am salva,

documentul, memoria, ar rămâne așa.

Teoria reconsolidării nu doar

că ne permite să explicăm
unele ciudățenii ale memoriei,

precum felul în care, uneori,
nu ne amintim corect trecutul,

dar ne și dă o cale de a distruge
acele memorii maladaptive

care stau la baza TSPT.

Am avea nevoie doar de două lucruri:

un mod de a face memoria instabilă,

deschizând documentul
în format de rescriere,

și o modalitate de a șterge informația.

Cel mai mare progres l-am făcut

în ștergerea informației.

S-a descoperit destul de devreme

că un medicament prescris des

pentru controlul
tensiunii arteriale la oameni,

un beta blocant, așa-numitul Propranolol,

ar putea fi utilizat pentru a împiedica

reconsolidarea
memoriei fricii la șobolani.

Dacă s-a administrat Propranolol
în timp ce memoria

era în format de rescriere,

șobolanii se comportau
ca și când nu se mai temeau

de semnalul declanșatoar al fricii.

Era ca și cum nu ar fi știut
că trebuie să le fie frică de acel semnal.

Și asta se petrecea cu un medicament
sigur pentru uzul uman.

Nu după mult timp,

s-a arătat că Propranololul ar putea
distruge memoriile fricii și la oameni,

dar, fapt esențial, funcționează doar dacă
memoria e în format de rescriere.

Acel studiu s-a făcut
cu voluntari sănătoși,

dar e important deoarece arată
că descoperirile pe șobolani

se pot aplica și oamenilor
și în cele din urmă, pacienților umani.

Iar cu oameni,

poți testa dacă distrugând
memoria emoțională non-declarativă

afectează în vreun fel
memoria declarativă a evenimentului.

Și asta e foarte interesant.

Deși oamenii cărora
li s-a administrat Propranolol

în timp ce memoria lor
era în format de redactare,

nu se mai temeau
de semnalul declanșator de frică,

ei încă puteau descrie
relația dintre semnal

și deznodământul înfricoșător.

Era ca și cum știau
că ar trebui să le fie frică,

dar nu le era.

Asta sugerează că Propranololul
poate ținti selectiv

memoria emoțională non-declarativă,

lăsând memoria declarativă
a evenimentului, intactă.

Dar, esențial, Propranololul
poate avea un efect asupra memoriei,

doar dacă se află
în formatul de redactare.

Deci cum facem
ca o memorie să fie instabilă?

Cum o facem să fie în format redactabil?

Ei bine, propriul meu laborator
a muncit destul de mult la asta.

Știm că depinde de introducerea
unor noi informații, dar nu prea multe,

care să fie încorporate în memorie.

Știm despre diferitele substanțe chimice
folosite de creier pentru a semnala

că o amintire ar trebui actualizată
și documentul redactat.

Acum, lucrăm predominant pe șobolani,

dar alte laboratoare au descoperit
că aceiași factori permit amintirilor

să fie redactate și la oameni,

chiar și amintirile maladaptive
ca acelea care stau la baza TSPT.

De fapt, câteva laboratoare
din câteva țări diferite,

au început teste clinice la scară mică
cu aceste tratamente

„distrugătoare" de amintiri pentru TSPT,

și au obținut rezultate
foarte promițătoare.

Aceste studii au nevoie
de reproducere la o scară mai mare,

dar arată cât de promițătoare
sunt pentru TSPT

aceste tratamente
distrugătoare de memorie.

Poate că amintirile traumei nu trebuie
să fie iadul din care nu putem scăpa.

Acum, deși această abordare
distrugătoare de memorii promite mult,

asta nu înseamnă că e simplu

sau lipsit de controverse.

Este etic să distrugi amintiri?

Cum rămâne cu situațiile
precum mărturia martorilor oculari?

Dacă nu poți administra cuiva Propranolol

pentru că ar reacționa
cu alte medicamente pe care le ia?

Ei bine, în legătură cu etica
și mărturia martorilor oculari,

aș spune că punctul important de amintit

e descoperirea din acel studiu uman.

Deoarece Propranololul
acționează doar asupra

memoriei emoționale non-declarative,

pare puțin probabil să afecteze
mărturia martorilor oculari,

care e bazată pe memoria declarativă.

În esență, aceste tratamente
distrugătoare de memorie

au ca țintă reducerea memoriei emoționale,

nu și debarasarea
de memoria traumei cu totul.

Asta ar trebui să facă
reacțiile celor cu TSPT

mai asemănătoare cu ale celor
care au suferit o traumă și nu au TSPT,

nu ca persoanele care
nu au suferit nicio traumă.

Cred că majoritatea oamenilor
consideră asta mai acceptabil,

etic vorbind,

decât un tratament menit
să creeze un fel de minți imaculate.

Și despre Propranolol?

Nu se poate prescrie Propranolol tuturor

și nu toți vor să ia medicamente
pentru a vindeca tulburări mintale.

Ei bine, aici Tetris ar putea fi util.

Da, Tetris.

Lucrând cu colaboratori clinici,

am studiat dacă
intervențiile comportamentale

pot să interfereze
cu reconsolidarea amintirilor.

Cum ar putea funcționa?

Ei bine, știm că e aproape imposibil

să faci două lucruri în același timp

dacă amândouă depind
de aceeași regiune din creier

pentru îndeplinire.

Gândiți-vă la încercarea
de a cânta odată cu radioul,

în timp ce încercați să scrieți un email.

Îndeplinirea uneia
interferează cu cealaltă.

E la fel atunci când
recuperezi o amintire,

mai ales în format de redactare.

Dacă luăm un simptom foarte vizual
precum retrăirile din TSPT

și îi facem pe oameni să își reamintească
în format de redactare

și apoi îi punem
să îndeplinească o sarcină

cu o puternică solicitare vizuală,
ca jocul Tetris,

ar trebui să fie posibil să introducem
atât de multă informație interferentă

în acea memorie

încât să devină lipsită de însemnătate.

Asta e teoria,

și e sprijinită de date
de la voluntari sănătoși.

Voluntarii noștri au vizionat
filme foarte neplăcute.

Gândiți-vă la operații la ochi,
reclame despre siguranța la volan,

filmul „The big shave" al lui Scorsese.

Aceste filme traumatizante
produc retrăiri voluntarilor sănătoși,

timp de o săptămână după vizionare.

Am descoperit că făcându-i pe oameni
să își amintească acele amintiri,

cele mai rele momente
ale acelor filme neplăcute,

în timp ce joacă Tetris,

a redus masiv frecvența retrăirilor.

Și, din nou: memoria trebuia să fie
în format de redactare ca să funcționeze.

De atunci, colaboratorii mei
au aplicat acest studiu pe cazuri clinice.

L-au aplicat supraviețuitorilor
accidentelor auto

și mamelor care au suferit
operații de cezariană de urgență,

ambele tipuri de traumă
ducând frecvent la TSPT,

și au reușit o reducere
promițătoare a simptomelor

în ambele cazuri clinice.

Deși mai sunt încă multe de învățat
și proceduri de optimizat,

aceste tratamente
distrugătoare de memorie

oferă mari speranțe tratamentului
tulburărilor mintale precum TSPT.

Poate că amintirile traumei nu trebuie
să fie un iad din care nu putem scăpa.

Cred că această abordare

ar trebui să le permită celor care vor

să întoarcă pagina
unor capitole din viețile lor

pe care ar prefera să nu le fi trăit,

și astfel să ne îmbunătățim
sănătatea mintală.

Mulțumesc!

(Aplauze)