Memoria este ceva atât de uzual încât aproape că nu o apreciem. Toți ne amintim ce am mâncat azi dimineaţă la micul-dejun sau ce am făcut weekend-ul trecut. Abia când memoria începe să cedeze, începem să apreciem cât e de uimitoare și cât de mult permitem experienţelor noastre trecute să ne definească. Dar memoria nu este întotdeauna un lucru bun. Aşa cum a spus cândva poetul şi clericul american John Lancaster Spalding: „Aşa cum memoria poate fi un paradis din care nu putem fi alungați, la fel de bine poate fi un iad din care nu putem scăpa." Mulţi dintre noi trăim capitole din viaţa noastră care am prefera să nu se fi întâmplat niciodată. Se estimează că aproape 90% dintre noi vom trăi cel puțin un eveniment traumatic în timpul vieții. Mulți dintre noi vom suferi grav după aceste evenimente și apoi ne vom recupera, poate chiar vom deveni oameni mai buni datorită acelor experiențe. Dar unele evenimente sunt atât de extreme, încât mulți, aproape jumătate dintre cei care au trăit o agresiune sexuală, spre exemplu, vor dezvolta tulburări de stres post-traumatic sau TSPT. TSPT este o tulburare mintală debilitantă caracterizată prin simptome precum frică și anxietate intense și o retrăire a momentului traumatic. Aceste simptome au un impact uriaș asupra calității vieții unei persoane și sunt declanșate adesea de situații particulare sau stimuli din mediul persoanei respective. Răspunsurile la acei stimuli, când au fost prima dată învățate, se poate să fi fost de adaptare, de exemplu frica și căutarea de adăpost într-o zonă de război, dar în TSPT, ele continuă să controleze comportamentul chiar și atunci când nu mai e necesar. Dacă un veteran de război revine acasă și caută adăpost când aude o mașină făcând zgomot sau nu poate ieși din propria casă din cauza unei anxietăți intense, atunci răspunsurile la acei stimuli, acele amintiri, au devenit maladaptive. Astfel, putem să ne gândim la TSPT ca fiind o tulburare de memorie maladaptivă. Ar trebui să mă opresc aici deoarece vorbesc despre memorie ca și când ar fi ceva unitar, singular. Nu este. Există multe tipuri diferite de memorie, și acestea depind de diferite circuite și regiuni din creier. După cum puteți vedea, sunt două contraste majore în tipurile noastre de memorie. Există acele amintiri de care suntem conștienți, în care știm că știm și pe care le putem exprima în cuvinte. Acestea ar include amintiri despre fapte și evenimente. Deoarece putem descrie aceste amintiri, le numim memorii declarative (explicite). Celălalt tip de memorie este non-declarativă (implicită). Acestea sunt amintiri în care adesea nu avem acces conștient asupra conținutului lor, pe care nu le putem transpune în cuvinte. Clasicul exemplu al unei memorii non-declarative este abilitatea fizică de a merge pe bicicletă. Fiind în Cambridge, probabil că știți să mergeți pe bicicletă. Știți ce faceți pe două roți. Dar dacă v-aș ruga să îmi scrieți o listă cu instrucțiuni care să mă învețe să merg pe bicicletă, așa cum a făcut fiul meu de patru ani, când de ziua lui de naștere, anul trecut, i-am cumpărat o bicicletă, v-ați chinui foarte tare să o faceți. Cum ar trebui să stai pe bicicletă ca să fii în echilibru? Cât de repede trebuie să pedalezi ca să ai stabilitate? Dacă o rafală de vânt vine spre tine, ce mușchi ar trebui să încordezi și cât de tare, astfel încât să nu fii suflat la pământ? Aș fi uimită dacă ați putea răspunde la aceste întrebări. Dar dacă puteți merge pe bicicletă, atunci știți răspunsurile, doar că nu sunteți conștienți de ele. Revenind la TSPT, un alt tip de memorie non-declarativă este memoria emoțională. Aceasta are un sens specific în psihologie și se referă la abilitatea de a recunoaște semnalele din jurul nostru și semnificația lor emoțională și motivațională. Ce vreau eu să spun cu asta? Ei bine, gândiți-vă la un stimul precum mirosul de pâine proaspăt coaptă, sau la un stimul mai abstract cum ar fi o bancnotă de 20 de lire. Deoarece acești stimuli au fost asociați în trecut cu lucruri bune, ne plac și îi abordăm. Alți stimuli, cum ar fi bâzâitul unei viespi, provoacă emoții negative și comportament de evitare extrem, la anumite persoane. Acuma, eu urăsc viespile. Vă pot spune acest lucru. Dar ceea ce nu vă pot da sunt amintirile emoționale non-declarative despre felul în care reacționez când e o viespe în preajmă. Nu vă pot da zbuciumul inimii, palmele transpirate, sentimentul de panică în creștere. Vi le pot descrie, dar nu vi le pot da. Important din perspectiva TSPT, stresul are efecte foarte diferite asupra memoriei declarative și non-declarative și asupra circuitelor cerebrale și a regiunilor ce le susțin. Memoria emoțională e susținută de o structură cu formă de migdală mică numită amigdală cerebrală, și conexiunile sale. Memoria declarativă, mai ales contextul memoriei eveniment („ce, unde și când") e susținută de o regiune a creierului în formă de căluț de mare, numită hipocamp. Nivelurile extreme de stres trăite în timpul traumei au efecte diferite asupra acestor două structuri. După cum puteți vedea, pe măsură ce crești nivelul de stres al unei persoane de la fără stres la ușor stresant, hipocampul, acționând ca să susțină memoria evenimentului, crește în activitatea sa și funcționează mai bine în stocarea acelei memorii declarative. Dar pe măsură ce crești stresul la moderat, intens și apoi extrem, așa cum se întâmplă în traumă, hipocampul efectiv se oprește. Asta înseamnă că, sub influența nivelurilor mari de hormoni de stres eliberați în timpul traumei, noi nu memorăm detaliile; detalii specifice despre ce, unde și când. În timp ce stresul îi face asta hipocampului, priviți ce îi face amigdalei cerebrale, acea structură importantă pentru memoria emoțională non-declarativă. Activitatea ei devine tot mai intensă. Astfel, ceea ce ne rămâne în TSPT este o memorie emoțională extrem de puternică, în acest caz, memoria fricii, care nu e asociată unui loc sau moment anume, deoarece hipocampul nu memorează contextul - ce, unde și când. Astfel, aceste semnale pot controla comportamentul când nu mai este nevoie, și așa devin tulburări de adaptare. Deci, dacă știm că TSPT sunt datorate unor memorii maladaptive, putem folosi acest lucru pentru a îmbunătăți rezultatele tratamentului pentru pacienții cu TSPT? O nouă abordare radicală, în curs de dezvoltare, pentru tratarea TSPT țintește să distrugă acele memorii emoționale de maladaptare care susțin tulburarea. Această abordare a fost considerată o posibilitate doar din cauza schimbărilor profunde din ultimii ani în percepția noastră asupra memoriei. În mod tradițional, se credea că formarea unei amintiri era ca și scrisul cu pixul într-un caiet: odată tușul uscat, nu mai puteai schimba informația. Se credea că toate acele schimbări de structură care se petreceau în creier pentru a susține stocarea amintirii, erau terminate în aproximativ șase ore, și după aceea, erau permanente. Acest lucru e cunoscut ca teoria consolidării. Totuși, cercetări mai recente sugerează că formarea unei amintiri e mai degrabă precum scrisul într-un procesator de text. Inițial, creăm amintirea și apoi o salvăm sau o stocăm. Dar, în condițiile potrivite, putem să redactăm acea memorie. Această teorie a reconsolidării sugerează că acele modificări structurale care se petrec în creier pentru a susține memoria, sunt reversibile chiar și pentru amintiri vechi. Acest proces de rescriere nu se petrece mereu. Se petrece doar în condiții foarte specifice de recuperare a amintirilor. Haideți să considerăm recuperarea amintirilor ca fiind o reamintire a amintirii sau precum deschiderea unui document. Destul de des, doar reaccesăm amintirea. Deschidem documentul doar pentru lectură. Dar în condițiile potrivite, putem deschide acel document pentru rescriere, și, atunci, putem modifica informația. În teorie, am putea șterge conținutul acelui document și când l-am salva, documentul, memoria, ar rămâne așa. Teoria reconsolidării nu doar că ne permite să explicăm unele ciudățenii ale memoriei, precum felul în care, uneori, nu ne amintim corect trecutul, dar ne și dă o cale de a distruge acele memorii maladaptive care stau la baza TSPT. Am avea nevoie doar de două lucruri: un mod de a face memoria instabilă, deschizând documentul în format de rescriere, și o modalitate de a șterge informația. Cel mai mare progres l-am făcut în ștergerea informației. S-a descoperit destul de devreme că un medicament prescris des pentru controlul tensiunii arteriale la oameni, un beta blocant, așa-numitul Propranolol, ar putea fi utilizat pentru a împiedica reconsolidarea memoriei fricii la șobolani. Dacă s-a administrat Propranolol în timp ce memoria era în format de rescriere, șobolanii se comportau ca și când nu se mai temeau de semnalul declanșatoar al fricii. Era ca și cum nu ar fi știut că trebuie să le fie frică de acel semnal. Și asta se petrecea cu un medicament sigur pentru uzul uman. Nu după mult timp, s-a arătat că Propranololul ar putea distruge memoriile fricii și la oameni, dar, fapt esențial, funcționează doar dacă memoria e în format de rescriere. Acel studiu s-a făcut cu voluntari sănătoși, dar e important deoarece arată că descoperirile pe șobolani se pot aplica și oamenilor și în cele din urmă, pacienților umani. Iar cu oameni, poți testa dacă distrugând memoria emoțională non-declarativă afectează în vreun fel memoria declarativă a evenimentului. Și asta e foarte interesant. Deși oamenii cărora li s-a administrat Propranolol în timp ce memoria lor era în format de redactare, nu se mai temeau de semnalul declanșator de frică, ei încă puteau descrie relația dintre semnal și deznodământul înfricoșător. Era ca și cum știau că ar trebui să le fie frică, dar nu le era. Asta sugerează că Propranololul poate ținti selectiv memoria emoțională non-declarativă, lăsând memoria declarativă a evenimentului, intactă. Dar, esențial, Propranololul poate avea un efect asupra memoriei, doar dacă se află în formatul de redactare. Deci cum facem ca o memorie să fie instabilă? Cum o facem să fie în format redactabil? Ei bine, propriul meu laborator a muncit destul de mult la asta. Știm că depinde de introducerea unor noi informații, dar nu prea multe, care să fie încorporate în memorie. Știm despre diferitele substanțe chimice folosite de creier pentru a semnala că o amintire ar trebui actualizată și documentul redactat. Acum, lucrăm predominant pe șobolani, dar alte laboratoare au descoperit că aceiași factori permit amintirilor să fie redactate și la oameni, chiar și amintirile maladaptive ca acelea care stau la baza TSPT. De fapt, câteva laboratoare din câteva țări diferite, au început teste clinice la scară mică cu aceste tratamente „distrugătoare" de amintiri pentru TSPT, și au obținut rezultate foarte promițătoare. Aceste studii au nevoie de reproducere la o scară mai mare, dar arată cât de promițătoare sunt pentru TSPT aceste tratamente distrugătoare de memorie. Poate că amintirile traumei nu trebuie să fie iadul din care nu putem scăpa. Acum, deși această abordare distrugătoare de memorii promite mult, asta nu înseamnă că e simplu sau lipsit de controverse. Este etic să distrugi amintiri? Cum rămâne cu situațiile precum mărturia martorilor oculari? Dacă nu poți administra cuiva Propranolol pentru că ar reacționa cu alte medicamente pe care le ia? Ei bine, în legătură cu etica și mărturia martorilor oculari, aș spune că punctul important de amintit e descoperirea din acel studiu uman. Deoarece Propranololul acționează doar asupra memoriei emoționale non-declarative, pare puțin probabil să afecteze mărturia martorilor oculari, care e bazată pe memoria declarativă. În esență, aceste tratamente distrugătoare de memorie au ca țintă reducerea memoriei emoționale, nu și debarasarea de memoria traumei cu totul. Asta ar trebui să facă reacțiile celor cu TSPT mai asemănătoare cu ale celor care au suferit o traumă și nu au TSPT, nu ca persoanele care nu au suferit nicio traumă. Cred că majoritatea oamenilor consideră asta mai acceptabil, etic vorbind, decât un tratament menit să creeze un fel de minți imaculate. Și despre Propranolol? Nu se poate prescrie Propranolol tuturor și nu toți vor să ia medicamente pentru a vindeca tulburări mintale. Ei bine, aici Tetris ar putea fi util. Da, Tetris. Lucrând cu colaboratori clinici, am studiat dacă intervențiile comportamentale pot să interfereze cu reconsolidarea amintirilor. Cum ar putea funcționa? Ei bine, știm că e aproape imposibil să faci două lucruri în același timp dacă amândouă depind de aceeași regiune din creier pentru îndeplinire. Gândiți-vă la încercarea de a cânta odată cu radioul, în timp ce încercați să scrieți un email. Îndeplinirea uneia interferează cu cealaltă. E la fel atunci când recuperezi o amintire, mai ales în format de redactare. Dacă luăm un simptom foarte vizual precum retrăirile din TSPT și îi facem pe oameni să își reamintească în format de redactare și apoi îi punem să îndeplinească o sarcină cu o puternică solicitare vizuală, ca jocul Tetris, ar trebui să fie posibil să introducem atât de multă informație interferentă în acea memorie încât să devină lipsită de însemnătate. Asta e teoria, și e sprijinită de date de la voluntari sănătoși. Voluntarii noștri au vizionat filme foarte neplăcute. Gândiți-vă la operații la ochi, reclame despre siguranța la volan, filmul „The big shave" al lui Scorsese. Aceste filme traumatizante produc retrăiri voluntarilor sănătoși, timp de o săptămână după vizionare. Am descoperit că făcându-i pe oameni să își amintească acele amintiri, cele mai rele momente ale acelor filme neplăcute, în timp ce joacă Tetris, a redus masiv frecvența retrăirilor. Și, din nou: memoria trebuia să fie în format de redactare ca să funcționeze. De atunci, colaboratorii mei au aplicat acest studiu pe cazuri clinice. L-au aplicat supraviețuitorilor accidentelor auto și mamelor care au suferit operații de cezariană de urgență, ambele tipuri de traumă ducând frecvent la TSPT, și au reușit o reducere promițătoare a simptomelor în ambele cazuri clinice. Deși mai sunt încă multe de învățat și proceduri de optimizat, aceste tratamente distrugătoare de memorie oferă mari speranțe tratamentului tulburărilor mintale precum TSPT. Poate că amintirile traumei nu trebuie să fie un iad din care nu putem scăpa. Cred că această abordare ar trebui să le permită celor care vor să întoarcă pagina unor capitole din viețile lor pe care ar prefera să nu le fi trăit, și astfel să ne îmbunătățim sănătatea mintală. Mulțumesc! (Aplauze)