Odă invidiei

Ce este gelozia? Ce o alimentează şi de ce o iubim în secret? Niciun studiu nu i-a captat vreodată „singurătatea,
longevitatea, înverşunarea”, cu excepţia ficţiunii, spune Parul Sehgal. Prin pagini de literatură elocvente, ea arată că nu e nicio diferenţă între gelozie şi nevoia de cunoaştere.

Pe când aveam opt ani,

s-a alăturat clasei o colegă nouă

şi era impresionantă,

aşa cum e întotdeauna fata cea nouă

Avea un par extrem de bogat şi strălucitor

şi un penar mititel, atât de drăguţ.

Cunoştea foarte bine capitalele statelor

şi era pur şi simplu grozavă la ortografie.

N-am mai putut de gelozie, anul acela,

şi-am născocit un plan perfid.

Într-o zi, am rămas puţin la şcoală după ore,

puţin mai mult, şi m-am ascuns în toaletă.

Când nu mai era nimeni, am ieşit,

m-am furişat în sala de clasă

şi am luat catalogul din biroul profesoarei.

Şi am făcut-o!

Am modificat notele rivalei mele;

puţin aşa; am redus câteva note de 10;

de fapt, toate notele ei de 10. (Râsete)

Dar, când să pun catalogul înapoi în sertar,

ce să vezi, mai erau şi alţi colegi

cu note îngrozitor de bune.

Aşa că, într-o clipă de nebunie,

am corectat notele tuturor,

şi nu imaginar.

Le-am trecut tuturor nota 7,

iar mie nota 10.

Dacă tot eram acolo, de ce nu.

Sunt şi acum uimită de comportamentul meu.

Nu înţeleg de unde o asemenea idee

şi de ce m-am simţit atât de bine făcând-o.

M-am simit extraordinar.

Nu înţeleg de ce nu m-a prins nimeni.

Adică, era cât se poate de evident

şi totuşi, nu am fost prinsă niciodată.

Cel mai mult mă intrigă însă,

de ce am fost atât de deranjată

de faptul că fetiţa asta

era atât de bună la ortografie?

Gelozia mă uluieşte.

E atât de misterioasă şi de covârşitoare.

Copiii suferă de gelozie.

Primatele, la fel. Păsările albastre au mari tendinţe.

Gelozia e cauza principală

a omorului în căsnicie, în SUA.

Şi totuşi, nu am citit încă un studiu

care să-i sublinieze singurătatea,

longevitatea sau înverşunarea.

Pentru asta, trebuie să ne îndreptăm spre ficţiune,

deoarece romanul e laboratorul

care a studiat gelozia

în toate ipostazele ei.

De fapt, nu ştiu dacă exagerez, dar,

dacă nu era gelozia,

mai exista oare literatură?

Ei bine, fără înşelătoarea Elena, nu era „Odiseea”;

fără regele cel gelos, nu era „O mie şi una de nopţi”

sau Shakespeare.

Adio cărţi în programele şcolare,

fiindcă pierdem „Zgomotul şi furia”,

„Marele Gatsby”, „Şi soarele răsare”,

pierdem „Madame Bovary” sau „Anna Karenina”.

Fără gelozie, nu era Proust.

Ştiu că e la modă să spui că Proust

are răspunsul la tot,

dar, în cazul geloziei,

chiar aşa e.

Anul acesta e centenarul capodoperei lui,
„În căutarea timpului pierdut”,

cel mai exhaustiv studiu al geloziei sexuale

şi al competitivităţii, domeniul meu,

care poate exista. (Râsete)

Când spui Proust

te gândeşti la trăiri emoţionale, nu?

Te gândeşti la un băieţel care încearcă să adoarmă,

la o madlenă înmuiată în ceai de lavandă.

Am uitat cât de dură e viziunea lui,

cât de fără milă este.

Sunt cărţi despre care Virginia Woolf a spus

că sunt precum instinctul unei pisici.

Nu ştiu ce vrea să zică,

dar trebuie să fie formidabil.

Să vedem de ce se potrivesc aşa bine,

romanul şi gelozia, gelozia şi Proust.

Să fie oare faptul că gelozia,

care fierbe în interiorul persoanei, dorinţa, impedimentul

sunt fundaţii narative extrem de solide?

Nu ştiu. Cred că e la limită.

Ce se întâmplă

când suntem geloşi?

Geloşi fiind, ne spunem nouă înşine o poveste.

O poveste despre vieţile altor oameni.

Sunt poveşti care ne fac să ne simţim oribil,

pentru că aşa sunt construite.

Fiind atât povestitori, cât şi ascultători,

ştim exact ce detalii să includem

pentru a înfige cuţitul cât mai adânc, nu-i aşa?

Gelozia ne transformă pe toţi în romancieri amatori,

ceea ce Proust a înţeles.

În primul volum, „Swann”,

din seria de cărţi,

Swann, unul din personajele principale,

se gândeşte cu afecţiune la amanta sa,

la cât de bună e în pat,

şi, dintr-o dată, câteva fraze mai târziu,

şi sunt fraze proustiene,

deci sunt lungi ca râurile,

dar, câteva fraze mai târziu,

realizează:

„Stai puţin, ce iubesc eu la femeia asta,

altcineva ar putea să iubească, de asemenea.

Tot ce face pentru a-mi oferi plăcere,

ar putea să ofere şi altcuiva plăcere,

poate chiar în acest moment.”

Iată povestea pe care începe să şi-o spună lui însuşi,

şi, de atunci, Proust scrie că,

orice farmec detectat la amanta sa,

îl adăugă la „colecţia lui de instrumente

din camera proprie de tortură.”

Swann şi Proust, trebuie să recunoaştem,

erau ambii foarte geloşi.

Iubiţii lui Proust trebuiau

să părăsească ţara, dacă vroiau să se despartă de el.

Dar nu trebuie să fii atât de gelos,

să-ţi dai seama că e muncă seriosă, nu-i aşa?

Gelozia e epuizantă.

E o emoţie mereu înfometată. Trebuie hrănită.

Şi ce-i place geloziei?

Îi place informaţia;

detaliile;

părul extrem de bogat şi strălucitor;

penarul mititel şi drăguţ.

Îi plac fotografiile.

De aceea Instagram are aşa mare succes. (Râsete)

Proust relaţionează erudiţia cu gelozia.

Când Swann trăieşte chinurile geloziei,

ascultând pe la uşi

şi mituindu-i pe servitorii amantei sale,

îşi justifică comportamentul.

Spune: „Credeţi că e respingător, ştiu,

dar nu e cu nimic diferit

de interpretarea unui text vechi

sau studierea unui monument.”

„Sunt investigaţii ştiinţifice,

cu valoare intelectuală reală.”

Proust încearcă să ne arate că gelozia

e intolerabilă şi ne face să părem absurzi,

dar e, în esenţă, o nevoie de cunoaştere,

o căutare a adevărului, un adevăr dur,

şi, de fapt, în ce-l priveşte pe Proust,

cu cât mai dureros e adevărul, cu atât mai bine.

Mâhnire, umilinţă, pierdere:

acestea sunt căile spre înţelepciune pentru Proust.

El spune: „Femeia de care avem nevoie,

pentru care suferim, stârneşte în noi

sentimente mult mai profunde şi vitale

decât un om de geniu care ne interesează.”

Ne spune să căutăm femei nemiloase?

Nu. Cred că vrea să spună

că gelozia ne dezvăluie nouă înşine.

Mai e vreo emoţie care să ne exteriorizeze

în aşa fel?

Mai e vreo emoţie care să ne dezvăluie

propria agresiune, ambiţia hidoasă,

îndreptățirea închipuită?

Vreo altă emoţie ne învaţă să cercetăm

cu asemenea intensitate?

Freud a scris despre asta mai târziu.

Într-o zi, Freud a fost vizitat

de un tânăr neliniştit, apăsat

de gândul că soţia lui îl înşeală.

Iar Freud spune: e ceva ciudat cu tipul ăsta,

fiindcă nu-l interesează ce face soţia lui.

Ea nu are nicio vină; o ştie toată lumea.

Biata creatură

e suspectată fără motiv.

Dar el caută lucruri pe care soţia lui le face

fără să-şi dea seama; comportamente involuntare.

Zâmbeşte prea mult?

S-a frecat accidental de bărbatul acela?

Bărbatul devine

custodele subconştientului nevestei sale.

Romanul e foarte bun din punctul ăsta de vedere.

Descrie foarte bine cum gelozia

ne învaţă să vedem cu intensitate,
dar nu cu acuratețe.

De fapt, cu cât gelozia e mai intensă,

cu atât cedăm mai mult în faţa fanteziei.

De aceea, cred eu,

gelozia nu doar ne provoacă la violenţă

sau lucruri ilegale.

Gelozia ne face să devenim

nebunesc de inventivi.

Acum mă refer la mine, la opt ani, recunosc.

Dar mă gândesc şi la povestea pe care am auzit-o la ştiri.

O femeie de 52 de ani, din Michigan, a fost prinsă

cu un cont de Facebook fals,

de pe care şi-a trimis mesaje absolut abjecte

ei înseşi, timp de un an.

Un an.

Încerca să-i însceneze totul

actualei iubite a fostului ei iubit.

Trebuie să mărturisesc că, auzind asta,

am simţit admiraţie.

(Râsete)

Pentru că, să fim realişti,

ce imaginaţie imensă şi deplasată trebuie să fi avut!

E demn de un roman;

un roman al Patriciei Highsmith.

Highsmith e una din favoritele mele.

E femeia strălucitoare şi bizară a scrierilor americane,

autoarea romanului „Străinii din tren”

şi „Talentatul domn Ripley”,

cărţi care vorbesc despre cum gelozia

ne zăpăceşte mintea

şi odată intraţi în sfera ei,

membrana între ce e şi ce ar putea fi

poate fi străpunsă-ntr-o clipită.

Tom Ripley, de exemplu, cel mai faimos personaj al ei,

trece de la a te vrea pe tine,

sau ceea ce ai tu,

la a fi tu şi a avea ceea ce tu ai avut cândva.

Şi eşti sub stăpânire:

el răspunde la numele tău,

poartă inelele tale,

îţi goleşte conturile.

E un mod de a acţiona.

Dar ce e de făcut? Nu putem acţiona ca el.

Nu pot să dau lumii note de 4,

oricât aş vrea, uneori.

Şi e păcat, pentru că trăim vremuri de invidie,

de gelozie.

Suntem toţi cetăţeni buni în mediul social virtual,

unde domneşte invidia, nu-i aşa?

Ne arată romanul o cale de scăpare? Nu cred.

Aşa că, să facem ce fac mereu personajele când nu sunt sigure,

când au de-a face cu un mister.

Să mergem pe strada Baker, numărul 221B

şi să întrebăm de Sherlock Holmes.

Când oamenii se gândesc la Holmes,

se gândesc la nemesisul lui, profesorul Moriarty,

această minte criminală.

Dar eu l-am preferat mereu pe inspectorul Lestrade,

care e capul cu faţă de şobolan a Scotland Yard-ului

şi care are nevoie disperată de Holmes,

de geniul lui, dar pe care nu-l poate suferi.

E atât de familiar.

Lestrade are nevoie de ajutorul lui, îl urăşte

şi parcă fierbe de amărăciune de-a lungul misterelor.

Dar, lucrând împreună, ceva se schimbă

şi, într-un final, în „Cei şase Napoleoni”,

după ce Holmes intră şi uimeşte pe toată lumea cu soluţia sa,

Lestrade se întoarce spre Holmes şi spune:

„Nu suntem geloşi pe tine, dle Holmes.

suntem mândri de tine.

Şi mai spune că nu există om la Scotland Yard

care să nu vrea să dea mâna cu Sherlock Holmes.

E printre puţinele momente în care îl vedem pe Holmes impresionat

de-a lungul misterelor şi e foarte emoţionantă

această scenă, dar misterioasă, în acelaşi timp, nu credeţi?

Pare să trateze gelozia

ca pe o problemă de geometrie, nu ca pe o emoţie.

Acum, Holmes e de partea opusă lui Lestrade,

imediat sunt de aceeaşi parte.

Dintr-o dată, Lestrade îşi dă voie

să admire această minte pe care a urât-o.

Dar să fie într-adevăr aşa de simplu?

Dacă gelozia e într-adevăr o problemă de geometrie,

una care ţine de poziţia în care ne permitem nouă înşine să ne situăm

în relaţie cu ceilalţi?

Ei bine, poate atunci nu am mai urî

excelenţa cuiva.

Ne-am putea alinia cu ea.

Dar îmi plac planurile de contingenţă.

Aşadar, aşteptând ca asta să se întâmple,

să ne amintim că avem ficţiunea pentru consolare.

Numai ficţiunea poate să demitifice gelozia.

Doar ea o poate domestici,

o poate invita la masă.

Şi iată pe cine întruneşte:

pe scumpul Lestrade, terifiantul Tom Ripley,

nebunul de Swann, pe însuşi Marcel Proust.

Ne aflăm într-o companie excelentă.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)