Plăcerea structurii ritmice - David Silverstein

Vezi lecţia completă: http://ed.ted.com/lessons/the-pleasure-of-poetic-pattern-david-silverstein

Oamenii sunt creaturi ale ritmului şi repetării. De la modul în care respirăm la mersul nostru: ritmul este esenţial în experienţa noastră şi deseori ne oferă plăcere. Putem găsi plăcere în ritmul unui cântec sau chiar în rândurile unei livezi. Desigur, prea multă repetare poate avea efecte nedorite. David Silverstein descrie ce înseamnă repetarea poetică şi cum funcţionează aceasta.

Lecţie de David Silverstein, animaţie de Avi Ofer.

Doar pentru un moment,

concentraţi-vă asupra respiraţiei.

Inspiraţi uşor.

Expiraţi uşor.

Inspiraţi uşor.

Expiraţi.

Acelaşi tipar se repetă
în fiecare dintre noi —

ascultaţi-vă şi pulsul.

Bătaia e o parte
din structura fiinţei noastre.

Noi suntem creaţia ritmului şi repetării.

E important pentru experienţa noastră,

ritmul şi repetarea,

ritmul şi repetarea.

Sus şi jos,

înainte şi înapoi.

Şi ne bucurăm de acestea în fiecare zi,

în ritmul unui cântec,

în bătaia unei tobe,

în mișcările capului

sau în repetarea conservelor de supă,

în rândurile unei livezi,

în arta perfectă a petalelor.

Tiparul poate fi plăcut.

În limbă, ritmul şi repetarea
sunt deseori folosite

ca elemente de bază pentru poezie.

Există şi ritmul limbii,

creat de silabe şi accentele lor, precum:

„Cât mai respiră-n lume om,
cât ochiu-nvaţă."

Există şi repetarea limbajului
la diverse niveluri:

repetarea literelor,

„Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă,”

a sunetelor,

„respiră", „învaţă”, „viaţă”

şi a cuvintelor.

Cu atâtea utilizări, repetarea
e unul din cele mai maleabile şi sigure

instrumente ale poetului.

Aceasta poate inspira
sau calma ascultătorul,

amplifica sau reduce versul,

poate uni sau diversifica ideile.

De fapt, însuşi ritmul,

un tipar repetat de silabe accentuate,

e o formă de repetare.

În pofida utilizărilor sale variate,

prea multă repetare
poate avea efecte nedorite.

Imaginaţi-vă scrierea aceleiași fraze
pe tablă de 20 de ori,

iar şi iar, iar şi iar, iar şi iar,

sau imaginaţi-vă un copil ce strigă
pentru a atrage atenţia mamei sale:

„Mama, mama, mami, mama, mama.”

Nu e ceea ce am putea numi poezie.

Ce este deci repetarea poetică
şi de ce funcţionează?

Probabil cea mai cunoscută e rima,

repetarea sunetelor asemănătoare
de la sfârşitul cuvintelor.

Ca şi în exemplul lui Shakespeare,

întâlnim des rima la sfârşitul versului.

Astfel, repetarea creează o aşteptare.

Începem să ascultăm repetarea
acelor sunete asemănătoare.

Atunci când le auzim, tiparul găsit
ne provoacă o senzaţie de plăcere.

Precum găsirea lui Waldo în haosul vizual,

noi auzim ecoul în discuţiile orale.

Însă nu e necesar ca rima
să fie la sfârşitul unui vers.

Observaţi sunetul puternic „i” în:

„Trăi-va și acest poem și-ţi va da viaţă.”

Această repetare a vocalelor
e numită asonanţă

şi poate fi auzită şi în cântecul
lui Eminem „Lose yourself”.

Observaţi cum sunetele „e” şi „o”
se repetă în interiorul

şi la sfârşitul fiecărui vers:

„Oh! Uite cum vine gravitatea,

Oh! Uite cum vine Rabbit, s-a înecat,

e atât de furios,
dar nu va renunţa prea uşor.

Nu, nu se va da bătut,

el ştie că e pus la zid.”

Asonanţa alternativă
creează ritmul său propriu

şi ne invită să cântăm repetând tiparul.

Similar, consonanţa e o repetare
a consoanelor asemănătoare,

precum „ş” şi „v” în:

„Trăi-va şi acest poem şi-ţi va da viaţă.”

De fapt, acest tip de consonanţă

ce apare la începutul cuvintelor

vă poate fi deja cunoscut.

Se numește aliteraţie sau rimă anterioară.

Exercițiile de dicție sunt un bun exemplu:

Betty a cumpărat nişte unt
însă untul era amar,

așa că Betty a cumpărat unt mai bun
pentru a face untul amar mai bun.

Aici plăcerea tiparului e aparentă,
odată ce găsim consonanţă

atât în interiorul cuvintelor
cât şi la începutul lor.

Exercițiile de dicție reflectă şi nevoia
de variaţie în repetiția poetică.

Deși e riscant să spun asta,

unii le consideră nişte imitaţii de poezie

sau chichițe, fiindcă ele se fixează
atât de mult pe aceleaşi sunete,

aproape de stilul primitiv al repetării.

În fond, e un fel de echilibristică
a poetului

care învață când să repete

şi când să improvizeze,

când să satisfacă aşteptările

şi când să le dezamăgească,

iar din acest echilibru
e de ajuns să reţinem

că toţi trăim într-o lume
de variaţie extraordinară

şi purtăm cu noi propria noastră
respiraţie şi bătaie a inimii,

propria noastră repetare,
oriunde am merge.