Există un mod mai bun de a muri, iar arhitectura ne poate ajuta

În această prezentare scurtă și provocatoare, arhitecta Alison Killing își aruncă privirea asupra clădirilor asociate cu moartea – cimitire, spitale, locuințe. Felul în care murim este în continuă schimbare, iar felul în care proiectăm clădirile destinate morții... ei bine, poate și asta ar trebui să se schimbe. Discursul oferă o perspectivă surprinzător de fascinantă asupra unui aspect ascuns al orașelor și vieților noastre.

Aș dori să vă spun o poveste
despre moarte și arhitectură.

Acum o sută de ani, se murea
de boli infecțioase, precum pneumonia,

care, odată instalate,
ne luau rapid dincolo.

Se murea acasă, în pat,
în sânul familiei,

asta era pe atunci opțiunea standard

întrucât mulți nu aveau acces la medic.

Însă multe s-au schimbat
în secolul douăzeci.

Am introdus noi medicamente ca penicilina

pentru a putea trata
aceste boli infecțioase.

S-au inventat noi tehnologii medicale
precum razele X.

Și fiindcă erau atât de mari
și costisitoare,

a fost nevoie de clădiri mari
și centralizate pentru a le depozita,

acestea devenit mai apoi
spitalele moderne.

După al Doilea Război Mondial,

multe țări au introdus sisteme
naționale de sănătate

în beneficiul oricărei persoane în nevoie.

Asta a dus la creșterea speranței de viață
de la 45 de ani, la începutul secolului,

la aproape dublu azi.

Secolul XX fost plin de optimism
față de ce poate oferi știința,

dar toată atenția fiind acordată vieții,
moartea a fost uitată,

chiar și perspectiva asupra morții
s-a schimbat radical.

Sunt arhitect,

iar pentru ultimul an și jumătate
am observat aceste schimbări

și semnificația lor arhitecturală
legată de moarte și deces.

Acum se moare mai mult de cancer
și boli cardiovasculare,

însemnând că mulți vom suferi
de boli cronice o perioadă lungă

spre sfârșitul vieții.

În acea perioadă,

e destul de probabil că vom petrece
mult timp în spitale, ospicii și aziluri.

Cu toții am fost deja
într-un spital modern.

Cunoașteți luminile fluorescente,
coridoarele interminabile

și rândurile de scaune inconfortabile.

Arhitectura spitalelor și-a câștigat
o reputație proastă.

În mod surprinzător, nu a fost mereu așa.

Acesta e L'Ospedale degli Innocenti,
construit în 1419 de Brunelleschi,

unul dintre cei mai celebri și influenți
arhitecți ai vremii sale.

Când privesc această clădire,
gândindu-mă apoi la spitalele de azi,

ce mă uimește este energia clădirii.

E o clădire cu adevărat uimitoare.

Are trei curți interioare în mijloc,

astfel ca toate încăperile
să aibă lumină și aer curat,

încăperile sunt mari
și au tavane înalte,

devenind mult mai confortabile.

Și e de asemenea frumoasă.

Cumva uitasem că asta
este posibil pentru spitale.

Dacă ne dorim clădiri mai bune în care
să murim, trebuie să discutăm despre asta,

dar fiindcă subiectul morții
ni se pare incomod,

îl evităm

și nu dezbatem felul în care privim,
ca societate, moartea.

Ce m-a surprins cel mai mult
în cercetarea mea,

e cât de schimbătoare ne sunt percepțiile.

Acesta e primul crematoriu
din Marea Britanie,

construit în Woking în 1870.

Construcția sa a provocat proteste
în satul din apropiere.

Incinerarea era inacceptabilă
și 99,8% din oameni erau înmormântați.

Și totuși, la doar 100 de ani după aceea,
trei sferturi dintre noi sunt incinerați.

Oamenii sunt destul de dispuși
să schimbe lucrurile

dacă au ocazia să discute despre ele.

Această conversație
despre moarte și arhitectură

e ceea ce îmi dorisem inițial
când am organizat expoziția

din luna iulie din Veneția
intitulată „Moarte în Veneția".

A fost proiectată într-un mod
destul de jucăuș

încât oamenii să poată interacționa cu ea.

Iată una dintre exponate
reprezentând o hartă interactivă a Londrei

ce arată câte proprietăți imobiliare
ale orașului

sunt dedicate morții,

și când treceți cu palma peste hartă,

numele imobiliarului, clădirii
sau cimitirului sunt dezvăluite.

O altă expoziție era o serie
de cărți poștale

pe care oamenii le puteau lua cu ei.

Acestea arătau
locuințele oamenilor, spitalele

cimitirele și morgile,

spunând povestea diferitelor spații

prin care trecem de-o parte
și de alta a morții.

Voiam să arătăm că locul unde murim

este o parte cheie a felul în care murim.

Cel mai interesant a fost felul în care
vizitatorii au reacționat la expoziție,

în special la lucrările audio-vizuale.

Am văzut oamenii alergând
și dansând prin cameră

încercând să activeze exponatele
în diverse feluri,

și la un moment dat se opreau

și își aminteau că expoziția
era dedicată morții,

și că probabil nu se cuvenea
să se comporte astfel.

Dar de fapt, mă întreb
dacă există doar un singur fel

în care să vă comportați
în preajma morții,

iar dacă nu, aș dori să vă întreb
cum credeți că ar fi o moarte bună

și cum credeți că ar arată
arhitectura ei,

dacă nu ar trebui să fie
mai puțin așa și mai mult în acest fel?

Mulțumesc.

(Aplauze)