Pentru toți cei care au iubit vreodată: să regândim infidelitatea

Infidelitatea e trădarea supremă. Dar așa trebuie să fie oare? Esther Perel, terapeut de cuplu, investighează cauzele infidelității și arată de ce aventurile amoroase sunt atât de traumatizante - pentru că ne amenință siguranța emoțională. Ea vede ceva neașteptat în infidelitate: o expresie a tânjirii și a pierderii. Un material ce trebuie vizionat de oricine a înșelat sau a fost înșelat, sau de oricine vrea, pur și simplu, să înțeleagă relațiile dintr-o nouă perspectivă.

De ce înșelăm?

De ce înșală oamenii fericiți?

Ce anume vrem să spunem
prin „infidelitate”?

E o întâlnire, o poveste de dragoste,
sex plătit, spațiu virtual de chat,

un masaj cu final fericit?

De ce credem că bărbații înșală
din plictiseală sau frica de intimitate

și femeile datorită singurătății
și dorinței de intimitate?

E întotdeauna o aventură
sfârșitul unei relații?

În ultimii 10 ani
am călătorit prin toată lumea

și am lucrat mult, cu sute de cupluri
care au fost distruse de infidelitate.

Există un singur act simplu de abatere

care poate distruge relația unui cuplu,

fericirea și chiar identitatea lor:

o aventură amoroasă.

Și totuși, acest fapt atât de comun
e atât de prost înțeles.

Așadar, mă adresez tuturor celor
care au iubit măcar o dată.

Adulterul a existat
de când s-a inventat căsătoria,

și la fel și tabuul împotriva lui.

De fapt infidelitatea are o tenacitate
pe care căsătoria o poate doar invidia,

într-atât încât asta e singura poruncă

repetată de două ori în Biblie:

o dată despre a o comite
și o dată despre a te gândi la ea.

(Râsete)

Cum împăcăm, așadar,
ceea ce e interzis universal,

și totuși se practică universal?

De-a lungul istoriei bărbații
erau practic liberi să înșele

fără urmări grave

și mai aveau și o grămadă de teorii
biologice și evoluționiste

care le justificau nevoia de a „hoinări”.

Așa că dublul standard e la fel de vechi
ca însuși adulterul.

Dar cine știe ce se-ntâmplă
dincolo de aparențe, nu-i așa?

Când vine vorba de sex,

bărbații se simt presați
să se laude și să exagereze,

dar pentru femei presiunea e spre
a ascunde, minimiza, nega,

ceea ce nu e surprinzător când te gândești
că mai sunt nouă țări

unde femeile sunt ucise
pentru infidelitate.

Pe vremuri, monogamia însemna
o persoană pentru toată viața.

Acum monogamia înseamnă
câte o persoană pe rând.

(Râsete)

(Aplauze)

Mulți dintre voi ați spus probabil:

„Sunt monogam în toate relațiile mele.”

(Râsete)

Pe vremuri ne căsătoream
și apoi făceam sex pentru prima oară.

Acum ne căsătorim
și nu mai facem sex cu alții.

Monogamia nu avea nimic de-a face
cu iubirea.

Bărbații se bazau pe fidelitatea femeilor

ca să știe ai cui erau copiii

și cine ia vacile după ce voi muri.

Toată lumea vrea să știe
procentajul celor care înșală.

Mi s-a tot pus întrebarea asta
de când am ajuns la conferință.

(Râsete)

E valabil pentru voi.

Însă definiția infidelității continuă
să se extindă:

sexting, pornografia, folosirea în secret
a aplicațiilor de întâlniri.

Așadar, deoarece nu există o definiție
universal acceptată

a ceea ce înseamnă infidelitatea,

estimările variază mult,
de la 26 la 75 %.

În plus suntem noi înșine
contradicții ambulante.

95% din noi spun că e îngrozitor

ca partenerul să mintă
în legătură cu o aventură,

dar cam tot atâția spun

că ar proceda exact la fel dacă
ar avea ei o aventură.

(Râsete)

Mie îmi place o definiție a aventurii

care aduce la un loc
cele trei elemente cheie:

o relație secretă,
care e „inima” unei aventuri,

o anume legătură emoțională
mai slabă sau mai puternică

și o alchimie sexuală.

Alchimie e cuvântul cheie,

deoarece entuziasmul erotic e atât de mare

încât sărutul pe care doar ți-l imaginezi

poate fi la fel de puternic și fermecător

ca atunci când faci dragoste ore-ntregi.

Vorba lui Marcel Proust,

imaginația noastră e cea responsabilă
de iubire, și nu cealaltă persoană.

Așadar, nu a fost niciodată mai ușor
să înșeli

și nu a fost nicicând mai greu
să ții un secret.

Nicicând nu a cerut infidelitatea
un preț psihologic mai mare.

Când căsătoria avea un obiectiv economic,

infidelitatea amenința
siguranța economică.

Dar acum căsătoria
e un aranjament romantic,

iar infidelitatea ne amenință
siguranța emoțională.

Ironia e că obișnuiam să apelăm la adulter

ca spațiu unde căutam iubirea pură.

Dar acum când căutăm iubirea în căsătorie,
adulterul o distruge.

Sunt trei feluri în care cred că
infidelitatea rănește diferit în prezent.

Avem un ideal romantic

în care ne concentrăm pe o persoană

pentru a ne îndeplini
o listă interminabilă de nevoi:

să fie cel mai tare iubit,
prietenul meu cel mai bun,

cel mai bun părinte,
confidentul de încredere,

tovarășul emoțional, egalul intelectual.

Eu sunt aceea: sunt aleasă, sunt unică,

sunt indispensabilă, de neînlocuit.

Eu sunt Ea.

Dar infidelitatea îmi spune că nu sunt.

E trădarea supremă.

Infidelitatea anulează
marea ambiție a iubirii.

Dar dacă infidelitatea a fost mereu
dureroasă de-a lungul istoriei,

astăzi e adesea traumatizantă,

deoarece amenință modul
în care ne raportăm la sine.

Pacientul meu Fernando e marcat.

Spune întruna: „Credeam că-mi știu viața.

Credeam că știu cine ești tu,
ce e cuplul nostru, cine sunt eu.

Acum mă îndoiesc de tot.

Infidelitatea – o violare a încrederii,
o criză de identitate.

„Pot să mai am încredere în tine?”,
întreabă el.

„Pot să mai am încredere în cineva?”

Tot asta îmi zice pacienta mea Heather,

când îmi spune povestea ei și a lui Nick.

Căsătorită, doi copii.

Nick a plecat într-o călătorie de afaceri,

iar Heather se joacă pe iPad-ul lui
cu băieții,

când vede un mesaj pe ecran:

„Abia aștept să te văd.”

Ciudat, gândește ea, tocmai ne-am văzut.

Apoi un alt mesaj:

„Abia aștept să te țin în brațe.”

Și Heather își dă seama

că nu sunt pentru ea.

Îmi mai spune și că
tatăl ei a avut escapade,

dar mama ei a găsit o chitanță în buzunar,

și puțin ruj pe guler.

Heather continuă să caute

și găsește sute de mesaje,

schimburi de fotografii și
dorințe exprimate.

Detaliile vii ale aventurii de doi ani
a lui Nick

îi apar în față în timp real.

Înțeleg astfel

că aventurile în era digitală
sunt ca o moarte dintr-o mie de tăieturi.

Dar mai e un paradox
cu care ne confruntăm în prezent.

Datorită acestui ideal romantic,

ne bazăm pe fidelitatea partenerului
cu o fervoare unică.

Însă nicicând nu am fost mai tentați
să înșelăm,

și nu pentru că avem acum noi dorințe,

ci pentru că trăim într-o eră

în care ne simțim îndreptățiți
să ne urmăm dorințele,

deoarece asta e cultura
în care merit să fiu fericită.

Iar dacă se divorța
pentru că nu eram fericiți,

astăzi divorțăm
pentru că putem fi mai fericiți.

Dacă divorțul era o rușine,

azi a rămâne când poți pleca

e noua rușine.

Heather nu poate vorbi cu prietenii

deoarece se teme să n-o judece
pentru că încă îl iubește pe Nick

și peste tot primește același sfat:

părăsește-l, scapă de balast.

Dacă rolurile ar fi inversate,
Nick ar fi în aceeași situație.

Să rămâi e noua rușine.

Deci, dacă putem divorța,

de ce mai avem aventuri?

Presupunerea tipică e că,
dacă cineva înșală,

ceva e în neregulă cu relația sau cu tine.

Dar nu se poate ca milioane de oameni
să fie toți patologici.

Logica e următoarea: dacă ai acasă
tot ce-ți trebuie,

nu mai e nevoie să cauți în altă parte,

presupunând că există căsătoria perfectă

care ne va imuniza
împotriva dorului de ducă.

Dar dacă pasiunea are
un termen de garanție limitat?

Dacă există unele lucruri
pe care chiar și o relație bună

nu le poate nicicând oferi?

Dacă până și oamenii fericiți înșală,

ce înseamnă asta?

Marea majoritate
a oamenilor cu care lucrez

nu sunt deloc niște Don Juani cronici.

Ei sunt adesea oameni care sunt
monogami convinși

cel puțin pentru partenerul lor.

Dar există un conflict

între valorile lor și comportamentul lor.

Sunt oameni care au fost de fapt
fideli decade întregi,

dar într-o bună zi trec de o limită

de care nu au crezut vreodată
că vor trece,

cu riscul de a pierde totul.

Dar pentru un dram de ce?

Aventurile amoroase sunt un act de trădare

și o expresie a tânjirii și a pierderii.

În miezul unei escapade se află adesea

un dor și o dorință de a avea
o legătură emoțională,

noutate, libertate, autonomie
și intensitate sexuală,

dorința de a regăsi un sine pierdut

sau o încercare de a readuce vitalitatea
în fața pierderii și tragediei.

Mă gândesc la o altă pacientă, Priya,

care are o căsnicie fericită,

își iubește soțul

și nu l-ar răni niciodată.

Dar mai îmi spune

că a făcut mereu ceea ce se așteptau
cu toții să facă:

să fie o fată bună, o soție bună,
o mamă bună,

să aibă grijă de părinții ei imigranți.

Priya s-a îndrăgostit de arboricultorul
care i-a scos un copac din grădină

după Uraganul Sandy.

Cu camionul și tatuajele sale,
e chiar opusul ei.

La 47 de ani, aventura Priyei reflectă
adolescența care i-a lipsit.

Povestea ei evidențiază faptul că
atunci când căutăm privirea altuia,

nu e întotdeauna partenerul nostru
cel căruia îi întoarcem spatele,

ci persoanei care am devenit.

Și nu căutăm neapărat o altă persoană,

ci mai degrabă un alt sine.

Pretutindeni în lume

există un cuvânt pe care mi-l spun
cei ce au aventuri amoroase:

se simt vii.

Adesea îmi povestesc
despre pierderi recente:

un părinte care a murit,

un prieten ce a pierit prea curând,

vești proaste de la medic.

Moartea și mortalitatea trăiesc adesea
în umbra unei idile,

pentru că adesea ridică
semne de întrebare.

Asta e tot? Mai e și altceva?

O să mai continui așa încă 25 de ani?

O să mai simt vreodată ce-am simțit?

M-a făcut să mă gândesc că
poate aceste întrebări

sunt cele care îi fac pe oameni
să treacă linia,

iar unele idile sunt o încercare
de a învinge întunericul,

un antidot împotriva morții.

Contrar a ceea ce ați putea crede,

idilele sunt prea puțin legate de sex
și mult mai mult de dorință:

dorința de atenție, de a te simți special,

de a te simți important.

Structura unei aventuri,

faptul că nu poți nicicând să ai iubitul,

ține dorința vie.

Ăsta e un mecanism al dorinței,

deoarece incompletudinea, ambiguitatea,

te face să dorești ceea ce nu poți să ai.

Unii dintre voi poate se gândesc
că aventurile nu apar în relații deschise,

dar nu e adevărat.

Mai întâi discuția despre monogamie nu e
totuna cu discuția despre infidelitate.

Se pare însă că până și atunci când

avem libertatea de a avea
alți parteneri de sex,

tot suntem ispitiți de puterea
fructului oprit,

adică dacă facem
ceea ce nu ar trebui să facem,

atunci simțim că facem
cu adevărat ceea ce ne dorim.

Le-am spus unora dintre pacienții mei

că dacă ar putea aduce în relația lor

10% din îndrăzneala, imaginația și verva
pe care le pun în escapadele lor,

probabil nu ar trebui să vină la mine.

(Râsete)

Așadar, cum ne vindecăm după o aventură?

Dorința are rădăcini adânci.

La fel și trădarea.

Se poate însă vindeca.

Unele aventuri sunt precum
clopotele de înmormântare

pentru relații care erau deja pe moarte.

Altele deschid ușa unor noi posibilități.

Majoritatea cuplurilor care au trecut prin
experiența escapadelor rămân împreună.

Altele abia vor supraviețui,

iar altele pot să transforme
o criză într-o oportunitate.

Vor putea transforma asta
într-o experiență generativă.

Mă gândesc mai mult la partenerul înșelat,

care spune adesea:

„Crezi că eu nu mi-am dorit mai mult?
Dar nu eu sunt cel care a înșelat.”

Acum că aventura a ieșit la iveală,

și ei ajung să ceară mai mult,

și nu mai trebuie să investească
într-o situație

care nu funcționa prea bine
nici pentru ei.

Am observat că multe cupluri,

imediat după escapadă,

datorită acestei „dezordini”
ce poate duce la o nouă ordine,

vor avea discuții profunde,
sincere, deschise,

așa cum nu au mai avut de mult.

Partenerii care nu mai erau
interesați sexual

devin înfierbântați de o dorință

pe care nu și-o pot explica.

Ceva legat de frica de a pierde
va reaprinde dorința,

și va deschide drumul
unui nou tip de adevăr.

Când o escapadă iese la iveală,

ce pot face concret cuplurile?

Știm de la traume că vindecarea începe

când vinovatul recunoaște că a greșit.

Așadar, pentru partenerul care a înșelat,

pentru Nick,

un lucru e să pună capăt aventurii,

dar celălalt e actul esențial de a exprima

vina și remușcarea de a-și fi rănit soția.

Adevărul e că

am observat că destul de mulți oameni
care au aventuri

se simt îngrozitor de vinovați
că și-au rănit partenerul,

dar nu se simt vinovați
pentru aventura în sine.

Diferența asta e importantă.

Nick trebuie să aibă grijă de relație.

Pentru un timp, trebuie să devină
apărătorul hotarelor.

E responsabilitatea lui să o clădească,

deoarece dacă se gândește la asta,

poate să o elibereze pe Heather de obsesie

și de nevoia de a se asigura
că aventura e dată uitării,

și că încrederea începe să se reclădească.

Dar pentru Heather,

sau pentru partenerii înșelați,

e esențial să facă lucruri care le readuc
sentimentul propriei valori,

să se înconjoare de iubire, de prieteni
și de activități

ce readuc bucuria, sensul și identitatea.

Chiar mai important însă

e să nu mai caute detalii sordide:

Unde erai? Unde ați făcut-o?

Cât de des? E mai bună la pat ca mine?

Sunt întrebări care aduc mai multă durere
și te țin trează noaptea.

În schimb, treci la ceea ce eu numesc
„întrebările investigative”,

cele care caută sensul și motivele:

Ce a însemnat escapada asta pentru tine?

Ce ai putut exprima sau trăi cu ea
și nu mai puteai cu mine?

Cum te-ai simțit când te-ai întors acasă?

Ce apreciezi la noi?

Ești mulțumit că s-a terminat?

Fiecare aventură va redefini o relație

și fiecare cuplu va decide

care va fi moștenirea aventurii.

Aventurile însă rămân și nu vor dispărea.

Dilemele iubirii și dorinței

nu se reduc la răspunsuri simple
alb-negru, bine-rău,

victimă și răufăcător.

Trădarea ia multe forme într-o relație.

Sunt multe feluri
în care ne trădăm partenerul:

desconsiderare, neglijare,

indiferență, violență.

Trădarea sexuală e doar un mod
de a-ți răni partenerul.

Cu alte cuvinte, victima unei aventuri

nu e întotdeauna victima într-o căsnicie.

M-ați ascultat

și știu ce vă gândiți:

are un accent francez,
cu siguranță e pro aventuri.

(Râsete)

Vă înșelați.

Nu sunt franțuzoaică.

(Râsete)

(Aplauze)

Și nu susțin aventurile.

Dar deoarece cred că o aventură poate
să ducă și la ceva bun,

mi s-a pus adesea o întrebare ciudată:

dacă aș recomanda-o vreodată.

Nu vă recomand să aveți o aventură

așa cum nu vă recomand să aveți cancer,

dar știm că oamenii care au fost bolnavi

vorbesc adesea despre cum boala
le-a oferit o nouă perspectivă.

Întrebarea care mi s-a tot pus
de când am ajuns la această conferință

și am spus că voi vorbi
despre infidelitate a fost:

pentru sau împotrivă?

Am spus „Da”.

(Râsete)

Privesc aventurile
dintr-o perspectivă dublă:

pe de-o parte durere și trădare,

pe de altă parte dezvoltare și
căutare de sine prin celălalt.

Ce ți-a făcut ție
și ce-a însemnat pentru mine.

Când un cuplu vine la mine după o aventură

care a ieșit la iveală,

le spun adesea:

„În prezent, în Vest

majoritatea avem două sau trei relații

sau căsnicii,

iar unii chiar cu aceeași persoană.

Prima căsnicie s-a terminat.

Ați vrea să clădiți o a doua împreună?”

Vă mulțumesc.

(Aplauze)