Nu sunt aici pentru a vă inspira.

Stella Young este actriță de comedie şi jurnalist care foloseşte un scun cu rotile -- fapt care, subliniază ea, nu o transformă în obiect inspiraţional pentru oameni. În acest discurs, Young discută despre modul în care societatea transformă persoanele cu dizabilităţi în obiecte de inspirație.

Am crescut într-un orăşel

în Victoria.

Am avut o viaţă obişnuită.

Am mers la şcoală, am ieşit cu prietenii

şi m-am bătut cu surorile mai mici.

A fost cât se poate de normal.

La 15 ani, un membru al comunităţii

i-a abordat pe părinţii mei

pentru că dorea să mă nominalizeze

pentru un premiu.

Ei au spus: „Foarte drăguţ,

dar există o problemă.

Ea nu a realizat nimic". (Râsete)

Şi aveau dreptate.

Am mers la şcoală, am luat note bune.

Am avut un job dupa şcoală

la salonul de coafură al mamei mele

unde mă uitam la

„Buffy spaima vampirilor"
şi „Golful Dawson".

Ştiu. E o contradicţie.

Dar aveau dreptate.

Nu făcusem nimic ieşit din comun.

Deloc.

Ceva care să poată fi considerat realizare

dacă eliminaţi din ecuaţie dizabilitatea.

Mai târziu, când eram profesor

la un liceu în Melbourne

şi eram de 20 de minute în clasă,

un băiat a ridicat mâna şi a spus

„Doamnă, când începeţi discursul?"

Iar eu am spus: „Poftim?"

Le povesteam

de 20 de minute despre legea defăimării.

Iar el spune: „Vorbesc despre

discursul motivaţional.

Ca atunci când vin la şcoală
persoane în scaunul cu rotile

şi spun lucruri motivaţionale?"

(Râsete)

„Au loc de obicei în holul mare."

Atunci mi-am dat seama:

Copilul experimentase contactul
cu persoane cu dizabilităţi

doar ca obiect inspiraţional.

Nu suntem aşa pentru acest copil

-- care n-are nici o vină --

dar pentru mulţi dintre noi e adevărat.

Pentru mulţi, persoanele cu dizabilităţi
nu sunt profesorii noştri,

doctorii sau manichiuristele.

Nu suntem oameni reali.
Noi doar inspirăm pe alţii.

Eu stau aici pe scenă

în acest cărucior cu rotile

şi voi vă aşteptaţi

să vă inspir. Corect? (Râsete)

Da.

Ei bine, mă tem că

o să vă dezamăgesc destul de rău.

Nu sunt aici să vă inspir.

Ci să vă spun că suntem minţiţi

cu privire la dizabilitate.

Ne-a fost vândută minciuna

că dizabilitatea e un Lucru Rău (cu litere mari).

Iar dacă trăieşti cu o dizabilitate

eşti excepţional.

Nu este un lucru rău

şi nu te face excepţional.

Iar în ultimii ani am reușit

să propagăm această minciună

chiar şi în social media.

Aţi văzut probabil imagini ca:

„Singura dizabilitate in viață
e o atitudine rea."

Sau: „Scuza ta este invalidă."

Sau: „Înainte să renunţi, încearcă!"

Sunt doar câteva exemple

şi există multe imagini.

Poate aţi văzut una

cu o fată fără mâini

care pictează cu un creion în gură.

Sau un copil care aleargă

cu protezele din fibră de sticlă.

Şi aceste imagini

popularizate

sunt pornografie inspiraţională.

(Râsete)

Şi folosesc intenţionat acest termen

pentru că tratează ca obiecte
un grup de oameni

pentru beneficiul altui grup.

Adică folosim oamenii cu dizabilităţi

în beneficiul celorlalţi.

Scopul acestor imagini

este să vă inspire, să vă motiveze

şi să spuneţi

în gând: „Viaţa mea

ar putea fi mai rea decât este."

„Aş putea fi acea persoană".

Dar dacă eşti acea persoană?

Am pierdut şirul momentelor în care

m-au abordat oameni străini

care să-mi spună că sunt curajoasă,

că îi inspir

şi asta cu mult înainte ca munca mea

să aibă legatură cu publicul.

Ei mă felicitau

că reuşesc să mă trezesc dimineaţa

şi să-mi aduc aminte numele. (Râsete)

Şi asta te transformă în obiect.

Aceste imagini te tratează drept obiect,

adică folosesc oamenii cu dizabilităţi

în beneficiul celorlalţi.

Ei sunt acolo ca să îi priveşti

şi să gândeşti că lucrurile
nu sunt atât de rele

şi să uiţi de îngrijorări.

Iar viaţa unei persoane cu dizabilităţi

este dificilă.

Avem de depăşit anumite lucruri.

Dar acele lucruri

diferă de cele la care vă gândiţi.

Nu au legătură cu corpul.

Folosesc „persoane cu dizabilităţi" deliberat

pentru că subscriu
modelului social al dizabilităţii

care spune că dizabilitatea este accentuată

mai degrabă de societatea în care trăim

decât de corpurile şi diagnosticul nostru.

Am trăit mult în acest corp.

M-am ataşat de el.

Face lucrurile de care am nevoie

şi am învăţat să-l folosesc optim

ca şi voi

şi despre asta-i vorba în acele imagini.

Ei nu fac nimic special.

Îşi folosesc corpul

cât mai bine.

Este deci oare corect să îi tratăm

în acest fel

şi să arătam acele imagini?

Când oamenii spun: „Mă inspiri"

o spun ca un compliment.

Şi ştiu de ce.

Din cauza minciunii

că dizabilitatea te face extraordinar.

Sincer: nu este aşa.

Ştiu ce gândiţi.

Sunt aici plină de inspiraţie

şi vă gândiţi „Doamne, Stela,

pe tine nu te inspiră nimic?"

Ba da.

Învăţ de la alte persoane cu dizabilităţi.

Nu că aş fi mai norocoasă ca ele.

Ci că este o idee genială

să foloseşti paleta de grătar

să apuci lucrurile de jos. (Râsete)

Învăţ un truc: cum să-mi încarc

bateria de la telefon
de la bateria scaunului.

Genial.

Învăţăm unii de la alţii puterea şi tăria

nu în pofida corpurilor şi diagnosticelor

ci în ciuda lumii care ne consideră excepţionali

şi ne transformă în obiecte.

Cred că această minciună

despre dizabilitate este nedreaptă.

Ne face viaţa mai grea.

Iar citatul „Singura dizabilitate în viaţă

e o atitudine greşită,"

motivul pentru care este un rahat

este pentru că nu e adevărat.

Din cauza modelului dizabilităţii,

dacă zâmbim la scări

nu se transformă în rampă.

Niciodată. (Răsete) (Aplauze)

Dacă zâmbim la ecranul televizorului

nu apar subtritări

pentru oamenii fără auz.

Şi nici stând în mijlocul unei librării

radiind o atitudine pozitivă

nu va face cărţile să fie în braille.

Nu se va întâmpla.

Vreau să trăiesc într-o lume

în care dizabilitatea
nu este excepţia ci norma.

Într-o lume în care o fată de 15 ani

care stă în camera ei

şi se uită la „Buffy, spaima vampirilor"

nu este considerată excepţională

doar pentru că stă jos.

Vreau să trăiesc într-o lume

în care să nu avem
aşteptări atât de joase

de la oamenii cu dizabiliăţi

că îi felicităm că se dau jos din pat

şi îşi aduc aminte cum îi cheamă.

Într-o lume în care valorizăm realizările

oamenilor cu dizabilităţi

şi într-o lume

în care un copil din clasa a 11-a
de la liceul din Melbourne

nu este surprins

că profesorul foloseşte scaunul cu rotile.

Dizabilitatea nu te face excepţional

dar întrebându-te ce ştii despre asta,
te face excepțional.

Mulţumesc.

(Aplauze)