Cum găsim soluțiile pentru depresie? | Jonathan Flint | TEDxUCLASalon

Profesor la Departamentul de Psihiatrie și Științe Biocomportamentale de la Școala de Medicină David Geffen de la UCLA, Jonathan Flint explică modul în care putem ajuta persoanele care suferă de depresie.

Acest discurs a fost prezentat la un eveniment TEDx, folosind formatul conferinței TED, dar organizat independent de comunitatea locală. Aflați mai multe: https://www.ted.com/tedx

Când eram adolescent,

mama mea s-a alăturat unei organizații
numite „Samaritenii”.

Era prima organizație din Regatul Unit

care înființase o linie de criză
pentru sinucigași.

Mergea des în centrul Londrei,

în subsolul rece al unei biserici,

în fața unor telefoane
și vorbea cu oameni disperați.

Într-o vacanță de Crăciun,
m-a rugat să vin cu ea.

Eram îngrozit.

Nu credeam că sunt în stare

și eram sigur că nu pot să fiu de ajutor,

dar ea m-a liniștit,
spunându-mi că o să fie acolo

și că e sigură că pot să ajut.

Primul apel la care am răspuns
a fost de la cineva

care voia să se sinucidă
înghițind un flacon de pastile.

Am vorbit, sau mai degrabă am ascultat,

iar la sfârșit, cel care sunase
a aruncat pastilele și mi-a mulțumit.

Din asta am învățat că pot face ceva,

că și doar să asculți povestea cuiva
poate fi de ajutor

și cred că oricine poate face acest lucru,

indiferent de pregătire.

Acum sunt psihiatru,

și probabil vă gândiți
că pot face mai mult decât să ascult,

și aveți dreptate;
pot prescrie multe tratamente.

Dar acesta este și motivul
pentru care e așa de frustrant,

deoarece nu știu ce se potrivește și cui,

nu știu când e cel mai bine
să prescriu tratamente

și sunt situații
când niciun tratament nu funcționează.

Când lucram la Oxford,

am avut grijă de soția patronului
unui restaurant italian,

care suferea de depresie

pentru prima dată în viață, la 40 de ani.

Și am făcut ceea ce învățasem:

am încercat psihoterapie,
am încercat diferite antidepresive,

dar singura consecință a efortului meu
a fost că a luat o supradoză de pastile

și a trebuit să o duc la spital,

unde starea ei
a continuat să se deterioreze așa de tare,

încât a slăbit foarte mult
și și-a pus viața în pericol.

Așa că am apelat la un tratament
cu o reputație foarte proastă:

terapia cu șocuri electrice.

În mod surprinzător,

în câteva săptămâni,

s-a recuperat atât de bine,
încât am putut să o externăm

de parcă nimic nu se întâmplase.

M-a făcut să mă gândesc:
„De ce n-am știut înainte?

De ce n-am știut
cum să tratez această persoană

la timpul potrivit
și să evit toate acestea?

Motivul pentru care sunt aici

și cel pentru care aceasta
e o problemă atât de mare

e că nu înțelegem cu adevărat
ce cauzează depresia,

și asta e întrebarea
pe care trebuie să ne-o punem

dacă vrem să facem progrese.

De aceea am plecat de la Oxford -

am fost acolo 25 de ani -
și am venit la UCLA.

UCLA a pus în centrul misiunii sale
de vindecare a depresiei

un studiu care să arate cauzele depresiei.

A avut curajul și dorința

de a porni acest lucru
la o scară corespunzătoare,

un studiu pe 100.000 de persoane.

Am vrut să mă alătur și eu.

Motivul pentru care depresia
e atât de greu de studiat

și cel pentru care trebuie
să se facă la o scară atât de mare

e că nu vorbim de o singură boală.

Să încercăm să aflăm cauzele depresiei

e ca și cum am încerca
să înțelegem cauzele cancerului,

fără să știm că există leucemie,
cancer de colon, de piele...

având toate acestea combinate

fără să știm că au origine
și evoluție diferite.

Probabil cunoașteți persoane
care sunt tot timpul nefericite

fără un motiv vizibil.

Apoi mai sunt și altele care,

aparent fără nicio problemă,
supraviețuiesc celor mai grave calamități,

și altele care trec
prin întâmplări stresante

și devin extrem de deprimate.

De ce unii oameni rezistă, iar alții nu?

Probabil unul dintre cele
mai mari mistere ale acestei boli:

de ce oamenii cu depresie

au uneori simptome complet diferite?

Unii își pierd pofta de mâncare,
slăbesc, nu pot dormi.

Alții dorm mai mult și se îngrașă.

Dacă e să răspundem la aceste întrebări,

trebuie să adunăm informații
despre starea de spirit a oamenilor

și despre ce se întâmplă cu ei
pe o perioadă îndelungată.

Depresia e o boală recurentă.

Modul în care lucrăm în prezent
e să vorbim cu oamenii,

prin interviuri clinice,
iar acest mod nu e doar lent -

nu e potrivit pentru 100.000 de oameni -

dar este și inexact.

Trebuie să aflu cum dorm pacienții mei
și să vorbesc cu ei despre asta,

deși știm că memoria oamenilor
despre somn este proastă.

Spre deosebire de doctori,
eu nu pot cere teste de sânge,

nici studii de imagistică,

nu am un mod de evaluare obiectivă
a stării de spirit -

până acum.

UCLA transformă
modul în care colectăm aceste informații.

Lucrând cu psihologi, ingineri,
informaticieni,

am dezvoltat un sistem
de urmărire a stării de sănătate.

Permiteți-mi să vă arăt cum funcționează.
Pun pariu că toată lumea are un telefon.

Îl folosiți pentru a obține informații.

Citiți postări pe rețelele sociale,
căutați pe Google și așa mai departe.

Noi vrem să îl folosim pentru a aduna
informații despre starea voastră.

Să vă dau un exemplu.

Sunteți de acord
că atunci când oamenii sunt depresivi,

se schimbă ceva în vocea lor.

S-ar putea să vorbească mai încet,

sau calitatea vocii să se schimbe.

Ei bine, am lucrat cu ingineri

și am descoperit că putem,
folosind o înregistrare de patru secunde,

să punem diagnosticul de depresie
cu o acuratețe de aproximativ 90%.

Și chiar dacă n-am reușit încă,

suntem aproape siguri
că din aceeași înregistrare

putem estima

dacă cineva se gândește la sinucidere.

Când spun înregistrare de patru secunde
nu mă refer la interviu clinic.

Pot fi lucruri obișnuite

precum: „Unde locuiești?”,
„Care e adresa ta?”,

lucruri de genul acesta.

Această tehnologie ne ajută
să punem diagnosticul mai devreme,

să tratăm mai devreme

și eventual să salvăm vieți.

Am început să folosim această tehnologie
în rândul studenților

și în clinicile de aici.

Ne-am îndreptat către două grupuri -
persoane în vârstă,

unde am observat că motivele
pentru care bătrânii intră în depresie

sunt foarte diferite
de cele care îi afectează pe studenți.

Al doilea grup de referință

cuprinde persoanele la care depresia
a atins cote periculoase

și anume mamele de nou-născuți.

Este un lucru îngrozitor

să vezi că o femeie nu poate avea grijă
de copilul ei din cauza depresiei;

doar plânge și se gândește la sinucidere.

Vrem să oprim asta.

Așadar, oferim un sistem
de sănătate comportamentală

tuturor celor care vin la maternitate,

incluzându-l
în asistența medicală obișnuită,

pentru a detecta devreme această afecțiune
și pentru a oferi un tratament adecvat.

Misiunea UCLA nu se oprește
la a trata oamenii din acest oraș.

Dorim să vindecăm depresia peste tot.

Și ne-am gândit
la modalități de a face acest lucru.

Anul trecut am fost în Taiwan

și am prezentat Ministerului Sănătății
ce am făcut la UCLA.

Ministrul ne-a spus
că depresia e o problemă.

Și-au dat seama că suicidul
e o problemă majoră de sănătate

și nu au nicio strategie.

Ne-au felicitat pentru ce am făcut aici

și au acceptat

să introducem versiunea chinezească
a sistemului nostru

într-un spital din Taipei,

iar eu cred că vom extinde asta
și la alte spitale

și poate chiar pe toată insula.

Sper că în curând vom colabora
cu oameni din întreaga lume,

astfel încât să soluționăm
cea mai mare cauză a suferinței din lume.

Peste tot oamenii suferă de depresie

și tratamentele oferite nu sunt de ajutor.

Cred că gravitatea acestei probleme

cu care se confruntă cineva cu depresie

este ceva greu de suportat

și ne simțim neputincioși în fața ei.

Și când singurii care ar putea să ne ajute

sau să ne ofere soluții
sunt oamenii de știință,

a căror existență și abordare
pare să fie diferită de a noastră,

toate acestea ne fac să ne distanțăm

de oamenii care suferă de depresie,

doar pentru a întări
acel sentiment de neputință.

Am început prin a vă spune
cât de neajutorat m-am simțit

în fața unui om care voia să se sinucidă.

Cred că cei mai mulți dintre noi
nu vrem să avem de-a face cu depresia,

pentru că simțim nu doar
că nu putem fi de ajutor,

dar poate facem mai mult rău.

Dar în timp ce depresia e necunoscută
în multe privințe,

suferința și tristețea

sunt o extensie a vieții de zi cu zi

și mulți oameni sunt atinși
de această afecțiune la un anumit nivel.

Știm ce înseamnă suferința și tristețea
și cunoaștem oameni deprimați.

E o problemă care trebuie
să ne intereseze pe toți.

V-am spus cum mi-am dat seama
că nu sunt neputincios.

Ceea ce am învățat și ceea ce fac
puteți să faceți și voi.

E de ajuns să învățăm
despre depresie, despre boală,

și să întindem o mână celor în depresie,

toți putem face asta, toți putem ajuta.

E de ajuns să ascultăm, și asta ajută.

Așa cum faceți acum.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)