Charlie Todd: Experienţa comună a absurdităţii

Charlie Todd provoacă scene bizare, hilare şi surprinzătoare în locuri publice: Şaptezeci de dansatori sincronizaţi în vitrinele magazinelor, „vânătorii de fantome" alergând prin Biblioteca publică a New York-ului şi călătoria anuală fără pantaloni în metrou. La TEDxBloomington, arată cum grupul lui, Improv Everywhere, foloseşte aceste scene pentru a reuni oamenii.

Am început Improv Everywhere
acum zece ani,

când m-am mutat în New York,
interesat de actorie şi comedie.

Fiind nou-venit în oraş,
nu aveam acces la vreo scenă,

aşa că am decis să mi-o creez singur,
în locuri publice.

Primul proiect prezentat e prima
„Călătorie-cu-metroul-fără-pantaloni”.

A fost în ianuarie 2002.

Această femeie e vedeta filmului.

Nu ştie că e filmată.
E filmată cu o cameră ascunsă.

Suntem în metroul nr. 6 din New York.

Asta e prima staţie pe traseu.

Aceştia sunt doi danezi care au venit
şi s-au aşezat lângă camera ascunsă.

Cel în haina maro sunt eu.

Afară e minus 1 grad Celsius.

Port căciulă, am şi fular.

Şi fata mă va observa imediat.

(Râsete)

Veţi vedea imediat
că nu port pantaloni.

(Râsete)

În acest moment, m-a observat,

dar în New York
sunt ciudaţi în orice vagon.

Unul singur nu e ceva neobişnuit.

Se întoarce la cartea ei,
cu titlul „Viol", din păcate.

(Râsete)

Aşadar, a observat ceva neobişnuit,
dar s-a întors la viaţa ei obişnuită.

Între timp, am 6 prieteni, care aşteaptă
la următoarele 6 staţii consecutive,

tot în chiloţi.

Vor intra pe rând în acest vagon.

Ne purtăm ca şi cum nu ne-am cunoaşte,

ca şi când dintr-o greşeală nefericită

am uitat să ne luăm pantalonii
în această zi rece de ianuarie.

(Râsete)

(Râsete)

Se decide să lase deoparte
cartea despre viol.

(Râsete)

Decide să fie mai atentă
la ce se petrece în jur.

Între timp, cei doi danezi
din stânga camerei pufnesc în râs.

Li se pare cel mai amuzant lucru
văzut vreodată.

Priviţi cum li se întâlnesc privirile imediat.

(Râsete)

Îmi place acest moment, deoarece,
înainte să fie o experienţă comună,

era puţin înfricoşător sau măcar
ceva puţin derutant pentru ea.

Şi devenind o experienţă împărtăşită,
deja era amuzant, ceva de care putea râde.

Metroul opreşte în a 3-a staţie
de pe linia 6.

(Râsete)

Filmul nu va arăta tot.
Treaba continuă la celelalte patru staţii.

Urcă în total 7 anonimi în chiloţi.

La a 8-a staţie, urcă o fată
cu o geantă imensă,

anunţând că are de vânzare
pantaloni la un dolar,

aşa cum se vând baterii
sau bomboane în metrou.

Toţi am cumpărat relaxaţi câte o pereche,
i-am îmbrăcat şi am spus:

„Mulţumesc! Exact ce îmi trebuia azi.”

şi am ieşit fără să ne deconspirăm,
plecând în direcţii diferite.

(Aplauze)

Mulţumesc!

Iată un instantaneu din acel film.

Îmi place la nebunie reacţia fetei.

Privind caseta mai târziu în acea zi,
m-a inspirat să continui ceea ce fac.

Unul dintre rosturile Improv Everywhere
e să creeze o scenă într-un loc public

care să fie o experienţă pozitivă
pentru alţi oameni.

E o farsă care oferă cuiva
o poveste interesantă de spus.

Reacţia ei m-a inspirat să fac
a 2-a ediţie a Călătoriei-fără-pantaloni.

Am continuat s-o facem în fiecare an.

În ianuarie anul acesta a fost a 10-a
Călătorie-fără-pantaloni,

unde un grup divers de 3.500 de persoane
au mers în chiloţi cu metroul în New York,

cu aproape toate liniile de metrou.

De asemenea, în alte 50 de oraşe din lume
au participat oameni.

(Râsete)

Începând cursurile de improvizaţie
la Upright Citizens Brigade Theater

şi am cunoscut alţi oameni creativi,
interpreţi şi comedianţi,

am început să strâng o listă de adrese

ale celor doritori să participe
la astfel de proiecte.

Aşa că am putut face proiecte mai ample.

Într-o zi, plimbându-mă prin Union Square,
am văzut această clădire,

care abia fusese construită în 2005.

La una dintre ferestre
era o fată care dansa.

Era ceva aparte, pentru că se întunecase,

dar ea era luminată din spate
de lumini fluorescente parcă era pe scenă.

Nu-mi dădeam seama de ce făcea asta.

La vreo 15 secunde, a apărut prietena ei,
care fusese ascunsă după un panou,

au râs, s-au îmbrăţişat şi au fugit.

Parcă fusese provocată să facă asta.

Asta m-a inspirat.

Privind întreaga faţadă,
erau în total 70 de ferestre,

am ştiut ce aveam de făcut.

(Râsete)

Proiectul e „Priveşte în sus mai des”.

70 de actori îmbrăcaţi în negru.

A fost complet neautorizat.

Nu am anunţat magazinele că venim.

Eu stăteam în parc să le fac semne.

Primul semnal a fost ca toţi
să ridice literele de 1 metru

ce creau mesajul
„Priveşte în sus mai des”,

numele proiectului.

Al doilea semnal a fost ca toţi odată
să înceapă să sară.

Veţi vedea startul chiar aici.

(Râsete)

Apoi, am avut dansuri.
Au dansat toţi.

Apoi am avut solo-uri,
când doar o persoană dansa

şi toţi ceilalţi arătau spre ea.

(Râsete)

Apoi am făcut iar semn cu mâna
spre următorul interpret solo,

jos, la Forever 21,
iar acesta a dansat.

Au fost şi alte activităţi.

Unii au ţopăit,
alţii s-au trântit pe jos,

Iar eu stăteam anonim în hanorac,

punând şi luând mâinile
de pe un coş de gunoi:

semnalul pentru următoarea mişcare.

Fiindcă era în Union Square Park,
lângă staţia de metrou,

sute de persoane s-au oprit
şi au privit în sus

şi au urmărit ce făceam.

Iată o fotografie mai bună cu ei.

Acest eveniment a fost inspirat
de un moment

pe care l-am văzut din întâmplare.

Următorul proiect pe care vreau să-l arăt

mi-a fost oferit
într-un e-mail de un străin.

Un licean din Texas mi-a scris în 2006:

„Ar trebui să aduni cât mai mulţi oameni,

îmbrăcaţi cu tricouri polo albastre
şi pantaloni kaki,

să intre la Best Buy şi să stea pe-acolo.”

(Râsete)
(Aplauze frenetice)

I-am răspuns acestui licean imediat:

„Da, ai dreptate.
Voi încerca weekendul acesta. Mulţumesc!”

Iată aici filmul.

Repet, era în 2005.

Este la Best Buy din New York.

Au apărut cam 80 de participanţi,
unul câte unul.

Au participat şi o fată de 8 ani,
una de 10 şi un bărbat de 65 de ani.

Deci, un grup foarte divers.

Le-am spus: „Nu munciţi.
Nu faceţi vreo treabă.

Dar nici nu cumpăraţi. Staţi pe-acolo,
dar nu cu faţa la produse.”

Angajaţii sunt cei cu ecusoane galbene.
Restul sunt actorii noştri.

(Râsete)

Angajaţilor simpli
li s-a părut foarte amuzant.

Câţiva şi-au adus camerele
din sala de recreere şi ne-au fotografiat.

Mulţi au glumit cu noi, să mergem în spate
să aducem clienţilor televizoare grele.

Managerilor şi paznicilor însă,
nu li s-a părut prea amuzant.

Îi puteţi vedea imediat.
Au cămăşi galbene sau negre.

Am trecut vreo 10 minute
până când managerii să sune la 112.

(Râsete)

Au început să se agite,
spunând tuturor că vine poliţia:

„Aveţi grijă: vine poliţia.”

Vedeţi aici poliţiştii.

Iată unul în negru,
filmat cu camera ascunsă.

Până la urmă poliţia a informat
conducerea Best Buy că nu-i ilegal

să porţi tricou polo albastru
şi pantaloni kaki.

(Râsete)

(Aplauze)

Mulţumesc!

(Aplauze)

Stătusem acolo 20 de minute;
puteam ieşi mulţumiţi din magazin.

Managerii au încercat să dea
de urma camerelor noastre.

Au prins pe câţiva care ascunseseră
camerele în genţi de voiaj.

Dar nu l-au prins pe cel care venise
doar cu o casetă goală,

s-a dus în zona de camere din Best Buy,
a băgat caseta lui într-o cameră de-a lor

şi s-a făcut că vrea s-o cumpere.

Mi-a plăcut conceptul de a folosi
tehnologia lor împotriva lor.

(Râsete)

Cele mai bune proiecte
sunt cele specifice unui loc

şi se petrec acolo cu un motiv anume.

Într-o dimineaţă, mergeam cu metroul.
Trebuia să schimb la staţia 53rd St.,

unde sunt două imense scări rulante.

E un loc deprimant pentru dimineaţă.
E foarte aglomerat.

Am decis să organizez ceva
cât mai vesel pentru o dimineaţă.

Era în iarna lui 2009,
la 8:30 dimineaţa.

E ora de vârf a dimineţii.

E foarte frig afară.

Oamenii vin din Queens,

schimbă metroul E cu metroul nr. 6.

Şi urcă pe aceste scări rulante imense
în drum spre serviciu.

ROB VREA
(Râsete)

SĂ BATĂ
(Râsete)

PALMA CU VOI.
(Râsete)

PREGĂTIŢI-VĂ!
(Râsete)

ROB
(Râsete)

(Aplauze)

Mulţumesc!

Iată o fotografie
care ilustrează totul mai bine.

A bătut palma
cu 2.000 de oameni în acea zi.

S-a spălat pe mâini înainte şi după
şi nu s-a îmbolnăvit.

Nici pentru asta n-am avut autorizaţie
şi nimănui nu părea să îi pese.

În timp, cea mai frecventă critică
adusă proiectului Improv Everywhere

lăsată anonim în comentarii pe YouTube e:
„Oamenii ăştia au prea mult timp liber.”

Nu tuturor le va plăcea tot ce faci

şi mi s-a îngroşat obrazul
datorită comentariilor de pe internet,

dar asta m-a deranjat întotdeauna
pentru că nu avem prea mult timp liber.

Participanţii Improv Everywhere
au timp liber cât orice alt newyorkez,

doar că decid ocazional
să-l petreacă într-un mod neobişnuit.

În fiecare sâmbătă şi duminică,
sute de mii de oameni în fiecare toamnă,

se adună pe stadioanele de fotbal
să urmărească meciurile.

N-am văzut pe nimeni comentând
despre un meci de fotbal:

„Oamenii ăia de pe stadion
au prea mult timp liber.”

Sigur că nu au.

E un mod minunat de petrecere
a unei după-amiezi de weekend,

să urmăreşti un meci pe un stadion.

Dar cred că e la fel de acceptabil
să petreci o după-amiază nemişcat,

împreună cu alţi 200 de oameni
în gara Grand Central,

sau să te îmbraci ca vânătorii de fantome
şi să alergi prin biblioteca din New York.

(Râsete)

Sau să asculţi acelaşi MP3
ca alţi 3.000 de oameni

şi să dansezi în linişte în parc,

sau să începi să cânţi într-un aprozar,
ca parte dintr-un musical spontan,

sau să intri în ocean de pe insula Coney,
îmbrăcat în ţinută de gală.

De copii învăţăm să ne jucăm
fără vreun motiv anume,

şi e acceptată ideea
că joaca e un lucru bun.

Cred că e valabil
şi pentru Improv Everywhere:

nu are niciun rost
pentru că nu-i nevoie să aibe.

Nu ne trebuie motive.

Cât timp e distractiv
şi pare o idee amuzantă,

dacă cei care privesc se vor simţi bine,
e deajuns pentru noi.

Ca adulţi, cred că trebuie să învăţăm
că orice mod de joacă e bun.

Vă mulţumesc mult!

(Aplauze)