Becky Blanton: Anul în care n-am avut casă

Becky Blanton avea de gând să trăiască într-o furgonetă timp de un an și să călătorească prin țară, dar cînd a cuprins-o deznădejdea și serviciul ei de autonomă s-a terminat, voiajul ei s-a transformat într-o situație permanentă de lipsă de adăpost. În această prezentare ținută într-o manieră personală, ea descrie cum a ajuns una dintre persoanele angajate dar fară adăpost din America.

Sunt scriitoare și jurnalistă

și pe deasupra sunt o persoană extrem de curioasă.

Așa că în 22 de ani de jurnalistică

am învățat cum să fac o mulțime de lucruri noi.

Unul din lucrurile pe care le-am învățat cum să le fac acum trei ani

a fost cum să devin invizibilă.

Am ajuns o persoană fără adăpost dar angajată.

Am renunțat la serviciul pe care îl aveam ca editor de ziar

după ce tatăl meu a murit în luna februarie al aceluiași an

și m-am hotărât să călătoresc.

Moartea lui m-a afectat profund.

Și erau multe lucruri pe care vroiam sa le experimentez și cu care să mă înfrunt în acel moment.

Am trăit în aer liber toată viața mea. Și am decis că

poate dacă aș locui într-o furgonetă timp de un an,

ar fi ca și cum aș pleca într-o drumeție îndelungată.

Așa că mi-am pus pisica, rottweilerul

și echipamentul de drumeție într-o furgonetă Chevy din 1975

și m-am dus în lume,

fără să realizez câtuși de puțin trei lucruri esențiale.

Primul: că societatea echivalează

a locui într-o structură permanentă, chiar și un bordei

cu a avea valoare drept persoană.

Al doilea: nu am reușit să îmi dau seama cât de repede

percepțiile negative ale altor oameni

pot sa influențeze realitatea noastră daca le permitem.

Al treilea: am eșuat în a ințelege

că a trăi fără un adapost e o atitudine,

nu un stil de viață.

Inițial a fost fantastic sa trăiesc în furgonetă.

Mă dușam prin campinguri. Mâncam regulat in restaurante.

Și aveam timp să mă deconectez și să jelesc.

Dar mai târziu, depresiunea și mâhnirea pricinuite de moartea tatălui meu s-au instalat.

Serviciul meu de autonomă a luat sfârșit și a trebuit să îmi caut un servici cu normă întreagă

ca să pot plăti facturile.

Ceea ce fusese o primăvară suavă

s-a transformat într-o vară groaznic de caldă.

Ajunsese imposibil să parchez în orice loc—

(Râsete)

fară să fie foarte vizibil

faptul că aveam o pisică și un câine cu mine, și era de-adevăratelea foarte cald.

Pisica intra și ieșea din furgonetă printr-o fereastră deschisă.

Câinele a trebuit să îl las într-un centru de îngrijire canină.

Iar eu transpiram mult.

De fiecare dată când puteam, foloseam

dușurile pentru angajați situate in diverse clădiri sau parcări pentru tiruri.

Sau mă spălam în băi publice.

Temperatura in furgonetă în timpul nopții scădea foarte rar sub 26—27 de grade Celsius

ceea ce dificulta enorm sau chiar împiedica somnul.

Mâncarea putrezea din cauza căldurii.

Gheața din micul meu frigider se topea în chestiuni de ore,

și situația era jalnică.

Nu îmi permiteam să închiriez un apartament,

sau cel puțin unul în care să mă lase

să intru cu pisica și cu rottweiler-ul.

Nu am vrut să renunț la ei

așa că am rămas în furgonetă.

Când era așa de cald încât mă simțeam incapabilă

să merg 15 metri până la wc-ul public,

de lângă furgoneta mea în timpul nopții,

foloseam o găleată și un sac de gunoi pe post de wc.

Când a venit iarna, temperatura a scăzut

sub zero grade. Și așa a rămas.

Și m-am confruntat cu tot felul de noi obstacole.

Parcam într-un loc diferit în fiecare noapte,

ca să evit să fiu văzută și incomodată de către poliție.

Nu întotdeauna reușeam.

Dar pierdusem controlul asupra propriei mele vieți.

Și nu știu când sau cum s-a petrecut totul,

dar viteza cu care m-am transformat

dintr-o scriitoare și jurnalistă talentată

într-o femeie fară casă, care trăia într-o furgonetă,

m-a lăsat fără replică.

Eu de fapt nu mă schimbasem. Coeficientul meu de inteligență nu se redusese.

Talentul meu, integritatea și principiile mele,

și tot ceea ce mă definea rămăseseră aceleași.

Dar, într-un anume fel, mă schimbasem.

Mă afundam din ce în ce mai mult într-un abis al depresiei.

Într-un sfârșit, cineva mi-a recomandat un centru de sănătate pentru persoanele fără adăpost.

Și m-am dus. Nu mă spălasem de trei zile.

Miroseam, și eram la fel de deprimată ca și oricine altcineva care stătea la coadă.

Doar că eu nu eram nici băută nici drogată.

Și,după ce câțiva din cei prezenți și-au dat seama de asta

inclusiv un fost profesor universitar,

au spus, "Tu nu ești fără adăpost. Cine ești de-adevăratelea? De fapt, de ce ești aici?"

Așa că alți oameni fără adăpost nu mă vedeau ca de-a lor,

dar eu da.

După aceea, profesorul a ascultat povestea mea și mi-a spus:

"Tu ai un servici. Tu ai o speranță.

Oamenii fără adăpost nu au nici o speranță.”

O reacție la medicamentele pe care mi le dăduse clinica contra depresiei

m-a făcut să mă gândesc la sinucidere. Și îmi amintesc că îmi trecuse prin gând:

"Dacă mă sinucid, nimeni nu o să iși dea seama.”

O prietenă mi-a spus cu puțin timp după aceea

că auzise cum Tim Russert

un jurnalist de răsunet național

tocmai vorbise de mine la televizor.

Un articol pe care îl scrisesem despre tatăl meu

cu un an înainte să moară, apăruse în noua carte a lui Tim.

El avea un program în direct unde a vorbit despre mine și stilul meu de a scrie.

Și când mi-am dat seama că Tim Russert, fost prezentator de Meet The Press (Întâlnire cu Presa)

vorbea despre mine

în timp ce eu trăiam într-o furgonetă într-o parcare de Wal-Mart,

am început să râd.

Și voi ar trebui să faceți la fel.

(Râsete)

Am început să râd,

pentru că ajunsesem într-un punct unde

nu știam dacă eram ori o scriitoare, ori o femeie fără adăpost.

Așa că am intrat într-o librărie. Am găsit cartea lui Tim.

Și acolo, stând în picioare, am recitit articolul meu.

Și am izbucnit în plâns.

Pentru că eu eram scriitoare.

Eram scriitoare!

Puțin timp după aceea m-am întors în Tennessee.

Am alternat între a trăi în furgonetă si a dormi pe canapelele prietenilor.

Și am inceput să scriu din nou.

Când veni vara următoare devenisem deja un jurnalist încadrat în câmpul muncii.

Câștigam premii și trăiam în propriul meu apartament.

Nu mai eram o ființă fără casă

și nu mai eram invizibilă.

Mii de oameni muncesc cu jumătate de normă sau cu normă întreagă

și locuiesc în mașină.

Dar societatea continuă să considere sau chair să marginalizeze

pe cei care trăiesc în mașini sau pe străzi ca și cum ar fi niște criminali.

Așa că cei fără locuință, cei care lucrează dar nu au o locuință, rămân în cea mai mare parte invizibili.

Dar dacă vreodată te întâlnești cu unul,

vorbește cu el, încurajează-l și oferă-i o speranță.

Spiritul uman poate să învingă orice obstacol dacă are speranță.

Nu am venit aici ca să fac pe ambasadoarea celor fără adăpost.

Nu am venit aici ca să vă încurajez să dați bani primului cerșetor pe care îl întâlniți.

Sunt aici să vă spun că, bazându-mă pe propria mea experiență,

pe om nu îl face locul unde trăiește,

unde doarme

sau oricare altă situație temporară cu care se întâlnește.

Cu trei ani în urmă trăiam într-o furgonetă

într-o parcare a magazinelor Wal-Mart.

Dar azi vorbesc pentru TED.

Speranța, întotdeauna, întotdeauna, găsește o soluție. Vă mulțumesc.

(Aplauze)