Aaron Huey: Prizonierii de război nativi ai Americii

Eforturile lui Aaron Huey de a fotografia sărăcia în America l-au condus spre Rezervaţia Indiana Pine Ridge, unde zbuciumul populaţiei native Lakota -- îngrozitor şi în mare ignorat -- l-a determinat să se reorienteze. Cinci ani de muncă mai târziu, fotografiile sale tulburătoare se împletesc cu o şocantă lecţie de istorie în această îndrăzneaţă prelegere de la TEDxDU.

Sunt aici astăzi pentru a vă arăta fotografiile mele cu indienii Lakota.

Mulţi dintre voi aţi auzit poate despre populaţia Lakota,

sau cel puţin despre grupul mai mare de triburi

numit Sioux.

Lakota este unul din multele triburi care au fost mutate de pe pământurile lor

în lagăre de prizonieri de război

acum numite rezervaţii.

Rezervaţia Pine Ridge,

subiectul prezentării de astăzi,

se găseşte la aproximativ 120 km sud-est

de Munţii Black Hills din Dakota de Sud.

Este numită uneori

Lagărul de Prizonieri de Război Numarul 334,

şi este locul unde trăiesc acum indienii Lakota.

Acum, dacă vreunul dintre voi a auzit vreodata de AIM

Mişcarea Indienilor Americani (American Indian Movement),

sau despre Russel Means,

sau Leonard Peltier,

sau despre confruntarea de la Oglala,

atunci ştiţi că Pine Ridge este punctul zero

în ceea ce priveşte problemele Nativilor în Statele Unite.

Aşadar am fost rugat să vorbesc puţin astăzi

despre relaţia mea cu populaţia Lakota,

iar aceasta este una foarte dificilă pentru mine.

Deoarece, în caz că nu aţi remarcat culoarea pielii mele,

sunt alb,

iar acest lucru reprezintă o imensă barieră într-o rezervaţie de indieni nativi.

Veţi vedea mulţi oameni în fotografiile mele astăzi,

iar eu am devenit foarte apropiat lor, şi ei m-au primit ca şi cum aş fi făcut parte din familie.

M-au numit frate şi unchi

şi m-au invitat din nou şi din nou timp de cinci ani.

Dar în Pine Ridge,

eu voi fi întotdeauna ceea ce se numeşte "wasichu",

iar "wasichu" este un cuvânt Lakota

care înseamnă non-Indian,

dar o altă versiune a acestui cuvânt

înseamnă "cel ce ia carnea cea mai bună pentru el".

Şi pe acesta vreau să pun accent --

"cel ce ia partea cea mai bună a cărnii".

Înseamnă "lacom".

Deci, aruncaţi o privire în jurul acestui amfiteatru astăzi.

Suntem la o şcoală privată în Vestul Americii,

stând în scaune de catifea roşie,

cu bani în buzunare.

Şi dacă ne uităm la vieţile noastre,

am luat într-adevăr

cea mai bună parte din carne.

Aşadar, să ne uităm astăzi la un set de fotografii

a unui popor care a pierdut

pentru ca noi să câștigăm,

şi să ştiţi că atunci când vedeţi feţele acestor oameni

acestea nu sunt doar imagini ale populaţiei Lakota,

ci îi reprezintă pe toţi indigenii.

Pe această bucată de hârtie,

este istoria asa cum am învăţat-o eu

de la prietenii şi familia mea Lakota.

Următoarele reprezintă o cronologie

de tratate încheiate, tratate rupte

şi masacre deghizate în bătălii.

Voi începe cu anul 1824.

Ceea ce este cunoscut drept Biroul pentru Afaceri Indiene

a fost creat în cadrul Departamentului de Război,

stabilind de timpuriu un ton de agresiune

în relaţiile noastre cu Americanii Nativi.

1851:

Primul Tratat de la Fort Laramie a fost încheiat,

marcând în mod clar graniţele Naţiunii Lakota.

Potrivit tratatului,

acele pământuri sunt o naţiune suverană.

Dacă graniţele acestui tratat s-ar fi păstrat --

şi există o bază legală potrivit căreia ar fi trebuit --

atunci aşa ar arăta Statele Unite astăzi.

Zece ani mai târziu,

Homestead Act, semnat de către Preşedintele Lincoln,

a dezlănţuit un val imens de colonişti albi pe pământurile populaţiilor native.

1863:

O revoltă a tribului Santee Sioux în Minnesota

se termină cu spânzurarea a 38 de bărbaţi Sioux,

cea mai mare execuţie în masă din istoria Statelor Unite.

Execuţia a fost ordonată de către Preşedintele Lincoln

la doar două zile după ce

semnase Proclamaţia de Emancipare (proclamaţia care a încheiat sclavia).

1866, începutul căii ferate transcontinentale --

o nouă eră.

Ne-am însuşit pământ pentru căi ferate şi trenuri

pentru a lua o scurtătură prin inima Naţiunii Lakota.

Tratatele au fost aruncate pe fereastră.

Drept răspuns, trei triburi conduse de Şeful Lakota, numit Nor Roşu,

au atacat şi au învins armata Statelor Unite de mai multe ori.

Vreau să repet ultima parte.

Indienii Lakota ÎNVING armata Statelor Unite.

1868: Al doilea tratat de la Fort Laramie

garantează în mod clar suveranitatea Marii Naţiuni Sioux

şi calitatea de proprietari a indienilor Lakota asupra Munţilor sacrii Black Hills.

Guvernul promite de asemenea pământ şi drepturi de vânătoare

în statele înconjurătoare.

Promitem că zona bazinului râului Powder

va fi de acum înainte închisă tuturor albilor.

Tratatul părea a fi o totală victorie

pentru Nor Roșu şi indienii Sioux.

De altfel, acesta este singurul război din istoria Americii

în care guvernul a negociat o pace

prin cedarea în faţa tuturor cerinţelor inamicului.

1869:

Calea ferată transcontinentală a fost terminată.

A început să transporte, printre altele, un număr mare de vânători

care au început omorârea en-gros a bizonilor americani,

eliminând o sursă de hrană şi îmbrăcăminte şi adăpost pentru indienii Sioux.

1871:

Apare Indian Appropriation Act (actul prin care triburile Indiene pierd suveranitatea)

iar toţi Indienii intră sub jurisdicţia guvernului federal.

În plus, armata a emis ordine

prin care interzicea Indienilor din vest să părăsească rezervaţiile.

Toţi Indienii din vest în acel moment

erau acum prizonieri de război.

Tot în 1871,

am pus capăt încheierilor de tratate.

Problema cu tratatele e că le permit triburilor să existe ca naţiuni suverane,

şi nu putem îngădui una ca asta;

noi aveam planuri.

1874:

Generalul George Custer a anunţat descoperirea aurului pe teritoriul Lakota,

mai exact în Munţii Black Hills.

Vestea despre aur creează un aflux masiv de colonişti albi

în Naţiunea Lakota.

Custer recomandă Congresului să găsească o cale

de a rupe tratatele cu indienii Lakota

cât de curând posibil.

1875: Războiul cu Lakota începe

datorită încălcării tratatului de la Fort Laramie.

1876:

pe 26 iulie,

în drumul său spre a ataca un sat Lakota,

Cavaleria a 7-a a lui Custer a fost distrusă

în bătălia de la Little Big Horn.

1877:

Marele războinic şi şef de trib Lakota, numit Cal Nebun

a capitulat la Fort Robinson.

A fost omorât mai târziu în timp ce se afla în arest.

1877 este de asemenea anul în care am găsit o cale

să ocolim tratatele de la Fort Laramie.

O nouă înţelegere le-a fost prezentată şefilor de trib Sioux şi fruntaşilor lor

în cadrul unei campanii cunoscute drept "vinde sau mori de foame".

Semnează hârtia, sau nu primești mâncare pentru tribul tău.

Doar 10% din populaţia masculină adultă a semnat.

Tratatul de la Fort Laramie

presupunea ca cel puţin trei sferturi din trib

să semneze renunţarea la pământ.

Acea clauză a fost evident ignorată.

1887: Actul Dawes.

Proprietatea comună a pământurilor rezervaţiei îşi află sfârşitul.

Rezervaţiile sunt împărţite în secţiuni de căte 64 hectare

şi distribuite Indienilor în mod individual

iar surplusul eliminat.

Triburile au pierdut milioane de kilometri pătraţi.

Visul American al proprietăţii individuale

s-a dovedit a fi o modalitate foarte ingenioasă

de a împărţi rezervaţia până când n-a mai rămas nimic.

Mişcarea a distrus rezervaţiile,

făcând mai uşoară împărţirea continuă şi vânzarea

cu fiecare generaţie.

Majoritatea pământului în surplus

şi multe dintre terenurile din interiorul rezervaţiei

sunt acum în mâinile fermierilor albi.

Încă o data, majoritatea pământului merge la wasichu.

1890, o dată pe care o consider

cea mai importantă din această prezentare.

Acesta este anul masacrului de la Wounded Knee.

Pe 29 decembrie,

trupele Statelor Unite au înconjurat tabăra Sioux la pârâul Wounded Knee

şi i-au masacrat pe Şeful Picior Mare

şi pe 300 de prizonieri de război,

folosind o nouă armă cu foc rapid

care trăgea cu gloanţe ce explodau

numită armă Hotchkiss.

Pentru această aşa-zisă bătălie,

20 de Medalii de Onoare pentru curaj ale Congresului

au fost date Cavaleriei a 7-a.

Până azi,

acestea sunt cele mai multe Medalii de Onoare

acordate vreodată pentru o singură bătălie.

Au fost date mai multe Medalii de Onoare

pentru măcelul aleatoriu al femeilor şi copiilor

decât pentru orice bătălie din Primul Război Mondial,

Al Doilea Război Mondial,

Coreea, Vietnam,

Irak sau Afganistan.

Masacrul de la Wounded Knee

este considerat drept sfârşitul războaielor indiene.

De câte ori vizitez locul

gropii comune de la Wounded Knee,

îl văd nu doar ca pe un mormânt

pentru indienii Lakota sau Sioux,

dar ca pe un mormânt pentru toate popoarele indigene.

Omul sfânt, Elan Negru, a spus:

"Nu am ştiut atunci

cât de mult s-a sfârşit.

Când îmi amintesc acum,

de pe acest deal înalt al bătrâneţilor mele,

încă mai văd femeile şi copiii măcelăriţi

întinşi grămadă şi împrăştiaţi

de-a lungul albiei încovoiate,

la fel de clar ca şi când i-am văzut

cu ochi încă tineri.

Şi îmi dau seama că a mai murit ceva acolo în noroiul însângerat

şi a fost îngropat de viscol.

Visul unui popor a murit acolo,

şi era un vis frumos."

Odată cu acest eveniment,

a început o nouă eră în istoria Americanilor Nativi.

Totul poate fi măsurat

înainte de Wounded Knee şi după.

Pentru că a fost în acest moment,

cu degetele pe trăgacele Hotchkiss-urilor,

când guvernul Statelor Unite şi-a declarat deschis poziţia faţă de drepturile Nativilor.

Se săturaseră de tratate.

Se săturaseră de dealuri sacre.

Se săturaseră de dansuri ale fantomelor.

Şi se săturaseră de toate neplăcerile indienilor Sioux.

Aşa că şi-au scos tunurile.

"Vrei să fii Indian acum?", au spus,

cu degetul pe trăgaci.

1900:

Populaţia Indienilor din Statele Unite a atins minimul --

mai puţin de 250.000,

comparativ cu aproximativ 8 milioane

în 1492.

Derulăm rapid înainte.

1980:

Cel mai lung proces din istoria Statelor Unite,

Naţiunea Sioux versus Statele Unite,

s-a derulat sub autoritatea Curţii Supreme a Statelor Unite.

Curtea a decis că, atunci când indienii Sioux au fost restabiliţi în rezervaţii

şi 28.000 km2 din pământurile lor

au fost deschise pentru prospectori şi fermieri,

termenii celui de-al doilea tratat de la Fort Laramie

au fost încălcaţi.

Curtea a declarat

că Munţii Black Hills au fost luaţi în mod ilegal

şi că preţul oferit iniţial plus dobânda

ar trebui să fie plătite Naţiunii Sioux.

Drept plată pentru Munţii Black Hills,

Curtea a oferit doar 106 milioane de dolari

Naţiunii Sioux.

Indienii Sioux au refuzat banii, cu strigătul:

"Munţii Black Hills nu sunt de vânzare."

2010:

Statisticile de azi despre populaţia Nativă,

la mai mult de un secol de la masacrul de la Wounded Knee,

dezvăluie moştenirea colonizării,

a migrării forţate

şi a încălcărilor de tratate.

Şomajul în Rezervaţia Indiană Pine Ridge

fluctuează între 85 şi 90%.

Biroul pentru locuinţe nu poate să construiască clădiri noi,

iar cele existente se năruie.

Mulţi sunt fără casă,

iar cei cu case sunt aglomeraţi până la cinci familii

în clădiri ce putrezesc.

39% din casele din Pine Ridge

nu au electricitate.

Cel puţin 60% din casele din rezervaţie

sunt infestate cu mucegai negru.

Mai mult de 90% din populaţie

trăieşte sub limita federală de sărăcie.

Rata de tuberculoză în Pine Ridge

este de aproximativ 8 ori mai mare decât media naţională a Statelor Unite.

Rata mortalităţii infantile

este cea mai mare de pe acest continent

şi este de aproximativ 3 ori mai mare decât media naţională a Statelor Unite.

Cancerul cervical este de 5 ori mai mare

decât media naţională a Statelor Unite.

Rata persoanelor care renunţă la studii este de până la 70%.

Rotaţia profesorilor

este de 8 ori mai mare decât media naţională a Statelor Unite.

Frecvent, bunicii îşi cresc nepoţii

pentru că părinţii, datorită alcoolismului,

violenţei domestice şi a apatiei generale,

nu îi pot creşte.

50% din populaţia de peste 40 de ani

suferă de diabet.

Speranţa de viață pentru bărbaţi

este între 46

şi 48 de ani --

mai mult sau mai puţin aceeaşi

ca şi în Afganistan şi Somalia.

Ultimul capitol în orice genocid de succes

este acela în care opresorul

poate să-şi ia mâinile şi să spună:

"Dumnezeule, ce îşi fac oamenii ăştia lor înşişi?

Se omoară între ei.

Se omoară

în timp ce noi ne uităm la ei cum mor."

Acesta este modul prin care am ajuns să deţinem Statele Unite.

Aceasta este moştenirea ideii că America a avut

un destin special de a se întinde pe întreg continentul.

Încă se mai nasc prizonieri

în lagăre de prizonieri de război

mult după ce paznicii au plecat.

Acestea sunt oasele rămase

după ce carnea cea mai bună a fost luată.

Cu mult timp în urmă,

o serie de evenimente a fost pusă în mişcare

de către un popor care arată ca şi mine, de către wasichu,

nerăbdători să ia pământul şi apa

şi aurul din munţi.

Acele evenimente au dus la un efect de domino

care încă nu s-a sfârşit.

Pe cât de departe ne-am simţi noi, societatea dominantă,

de un masacru din 1890,

sau de o serie de tratate rupte acum 150 de ani,

tot mai trebuie să vă pun o întrebare:

cum ar trebui să vă simţiţi faţă de statisticile de astăzi?

Care este legătura

între aceste imagini ale suferinţei

şi istoria pe care tocmai v-am citit-o?

Cât de mult din această istorie

trebuie măcar să v-o asumaţi?

Este ceva din toate astea responsabilitatea voastră azi?

Mi s-a spus că trebuie să existe ceva ce să putem face.

Trebuie să existe un apel la acţiune.

Pentru că în tot acest timp am stat pe margine

mulţumit să fiu martor,

doar făcând fotografii.

Deoarece soluţiile păreau să fie atât de departe în trecut,

încât aveam nevoie de o maşină a timpului

ca să am acces la ele.

Suferinţa popoarelor indigene

nu e o simplă problemă de rezolvat.

Nu e ceva pentru care toată lumea îşi poate oferi suportul

aşa cum îşi oferă suportul ajutând statul Haiti,

stopând SIDA, sau luptând contra foametei.

Soluţia simplă, cum este numită,

poate fi mult mai dificilă pentru societatea dominantă

decât, să zicem, un cec de 50 de dolari,

sau o excursie organizată de biserică

pentru a zugrăvi nişte case acoperite de graffiti-uri,

sau o familie din suburbii

donând o cutie de haine pe care nici măcar nu le mai vor.

Dar noi ce facem?

Ridicăm din umeri pe întuneric?

Statele Unite

continuă zilnic

să încalce termenii

tratatelor din 1851 şi 1868

de la Fort Laramie încheiate cu populaţia Lakota.

Apelul la acţiune pe care îl ofer azi --

dorinţa mea la TED -- este aceasta:

Respectaţi tratatele.

Daţi-le înapoi Munții Black Hills.

Nu e treaba voastră ce fac cu ei.

(Aplauze)