Mark Applebaum: Smintitul savant al muzicii

Mark Applebaum compune muzică ce sparge tiparele în moduri fantastice, compunând un concerto pentru florar și confecționând un instrument muzical din obiecte uzate sau găsite. Această prezentare excentrică ar putea să vă inspire să scuturați regulile propriei munci creative. (Filmat la TEDxStanford.)

M-am gândit că dacă țopăi poate îmi ajută emoțiile,

dar am o reacție paradoxală la asta,

așa că n-a fost o idee bună. (Râsete)

Oricum, am fost încântat să primesc invitația

de a vă prezenta parte din muzica mea și din realizările mele

de compozitor, probabil pentru că face apel

la binecunoscutul și abundentul meu narcisism.
(Râsete)

Nu glumesc, cred că trebuia menționat

ca să putem merge mai departe. (Râsete)

Problema este, dilema a apărut repede,

că mă plictisește tare muzica

și mă plictisește rolul meu de compozitor.

Așa că am decis să fac această idee, plictiseala,

punctul esențial al prezentării mele de azi.

Voi împărtăși muzica mea cu voi, dar sper

s-o fac astfel încât să spună o poveste

despre cum am folosit plictiseala drept catalizator

pentru creativitate și inovație,

și cum m-a forțat plictiseala să schimb întrebarea fundamentală

pe care o puneam în disciplina mea,

și cum, într-un fel, plictiseala m-a împins

să adopt roluri dincolo de definiția

tradițională, îngustă de compozitor.

Aș dori să demarez cu un fragment

dintr-o piesă de muzică la pian.

(Muzică)

OK, eu am compus-o. (Râsete)

O, nu e necesar -- (Aplauze)
Ei bine, mulțumesc!

Nu, n-am compus-o eu.

A fost o piesă de Beethoven,

așa că n-am funcționat pe post de compozitor.

Acum am fost în rolul interpretului,

și iată-mă, interpret.

Deci, interpret al ce? O piesă de muzică, da?

Dar putem întreba, "Chiar este muzică?"

Întreb retoric pentru că, bineînțeles,

după orice standard trebuie să recunoaștem

că este o piesă de muzică.

Pun întrebarea acum

ca s-o fixez în creierele voastre pentru moment

pentru că ne vom întoarce la această întrebare.

Va fi un gen de refren

pe parcursul prezentării.

Deci avem această piesă muzicală de Beethoven.

Problema mea e că-i plictisitoare.

Oh, vai, sst!
(Râsete)

E Beethoven, cum poți spune așa ceva?

Ei bine, nu știu, mi-e foarte familiară.

A trebuit să exersez când eram copil și mi-e silă de ea. (Râsete)

Mi-ar plăcea să încerc s-o modific,

s-o transform într-un fel, s-o personalizez.

Aș putea lua deschiderea, cam așa --

(Muzică)

și aș putea substitui --
(Muzică)

iar apoi aș improviza pe melodie

care merge de la sine mai departe --

(Muzică)

Deci ăsta ar fi genul de -- Oh, mulțumesc.

(Aplauze)

Cam asta aș face

și nu e neapărat mai bine decât Beethoven.

De fapt, nu cred că-i mai bine.
(Râsete)

Dar e mai interesant pentru mine. E mai puțin plictisitor.

Trebuie să mă bazez pe mine pentru că trebuie

să gândesc din zbor ce decizii voi lua

în timp ce partitura lui Beethoven îmi aleargă prin cap

și încerc să aleg

ce transformări voi aplica.

E o tentativă antrenantă pentru mine.

Chiar a trebuit să mă bazez pe mine însumi.

Acum fața mea apare de două ori, cred că suntem de acord

că e o încercare fundamental solipsistă.
(Râsete)

Dar e antrenantă și interesantă pentru mine

pentru o vreme, dar apoi mă plictisesc.

Mă refer la pian, pentru că devine un instrument familiar.

Deschiderea de timbru e de fapt comprimată,

cel puțin când cânți la claviatură.

Asta dacă nu asculți la el

după ce l-ai pus pe foc.

Devine plictisitor. Așa că destul de repede

mă duc la alte instrumente, și ele devin familiare,

în cele din urmă mă trezesc proiectând și construind

propriul meu instrument. Am adus unul cu mine azi,

m-am gândit să cânt puțin la el pentru voi

ca să auziți cum sună.

(Muzică)

Trebuie să ai opritoare de ușă. (Râsete)

Am piepteni. Sunt singururii piepteni pe care-i posed.

Sunt toți montați pe instrumentele mele. (Râsete)

(Muzică)

Pot face tot felul de lucruri.

Pot cânta cu un arcuș. Nu trebuie să folosesc bețigașele.

Obținem acest sunet. (Muzică)

Și cu o mulțime de electronice

pot schimba sunetele radical.

(Muzică)

Așa. Și așa.

Și așa mai departe.

Asta vă dă o idee despre lumea sunetului

acestui instrument care cred că e interesant.

Îmi conferă rolul de inventator.

Instrumentul se numește Mouseketeer. (Râsete)

Și ce-i mai grozav e că (Râsete)

sunt cel mai grozav interpret de Mouseketeer din lume.

De acord? (Aplauze)

În privința asta,

ăsta e unul din privilegii,

și iată un alt rol, acela de inventator.

Apropo, când v-am spus că-s cel mai grozav din lume,

dacă ați ținut evidența, am avut narcisism și solipsism,

iar acum o doză sănătoasă de egocentrism.

Știu că unii gândiți, bingo! (Râsete)

Oricum, ăsta e un rol cu adevărat plăcut.

Ar trebui să admit că sunt și cel mai prost interpret de Mouseketeer,

asta e distincția de care mă temeam cel mai mult

când eram de partea cealaltă a diviziunii.

Mă bucur că am depășit faza aia. Nu se mai repetă.

Plâng pe dinăuntru. Încă mai am cicatrice.

Oricum, ideea e că toate aceste roluri

sunt antrenante pentru mine prin multiplicitatea lor,

dar, așa cum ați văzut, sunt roluri solitare.

Curând simt nevoia să comunic cu alți oameni,

așa că sunt încântat că pot compune piese pentru ei.

Scriu câteodată pentru soliști și lucrez cu o persoană,

alteori cu o întreagă orchestră și lucrez cu mulți oameni.

Asta e capacitatea, rolul creativ

pentru care sunt probabil cel mai cunoscut profesional.

Unele partituri pe care le-am compus arată așa,

altele arată așa,

iar altele așa.

Le scriu pe toate de mână și devine anost.

Îmi ia mult timp să scriu aceste partituri.

Acum lucrez la o piesă

lungă de 180 de pagini.

E o bună parte din viața mea și-mi smulg părul.

Am destul, asta cred că-i bine. (Râsete)

Și asta devine plictisitor și searbăd pentru mine,

după o vreme notația devine monotonă

și îmi doresc s-o fac mai interesantă.

Asta m-a împins să fac allte proiecte cum e acesta.

E un fragment dintr-o partitură

numită "Metafizica Notației."

Întreaga partitură are 24 m.

E o grămadă de notații pictografice.

Să mărim una dintre secțiunile de aici.

Vedeți că e detaliată. Fac toate astea cu șabloane de desen,

cu muchii drepte, curbe franceze și cu mâna liberă.

Cei 24 de metri au fost împărțiți

în 12 panouri de 2 m care au fost montate

în balconul foaier de la Cantor Arts Center Museum

unde au fost expuse timp de un an.

În timpul acelui an a fost interpretată ca artă vizuală

mai toată săptămâna, cu excepția zilelor de vineri,

când, între 12:00 și 13:00, doar în acel interval,

diverși muzicieni veneau și interpretau aceste

ciudate și nedefinite hieroglife pictografice. (Râsete)

Asta a fost o experiență incitantă pentru mine,

cu satisfacții muzicale, dar mai important

este că am îmbrăcat un alt rol,

mai ales că a apărut într-un muzeu,

rolul de artist vizual. (Râsete)

Vom umple toată lista, n-aveți grijă.

Sunt o multitudine. (Râsete)

Faptul este că unii oameni spuneau

"Oh, ești un diletant," și poate-i adevărat.

Înțeleg cum gândesc,

pentru că nu am un pedigree în arta vizuală,

nu am educație în domeniu, dar e ceva ce am dorit să fac

ca extensie la compoziția mea,

o extensie dintr-un impuls creativ.

Îndreptățesc întrebarea, totuși, "Dar chiar e muzică?"

Ce-i drept, nu e notație tradițională.

Pot înțelege de asemenea acel sort de critică implicită

în această piesă, "S-tog" pe care am făcut-o când locuiam la Copenhaga.

Am luat harta metroului din Copenhaga,

am redenumit toate stațiile cu provocări muzical-abstracte,

iar interpreții, sincronizați cu cronometre,

urmează orarul listat în minute peste ora fixă.

Acesta e un caz de a adapta ceva

sau poate de a fura ceva,

ca apoi să fie transformat în notație muzicală.

O altă adaptare ar fi următoarea piesă.

Am luat ideea unui ceas de mână și l-am transformat într-o gamă muzicală.

Mi-am conceput propriile fețe de ceas și o companie mi le-a fabricat,

iar interpreții urmează aceste note.

Ei urmăresc acul minutelor și, când ajung la diverse simboluri,

interpreții le interpretează muzical.

Iată un alt exemplu dintr-o altă piesă

și realizarea ei.

În ultimele două posturi am fost un oportunist,

în sensul că am luat harta metroului,

și am fost și designer

în cazul conceperii ceasurilor.

Din nou, pentru mine asta-i interesant.

Un alt rol pe care îmi place să-l adopt e cel de actor.

Unele dintre piesele mele au un element teatral ciudat

și adesea le joc. Vreau să vă arăt un clip

dintr-o piesă numită "Echolalia."

Asta e interpretată de Brian McWhorter,

un actor extraordinar.

Să urmărim un fragment și vă rog să remarcați instrumentația.

(Muzică)

OK, v-am auzit râzând agasați pentru că

și voi ați auzit că burghiul era cam ascuțit,

intonația era cam dubioasă. (Râsete)

Să mai urmărim un clip.

(Muzică)

Vedeți că măcelul continuă,

nu există clarinete, trompete

flaute sau viori. Iată o piesă care are

o instrumentație și mai neobișnuită, mai ciudată.

Acesta e "Tlön" pentru trei dirijori și niciun interpret. (Râsete)

E bazată pe experiența urmăririi a două persoane

având un argument virulent în limbaj surdo-mut,

care nu producea decibeli deloc,

dar care, afectiv, psihic, era o experiență zgomotoasă.

De acord, cu dispozitive ciudate,

cu totala absență a instrumentelor convenționale

și cu acest excedent de dirijori,

oamenii s-ar putea întreba "Asta-i muzică?"

Dar să trecem la o piesă în care sigur mă comport frumos,

piesa mea "Concerto for Orchestra."

Veți observa o mulțime de instrumente convenționale

în acest videoclip.

(Muzică)

De fapt nu e titlul piesei.

Am fost puțin zburdalnic,

am introdus un spațiu și de fapt acesta e adevăratul titlu al piesei.

Să continuăm cu același fragment.

(Muzică)

Sună mai bine cu un florar, nu-i așa? (Râsete)

Sau cel puțin e mai puțin plictisitor. Să mai urmărim două clipuri.

(Muzică)

Cu toate aceste elemente teatrale ajung într-un alt rol,

care ar fi, posibil, dramaturgul.

M-am jucat frumos. A trebuit să compun fragmente pentru orchestră, corect?

OK? Dar mai erau și altele, nu-i așa?

A fost florarul. Înțeleg,

din nou forțăm ontologia muzicii

așa cum o știm convențional.

Să ne uităm la o ultimă piesă pe care doresc s-o împărtășesc cu voi.

Asta va fi o piesă numită "Aphasia",

E pentru gesturi sincronizate cu sunete.

Asta va invita încă un rol, ultimul pe care vi-l prezint,

anume cel de coreograf.

Partitura piesei arată așa

și indică interpretului să facă diverse gesturi cu mâinile

în momente precise

sincronizate cu o înregistrare audio

alcătuită exclusiv din mostre vocale.

Am înregistrat un solist grozav

și am transferat sunetul vocii lui în computer,

l-am denaturat în nenumărate moduri

ca să alcătuiesc banda sonoră pe care o veți auzi.

Voi rula doar un fragment din "Aphasia" aici. OK?

(Muzică)

Asta vă dă puțin din gustul acestei piese.

Da, OK, e ciudat.

E muzică? Iată cum doresc să închei.

Am decis în final că nu asta-i întrebarea bună,

că nu asta e întrebarea importantă.

Întrebarea importantă e "Este interesantă?"

Urmăresc această întrebare, nefăcându-mi griji dacă "Este muzică?" --

fără griji despre definiția lucrului pe care-l fac.

Îi permit creativității mele să mă împingă

în direcții ce sunt interesante pentru mine,

și nu-mi fac griji dacă e plăcut rezultatul

comparativ cu vreo noțiune, vreun model

a ceea ce trebuie să fie compoziția muzicală.

Asta de fapt m-a impulsionat să îmbrac

o varietate de roluri.

Iată la ce aș dori să vă gândiți,

până-n ce limită ați putea schimba întrebarea fundamentală

în disciplina voastră,

și voi adăuga o observație aici,

pentru că am realizat că am menționat

unele defecte psihice mai devreme.

Toți am avut comportamente obsesive,

împreună cu comportamente maniace

și am putea spune că ăsta e un argument

pentru autodetestare și un fel de schizofrenie,

cel puțin în sensul popular al termenului.

Chiar mă refer la tulburare disociativă de identitate, OK? (Râsete)

În pofida acestor pericole, v-aș încuraja

să vă gândiți la posibilitatea de a prelua roluri,

în munca voastră, tangente sau divergente

față de definiția voastră profesională.

Și cu aceasta, vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)