Povestea nespusă a lui David și Goliath

O relatare clasică despre inferioritate: David, un tânăr păstor înarmat doar cu o praștie, îl învinge pe Goliat, uriașul de temut. Povestea și-a depășit originile biblice pentru a deveni un simbol al victoriilor neverosimile. Dar, întrebarea lui Malcolm Gladwell este următoarea, oare despre asta este, cu adevărat, vorba în povestea lui David și Goliat?

Vreau să relatez o poveste

care m-a obsedat în timp ce îmi scriam noua carte.

E povestea a ceea ce s-a întâmplat

în urmă cu 3.000 de ani,

când Regatul lui Israel nu era decât un prunc.

Acțiunea se desfășoară într-o zonă numită Shephelah,

respectiv Israelul de azi.

Povestea m-a obsedat pentru că

am crezut că am înțeles-o, și apoi am revenit asupra ei

și mi-am dat seama că n-am înțeles-o deloc.

De-a lungul graniței de est a Palestinei antice

exista un lanț muntos.

Există și în Israelul de azi.

În cadrul lanțului muntos se aflau toate orașele antice

ale regiunii, Ierusalimul, Betleemul și Hebronul.

Există și o câmpie de coastă

de-a lungul Mării Mediteraneene, unde se situează, în prezent, Tel Aviv-ul.

Zona care face legătura dintre lanțul muntos și câmpia de coastă

este Shephelah,

o serie de văi și coline joase de la est la vest.

Poți urmări Shephelah, poți traversa

pentru a ajunge de la câmpia de coastă la munți.

Dacă ați vizitat Israelul, știți că Shephelah este

una dintre cele mai frumoase regiuni din Israel.

E superbă, cu păduri de stejar,

cu câmpuri de grâu și cu vii.

Dar cea mai importantă e istoria acestei regiuni.

A servit, a îndeplinit o funcție strategică,

anume, armatele inamice se strecurau

prin câmpia de coastă,

urcau în munți și-i amenințau pe cei ce locuiau acolo.

Exact asta se întâmpla acum cu 3.000 de ani.

Filistenii, dușmanii cei mai aprigi

ai Regatului lui Israel,

trăiau în câmpia de coastă.

Proveneau din Creta. Erau un popor al mării.

E posibil să-și fi croit drum

printr-una dintre văile din regiunea Shephelah

până în munți,

deoarece voiau să ocupe ținutul muntos

de lângă Betleem și să despice Regatul lui Israel în două.

Iar Regatul lui Israel, condus de Regele Saul,

evident că a aflat

și și-a coborât armata din munți

și i-a înfruntat pe filisteni în Valea Elah,

una dintre cele mai frumoase văi din Shephelah.

Iar israeliții și-au construit șanțuri de-a lungul versantului de nord,

iar filistenii de-a lungul celui de sud.

Cele două armate pur și simplu au stat acolo săptămâni întregi

și s-au holbat una la alta, deoarece erau blocate.

Nicio armată n-o putea ataca pe cealaltă, deoarece pentru a ataca o parte

trebuia să coboare din munte în vale

și apoi să urce celălalt munte, și erau complet expuse.

Așadar, în cele din urmă, pentru a depăși blocajul,

filistenii l-au trimis în vale pe cel mai de temut luptător al lor,

iar acesta i-a strigat pe israeliți

și le-a spus,

„Trimiteți cel mai de temut luptător al vostru,

și ne vom lupta doar noi doi."

În luptele antice, asta era o tradiție numită duel.

Era un mod de a tranșa un diferend,

fără a face să curgă sângele unei armate întregi.

Îar filistenul care a fost trimis,

cel mai de temut luptător al acestora, era un uriaș.

Avea peste 2 metri.

Era îmbrăcat în armură de bronz din cap până-n picioare,

avea o sabie, o suliță

și un harpon. Era absolut înfiorător.

Era atât de înfricoșător încât niciun soldat israelit nu vroia să i se opună.

Era o sentință la moarte. Niciunul nu credea că se putea măsura cu el.

În cele din urmă, singura persoană care a acceptat

a fost un tânăr păstor.

Acesta a mers la Saul și i-a spus, „Eu mă voi lupta cu el.”

Iar Saul i-a răspuns, „Nu te poți lupta cu el. E ridicol.

Ești un copilandru. Iar el este un luptător de temut.”

Dar păstorul era de neclintit. I-a răspuns, „Nu,

nu înțelegeți, de ani de zile îmi apăr turma

de lei și lupi. Cred că mă pot măsura cu el.”

Iar Saul n-a avut de ales. Nimeni altcineva nu acceptase.

Așadar, a spus „De acord.”

Apoi s-a întors spre băiat și i-a spus,

„Dar trebuie să porți armura. Nu poți merge la luptă fără ea.”

Și a încercat să-i dea păstorului armura,

dar el a refuzat-o.

A răspuns „Nu pot purta așa ceva.”

Versul biblic spune „N-o pot purta pentru că nu-s deprins,”

însemnând, „N-am purtat niciodată armură. Ești nebun.”

Așa că s-a aplecat,

a luat cinci pietre

le-a pus în desagă

și a coborât din munți pentru a-l întâlni pe uriaș.

Iar uriașul a văzut o persoană apropiindu-se,

și a strigat-o, „Apropie-te de mine și voi da trupul tău

păsărilor cerului și fiarelor câmpului.”

Aducea, astfel, insulte persoanei

care se apropia pentru a se lupta cu el.

Iar păstorul s-a apropiat din ce în ce mai mult,

și uriașul a văzut că avea un toiag.

Și asta era tot ce avea.

Aceasta era singura lui armă, doar acest toiag.

și i-a răspuns, insultat:

„Sunt un câine de vii asupra mea cu bâte?”

Iar păstorul a luat una dintre pietre

din buzunar, a pus-o în praștie,

a răsucit-o, a lăsat-o să zboare

și aceasta l-a lovit pe uriaș chiar între ochi -

chiar aici, în locul cel mai vulnerabil -

și l-a doborât lăsându-l mort sau inconștient,

iar păstorul a alergat, i-a luat sabia

și i-a tăiat capul.

Filistenii au văzut și au dat bir cu fugiții.

Bineînțeles, numele uriașului este Goliat,

iar numele păstorului este David,

iar motivul pentru care povestea m-a obsedat

în timp ce scriam cartea

a fost că tot ceea ce credeam că știu despre această poveste

s-a dovedit a fi greșit.

Îl n poveste, se presupune că David era inferior, nu-i așa?

De fapt, această trimitere la David și Goliat

a intrat în limbajul nostru ca o metaforă pentru

victorii neverosimile,

obținute de o parte inferioară asupra unuia mult mai puternic.

Dar de ce îl numim pe David inferior?

Ei bine, îl numim inferior pentru că era un copil,

un băiețandru, iar Goliat era un uriaș puternic.

Îl numim inferior

și pentru că Goliat era un războinic cu experiență,

pe când David era un simplu păstor.

Dar cel mai important, îl numim inferior

deoarece Goliat era cel care era dotat cu

arme moderne,

era îmbrăcat într-o armură strălucitoare,

avea o sabie, o suliță și un harpon,

iar tot ceea ce avea David era o praștie.

Ei bine, să pornim de aici

„Tot ceea ce avea David era o praștie”.

Asta e prima greșeală pe care o facem.

În războaiele antice, existau trei tipuri de luptători.

Existau cavaleria alcătuită din bărbați călare și cu care,

infanteria grea, care însemna pedestrimea,

adică pedestrime cu săbii, platoșe

și armuri,

și artileria care includea arcașii,

dar, mult mai important, aruncătorii cu praștia.

Iar aruncătorul cu praștia era o persoană cu un săculeț de piele

cu două corzi lungi legate de acesta.

Puneau în acesta un proiectil, o piatră sau o minge de plumb,

și o roteau așa

și dădeau drumul uneia dintre corzi,

iar efectul era de trimitere a proiectilului

spre țintă.

Asta era ceea ce avea David. E important

să se înțeleagă că praștia nu era o simplă praștie.

Nu era jucăria unui copil.

Era, de fapt, o armă fatală.

Când David o rotea,

probabil rotea praștia

de șase sau șapte ori pe secundă,

asta înseamna că în momentul în care piatra era eliberată,

avea o viteză foarte mare,

probabil, de 35 m/sec.

Viteza e semnificativ mai mare ca a unei mingi de baseball

aruncată de cei mai buni aruncători de baseball.

Ba mai mult, pietrele din Valea Elah

nu erau simple pietre. Erau sulfat de bariu,

pietre cu o densitate dublă de cea a pietrelor normale.

Dacă facem calcule balistice,

comparat cu puterea de stopare a pietrei proiectate de praștia lui David,

aceasta este aproximativ egală cu puterea de stopare

a unei arme de calibru 45.

Este o armă fatală.

Este vorba de precizie. Din date instorice știm

că aruncătorii cu praștia experimentați puteau ținti

și mutila sau chiar ucide o țintă la distanțe de până la 200 metri.

Potrivit tapițeriilor medievale, știm că aruncătorii cu praștie

erau capabili să lovească păsări în zbor.

Aveau o precizie incredibilă.

Când David ajunge în poziția de luptă - și nu se află la 200 de metri distanță de Goliat,

este destul de aproape de Goliat -

când ajunge în poziție de luptă și îl țintește pe Goliat,

are intenția vădită de a-l lovi și se așteaptă

să-l lovească pe acesta în cel mai vulnerabil punct,

adică între ochi.

Dacă reveniți asupra istoriei războiului antic,

veți descoperi de fiecare dată

că aruncătorii cu praștia erau un factor decisiv împotriva infanteriei,

în orice tip de bătălie.

Așadar, din ce categorie face parte Goliat? Face parte din infanteria grea,

iar așteptările sale atunci când îi provoacă pe israeliți la un duel

sunt că se va măsura cu un alt luptător de infanterie grea.

Când spune: „Apropie-te de mine și voi da trupul tău

păsărilor cerului și fiarelor câmpului,”

cheia este „Apropie-te de mine.”

Apropie-te de mine pentru că ne vom lupta

corp la corp.

Saul are aceleași asteptări.

David spune „Vreau să mă lupt cu Goliat,”

iar Saul încearcă să-i dea armura,

deoarece gândeste „cînd spui - să lupți cu Goliat -

vrei să spui „să porți o luptă corp la corp,”

de la infanterie la infanterie.”

Dar David nu are nici un fel de așteptări.

Nu se va lupta cu el. Și de ce ar face-o?

Era un păstor. Avea experiență în mânuirea

praștiei pentru a-și apăra turma de lei și lupi.

În asta consta puterea lui.

Așadar, iată-l pe acest păstor, cu experiență

în utilizarea unei arme fatale,

luptându-se cu acest uriaș care se mișca anevoios

sub greutatea a cincizeci de kg de armură,

având arme incredibil de grele,

utile doar într-o luptă cu rază mică de acțiune.

Goliat este o pradă ușoară. Nu are nicio șansă.

Așadar, de ce continuăm să-l numim pe David inferior,

și de ce facem referire la victoria sa ca neverosimilă?

Mai este o parte semnificativă.

Nu e vorba doar de faptul că nu l-am înțeles bine pe David

și de ce a ales anumite arme.

E vorba despre faptul că-l înțelegem greșit pe Goliat.

Goliat nu e ceea ce pare a fi.

Există tot felul de astfel de aluzii în textul biblic,

care privite retrospectiv sunt o adevărată enigmă

și nu se potrivesc cu imaginea de războinic de temut.

Așadar, Biblia spune că Goliat

a fost condus în vale de un însoțitor.

Asta e ceva ciudat, nu-i așa?

Îl avem pe acest luptător de temut

care îi provoacă pe israeliți într-o luptă corp la corp.

De ce este condus de mână

de un tânăr, probabil,

până la locul luptei?

În al doilea rând, povestea din Biblie specifică

cât de anevoios se mișca Goliat,

un alt lucru ciudat care se poate spune când îl descrii

pe cel mai de temut luptător cunoscut până atunci.

Și mai e ceva ciudat în cât de mult

îi ia lui Goliat să reacționeze

la vederea lui David.

David coboară muntele,

evident că nu e pregătit pentru o luptă corp la corp.

Nimic din ținuta lui nu spunea

„Mă voi lupta cu tine așa.”

Nici măcar nu are sabie.

De ce n-a reacționat Goliat la asta?

Era ca și cum ar fi uitat ce se întâmpla în acea zi.

Și, apoi, mai este și acel comentariu ciudat la adresa lui David:

„Sunt un câine să vii asupra mea cu bâte?”

Bâte? David nu avea decât un toiag.

Ei bine, se pare că, de-a lungul timpului, în medicină,

s-au făcut multe speculații

cu privire la faptul că era ceva

fundamental în neregulă cu Goliat,

adică s-a încercat înțelegerea acelei aparente anomalii.

S-au publicat foarte multe articole pe această temă.

Primul s-a publicat în Indiana Medical Journal

și a declanșat numeroase speculații

care încep cu o explicație pentru înălțimea lui Goliat.

Așadar, Goliat era cu mult mai înalt

decât toți semenii săi din acea epocă,

și, de obicei, când cineva este deosebit de ceilalți,

există și o explicație.

Deci, cea mai comună formă de gigantism

este o afecțiune numită acromegalie,

iar acromegalia e cauzată de o tumoare benignă

localizată în glanda pituitară

care determină hipersecreția hormonului care controlează creșterea.

De-a lungul istoriei, majoritatea uriașilor celebri

au suferit de acromegalie.

Așadar, cea mai înaltă persoană din toate timpurile

a fost Robert Wadlow

care era încă în creștere când a decedat, la vârsta de 24 de ani,

iar statura acestuia era de 2,70 metri.

Suferea de acromegalie.

Vi-l amintiți pe luptătorul André Uriașul?

Este celebru. Și el suferea de acromegalie.

Au existat speculații cum că și Abraham Lincoln suferea de acromegalie.

Adică la orice persoană neobișnuit de înaltă,

asta este prima explicație pe care o dăm.

Iar acromegalia are efecte secundare

specifice,

legate în primul rând de văz.

Pe măsură ce tumoarea pituitară crește,

începe adeseori să comprime nervii optici,

având ca rezultat faptul că persoanele care suferă de acromegalie

fie văd dublu, fie suferă de o miopie acută.

Așadar, când au început speculațiile

cu privire la ceea ce ar fi putut fi greșit cu privire la Goliat,

s-a spus: „Stați un pic,

arată și seamănă extrem de mult cu cineva

care suferă de acromegalie.”

Asta ar explica ciudățeniile

din comportamentul său din acea zi.

De ce se mișca așa de anevoios

și de ce trebuia însoțit în vale

de cineva?

Deoarece nu putea să meargă singur.

De ce nu-l ia în seamă pe David,

de ce nu înțelege, până în ultima clipă, că

David nu se va lupta cu el?

Deoarece nu-l vede.

Când spune „Apropie-te de mine și trupul tău va fi hrană

păsărilor cerului și fiarelor câmpului,”

și cuvintele rostite „apropie-te de mine” sunt un indiciu al vulnerabilității sale.

Vino la mine, deoarece nu te pot vedea.

Și apoi, „Sunt un câine de vii asupra mea cu bâte?”

Vede două bâte, deși David are doar un toiag.

Așadar israeliții de pe creasta muntelui

care îl priveau l-au crezut

un inamic extraordinar de puternic.

Ceea ce n-au înțeles ei a fost că

sursa puterii sale aparente

era și sursa celei mai mari slăbiciuni.

Cred că asta

este o lecție importantă pentru noi toți.

Uriașii nu sunt atât de tari și puternici cum par.

Și, uneori, tânărul păstor are o praștie în buzunar.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)