Itay Talgam: A conduce ca marii dirijori

Un dirijor de orchestră este pus in fața probei maxime de conducere: să creeze armonie perfectă fără a spune nici un cuvânt. În discursul său captivant, Itay Talgam demonstrează stilurile unice a șase mari dirijori ai secolului 20, ilustrând lecții cruciale pentru orice conducător.

Momentul magic, momentul magic al dirijatului.

Atunci când te urci pe o scenă. O orchestră așteaptă.

Sunt toți, știți, se încălzesc și fac chestii.

Iar eu merg la podium.

Știți, acest mic birou al dirijorului.

Sau mai degrabă o îngrăditură, o îngrăditură într-un spațiu deschis,

o grămadă de spațiu.

Iar în fața întregii zarve,

faci un gest foarte mic.

Cam așa, fără multă pompă, nu foarte sofisticat, așa.

Și dintr-o dată, din haos, ordine.

Zgomotul devine muzică.

Și asta e fantastic. Și e o ispită atât de mare

să cred că totul este din cauza mea.

(Râsete)

Toți acești oameni minunați de aici, virtuoși,

fac gălăgie, au nevoie de mine pentru a face asta.

Nu chiar. Dacă ar fi așa,

aș putea să vă scutesc de prelegere,

și să vă învăț gesturile.

Așa încât să puteți ieși în lume

și să faceți asta în orice companie, oricum vreți,

și ați avea armonie perfectă. Dar nu funcționează.

Să ne uităm la primul video.

Sper să vi se pară un bun exemplu de armonie.

Iar apoi vom vorbi puțin despre cum se întâmplă totul.

(Muzică)

A fost frumos?

Acesta a fost un fel de succes.

Dar cui ar trebui să mulțumim pentru succes?

Vreau să spun că, evident, muzicienii

cântând minunat,

Orchestra Filarmonicii din Viena.

Adesea nici nu se uită la dirijor.

Mai este și publicul care aplaudă, da,

contribuind de fapt la crearea muzicii.

Stiți, publicul vienez de obicei nu interferează cu muzica.

Mai aproape de o pretecere orientală cu dans din buric

nu o să ajungeți niciodată în Viena.

(Râsete)

Spre deosepire de Israel, de exemplu, unde publicul tușește tot timpul.

Știți, Art Rubinstein, pianistul, spunea

că "oriunde în lume, oamenii care au gripă merg la medic.

În Tel Aviv, vin la concertele mele."

(Râsete)

E un fel de tradiție.

Dar publicurile vieneze nu fac asta.

Aici ies din tipar, doar pentru a fi parte din asta,

pentru a deveni parte din orchestră, și asta e minunat.

Știți, publicuri ca dumneavoastră, da,

creează evenimentul.

Dar cum rămâne cu dirijorul? Ce putem spune

că a făcut dirijorul de fapt?

Hm, era fericit.

Și adesea arăt asta top managerilor.

Oamenii se enervează.

"Vii la lucru. Cum se face că ești așa fericit?"

Ceva trebuie să fie în neregula, da? Dar el radiază fericire.

Iar eu cred că fericirea... lucrul important este că această fericire

nu izvorăște doar

din propria sa poveste, din bucuria pe care i-o dă muzica.

Bucuria vine din faptul că face ca poveștile altor oameni

să poată fi auzite în același timp.

Aveți povestea orchestrei ca organizație profesională.

Aveți povestea publicului ca și comunitate. Da.

Aveți poveștile indivizilor

din orchestră și din public.

Și mai aveți și alte povești, nevăzute.

Oamenii care au construit această minunată sală de concerte.

Oamenii care au facut acele Stradivarius, Amati, toate acele minunate instrumente.

Și toate acele povești sunt auzite în același timp.

Aceasta este adevărata experiență a unui concert live.

Acesta este un motiv pentru a ieși din casă. Da?

Dar nu toți dirijorii fac asta.

Să mai vedem pe altcineva, un mare dirijor,

Riccardo Muti, vă rog.

(Muzică)

Da, a fost foarte scurt. Dar ați putut vedea

că este un personaj complet diferit. Nu-i așa?

E extraordinar. E atât de dominant. Da?

Așa de limpede. Poate puțin prea limpede.

Putem face o mică demonstrație? Vreți să fiți orchestra mea pentru o secundă?

Puteți să cântați, vă rog, prima notă din Don Giovanni?

Trebuie să cântați "Aaaaaaa", iar eu o să vă opresc.

OK? Gata?

Publicul: ♫ Aaaaaa ... ♫

Itay Talgam: Haideți, cu mine. Dacă o faceți fără mine

mă simt și mai redundant decât mă simt deja.

Așa că vă rog, așteptați-l pe dirijor.

Acum uitați-vă la mine. "Aaaaaaa", iar eu vă voi opri. Să începem.

Publicul: ♫ ... Aaaaaaaaa ...♫

(Râsete)

Itay Talgam: O să discutăm puțin mai târziu.

(Râsete)

Dar... Avem un post liber de...

Dar -- (Râsete)

-- ați putut vedea că poți opri o orchestră cu un deget.

Ei, ce face Riccardo Muti? Face ceva de genul ăsta ...

(Râsete)

Și apoi -- cam așa -- (Râsete)

Deci nu doar instrucțiunea este clară

ci și sancțiunea - ce se va întâmpla dacă nu faci ce îți spun eu.

(Râsete)

Deci, funcționează? Da, funcționează --

până la un punct.

Când Muti a fost întrebat, "De ce dirijați în acest mod?"

A răspuns, "Sunt responsabil".

Responsabil față de el.

Nu, nu se referă de fapt la El. Se referă la Mozart,

care este -- (Râsete) -- undeva, pe al treilea scaun din mijloc.

(Râsete)

Și el mai spune, "Dacă sunt --

(Aplauze)

Dacă sunt responsabil în fața lui Mozart,

atunci aceasta e singura poveste care trebuie spusă.

Este vorba de Mozart așa cum îl înțeleg eu, Ricardo Muti".

Și știți ce s-a întâmplat cu Muti?

Acum trei ani a primit o scrisoare semnată de

toți cei 700 de angajați ai La Scala,

angajați muzicali, mă refer la muzicieni,

spunând, "Sunteți un dirijor excelent. Nu vrem să lucrăm cu dvs. Vă rugăm demisionați".

(Râsete)

"De ce? Pentru că nu ne lăsați să ne dezvoltăm.

Ne folosiți ca instrumente, nu ca parteneri.

Iar bucuria noastră pentru muzică, etc. etc. ..."

Așa că a trebuit să-și dea demisia. Nu-i drăguț?

(Râsete)

E un tip de treabă. E un tip foarte de treabă.

Ei bine, se poate face și cu mai puțin control,

sau cu un alt fel de control?

Să ne uităm la următorul dirijor, Richard Strauss.

(Muzică)

Îmi e teamă că veți avea sentimentul că m-am luat de el pentru că e batrân.

Nu e adevărat. Când era tânăr,

cam de 30 de ani, a scris ceea ce a numit

"Cele zece porunci pentru dirijori."

Prima era: dacă transpiri în timpul concertului

înseamnă că trebuie să fi făcut ceva greșit.

Aceasta este prima. A patra o să vă placă mai mult.

Zice așa: Nu te uita niciodată la tromboane --

asta nu face decât să le încurajeze.

(Râsete)

Deci, ideea este să lași într-adevăr

să se întâmple de la sine.

Nu interveni.

Dar cum se petrec lucrurile? L-ați văzut

întorcând paginile partiturii?

Ei, ori e senil,

și nu-și amintește propria muzică -- pentru că el a scris muzica.

Ori el le transmite lor un mesaj foarte puternic, spunând,

"Haideți, băieți. Trebuie să cântați după partitură.

Deci nu e vorba de povestea mea. Nu e vorba de povestea voastră.

E doar executarea muzicii scrise,

fără vreo interpretare."

Interpretarea este adevărata poveste a artistului.

Deci nu, el nu vrea asta. Acesta este un altfel de control.

Să vedem încă un super-dirijor,

un super-dirijor german, Herbert von Karajan, vă rog.

(Muzică)

Ce e diferit? Ați văzut ochii? Închiși.

Ați văzut mâinile?

Ați văzut tipul mișcărilor? Dați-mi voie să vă dirijez. De două ori.

Odată ca Muti, iar dvs. -- (bătăi din palme) -- bateți din palme, doar o singură dată.

Iar apoi precum Karajan. Să vedem ce se întâmplă. OK?

Ca Muti. Sunteți gata? Pentru că Muti...

(Râsete) OK? Gata? Să începem.

Publicul: (Bătăi din palme)

Itay Talgam: Hmm ... din nou.

Publicul: (Bătăi din palme)

Itay Talgam: Bine. Acum precum Karajan. De vreme ce v-ați antrenat deja,

dați-mi voie să mă concentrez, să-mi închid ochii. Haideți, haideți.

Publicul: (Bătăi din palme) (Râsete)

Itay Talgam: De ce nu toți odată? (Râsete)

Pentru că nu ați știut când să o faceți.

Ei, vă pot spune că nici cei de la Filarmonica din Berlin

nu știu când să cânte.

(Râsete)

Dar vă spun cum fac ei. Fără cinism.

E o orchestră germană, da?

Se uită la Karajan. Iar apoi se uită unii la alții.

(Râsete)

"Înțelegeți ce vrea tipul ăsta?"

Iar după ce fac asta,

ei chiar se uită unii la alții, și primii instrumentiști din orchestră

conduc întregul ansamblu pentru a cânta împreună.

Iar când Karajan este întrebat despre asta

el chiar spune, "Da, cel mai mare rău

pe care îl pot face orchestrei mele

este să-i dau un consemn precis.

Pentru că asta i-ar

împiedica pe cei din ansamblu se asculte unii pe alții

așa cum este nevoie într-o orchestră."

Ei, asta e grozav. Cum rămâne cu ochii?

De ce sunt ochii închiși?

Circulă o poveste minunată despre Karajan dirijând la Londra.

Iar el introduce un flautist așa.

Tipul nu are nici cea mai mică idee ce să facă. (Râsete)

"Maestre, cu tot respectul, când să încep?"

Care credeți că a fost răspunsul lui Karajan? Când să încep?

Oh, da. Zice: "Începi când nu mai poți să suporți".

(Râsete)

Însemnând că știi că nu ai nici o autoritate să schimbi ceva.

E muzica mea. Muzica adevărată e doar în capul lui Karajan.

Iar tu trebuie să îmi citești gândurile. Ești deci sub o presiune imensă

pentru că nu îți dau instrucțiuni

și totuși, tu trebuie să îmi citești gândurile.

Este un alt fel de control, foarte spiritual și totuși

foarte ferm.

Putem să facem asta și în alt mod? Bineînțeles că putem. Să ne întoarcem

la primul dirijor pe care l-am văzut:

Carlos Kleiber este numele lui. Următorul video, vă rog.

(Muzică)

(Râsete) Da.

Ei, e diferit. Dar nu e acesta tot control?

Nu, nu este. Pentru că nu le spune ce să facă.

Când face asta, nu e ca și cum ar spune

"Ia-ți Stradivariusul și fă ca Jimi Hendrix,

lovește-l de podea". Nu e asta.

El spune: "Acesta este gestul muzicii.

Deschid pentru tine un spațiu

pentru a așeza încă un strat

de intrepretare".

Aceasta este o altă poveste.

Dar cum funcționează totul împreună

dacă nu le dă instrucțiuni?

E ca și cum ai fi pe un montagne russe. Da?

Nu primești, de fapt, nici o instrucțiune.

Dar forțele procesului însele te țin la locul tău.

Asta face el.

Lucrul interesant este, bineînțeles, că montagne russe-ul nu există.

Nu este un obiect fizic. E în capetele muzicienilor.

Iar asta îi transformă în parteneri.

Ai planul în cap.

Știi ce să faci, chiar dacă Kleiber nu te dirijează.

Dar aici și acolo și asta. Știi ce să faci.

Și devi un partener construind montagne russe-ul

da, din sunet,

în timp ce te dai pe el.

Este foarte stimulant pentru acei muzicieni.

Trebuie să meargă pentru două saptămâni la sanatoriu după aceea.

(Râsete)

Este foarte obositor. Da?

Dar este cel mai bun mod de a face muzică acesta.

Dar bineînțeles nu este doar vorba de motivație

și de a le da multă energie fizică.

Trebuie, de asemenea, să fii foarte profesionist.

Și uitați-vă din nou la asta. Kleiber.

Putem să vedem următorul video, repede?

Veți vedea ce se întâmplă dacă apare o greșeală.

(Muzică) Din nou vedeți minunatul limbaj al trupului.

(Muzică)

Iar acum apare un trompetist care

face ceva nu chiar cum ar trebui făcut.

Urmăriți video-ul. Priviți.

Vedeți, a doua oară pentru același muzician.

(Râsete) Iar acum pentru a treia oară pentru același muzician.

(Râsete)

"Așteaptă-mă după concert,

trebuie să îți dau preavizul".

Știți, când e nevoie, există autoritatea. E foarte important.

Dar autoritatea nu este suficientă pentru a face din oameni partenerii tăi.

Să vedem următorul video, vă rog. Priviți ce se întâmplă aici.

S-ar putea să fiți surprinși văzându-l pe Kleiber

așa, un tip hiperactiv.

Dirijează Mozart.

(Muzică)

Toată orchestra cântă.

(Muzică)

Acum altceva.

(Muzică)

Vedeți? Este acolo 100 la sută,

dar nu comandă, nu spune ce trebuie făcut.

Mai degrabă se bucură de sunet.

(Muzică)

Și acum un solo. Vedeți ce puteți înțelege din asta.

(Muzică)

Priviți ochii.

OK. Vedeți asta?

În primul rând, e un fel de compliment de care ne place tuturor să primim.

Nu e feedback. E un "Mmmm ...". Da, vine de-aici.

Deci ăsta este un lucru bun.

Iar în al doilea rând

e despre a controla lucrurile,

dar într-un mod foarte special.

Când Kleiber face -- ați văzut ochii,

venind de aici? (Cântând)

Știți ce se întânplă? Nu mai există gravitație.

Kleiber nu numai că creează un proces,

dar totodată creează condițiile din mediul înconjurător

în care acest proces are loc.

Deci din nou, oboistul

e complet autonom

și de aceea e fericit și mândru de munca sa,

și creativ și toate astea.

Iar nivelul la care Kleiber deține controlul e un nivel diferit.

Deci controlul nu mai este un joc cu sumă nulă.

Tu controlezi asta. Tu controlezi cealaltă. Iar tot ce pui laolaltă

în acel parteneriat produce cea mai bună muzică.

Deci esența la Kleiber este procesul.

La Kleiber este vorba de condițiile de mediu.

Dar trebuie să ai proces și conținut pentru a crea sens.

Lenny Bernstein, maestrul meu personal

deoarece era un profesor excelent,

Lenny Bernstein pornea totdeauna de la sens. Uitați-vă la asta, vă rog.

(Muzică)

Vă aduceți aminte de fața lui Muti, de la început?

Ei bine, el avea o expresie minunată, dar doar una singură.

(Râsete)

Ați văzut fața lui Lenny?

Știți de ce? Pentru că sensul muzicii e durerea.

Și cânți un sunet dureros.

Te uiți la Lenny, suferă.

Dar nu astfel încât să vrei să-l oprești.

E suferință, ca și cum s-ar bucura într-un mod evreiesc, cum se spune.

(Râsete)

Dar puteți vedea muzica pe fața sa.

Vedeți că bagheta a dispărut din mâna sa. Nu mai există baghetă.

Acum totul este despre tine, muzicianul,

spunând o poveste.

E un lucru inversat. Tu spui povestea. Și tu spui povestea.

Chiar dacă pentru scurt timp, tu devii povestitorul

pe care comunitatea, întreaga comunitate, îl ascută.

Iar Bernstein promovează asta. Nu e minunat?

Ei, dacă faci toate lucrurile despre care am vorbit, în același timp,

și poate încă alte câteva,

poți ajunge în acest minunat punct de a face fără a face.

Iar pentru ultimul video, cred că acesta este cel mai bun titlu.

Prietenul meu Peter spune

"Dacă iubești ceva, dă-i drumul." Așa că, vă rog.

(Muzică)

(Aplauze)