Combaterea diabetului printr-o nouă dietă îndrăzneaţă | Neal Barnard | TEDxFremont

Acest discurs a fost susținut la un eveniment local TEDx, fiind produs independent de Conferinţele TED.

Momentan, o sută de milioane de americani sunt diabetici sau pre-diabetici, şi unul din trei copii născuţi după anul 2000 vor avea diabet. Neal Barnard, cercetător clinic şi fondatorul Comitetului Doctorilor pentru Medicină Responsabilă, găseşte cauzele acestei probleme serioase şi ne informează cum putem lupta împotriva acestor statistici.

Astăzi aș dori să vorbesc
despre cum să reversezi o epidemie.

O sută de milioane de americani
au astăzi diabet sau pre-diabet,

și astfel, prezintă un risc de amputare,

de boli de inimă, orbire

și exportăm această
epidemie în străinătate.

Cuvântul „epidemie"
provine din greaca veche:

„epi" înseamnă „pe",
„demos" înseamnă „oameni".

Deci o epidemie e ceva pe care-o studiem
cu statistici sterile, hărți şi grafice.

Dar adevărul e că-i ceva

care-i afectează pe oameni în mod direct,
pe ființele umane ce-s în viaţă.

De fapt, povestea mea începe
în subsolul unui spital din Minneapolis.

Cu un an înainte să merg la facultatea
de medicină, am fost angajat la morgă,

sau altfel spus,
eram „asistentul de autopsii".

Asta înseamnă

că atunci când cineva murea,
îi luam corpul din congelator

și îl puneam pe o masa de examinare

și medicul legist intra în cameră.

Şi într-o zi, o persoană a murit
în spital după un atac de cord masiv.

Probabil de la mâncarea din spital,
dar asta e altă poveste.

(Râsete)

Ca să examinezi inima,
trebui să elimini o secțiune de coaste,

și asta nu se face cu mare delicatețe:

iei ceea ce arată ca o foarfecă de grădină

şi începi să crănţăni, crănţăni,
crănţăni, prin coaste pe partea asta,

şi crănţăni, crănţăni, crănţăni,
prin coaste pe partea asta.

Şi patologul a scos o parte
atât de mare, de coaste din piept

şi-a pus-o pe masă.

Şi el știa că am de gând
să merg la facultatea de medicină,

așa că a dorit să fie sigur că văd tot.

Mi-a spus: „Neil, uită-te la astea.
Astea sunt arterele coronare,"

- le numim coronare
pentru că înconjoară inima -

şi-a tăiat una ca s-o deschidă,
şi-a spus: „Uită-te-n interior."

Cu degetul meu înmănușat, am atins în jur
și nu era o arteră larg deschisă,

avea un fel de gumă,
de mestecat în interior,

doar că era tare ca piatra, și mi-a zis:

„Astea-s șunca şi ouăle tale,
Neal, asta-i ateroscleroza."

Şi ne-am uitat la arterele
carotide, care duc la creier,

arterele care duc la picioare,
arterele care duc la rinichi.

Toate aveau această rigiditate
a arterelor, asta-i ateroscleroza.

A spus: „Îi vedem debutul la două treimi
din persoanele până-n 23 de ani",

care întâmplător era exact vârsta
pe ce-o aveam eu atunci.

(Râsete)

Îşi scrie apoi descoperirile:

„ateroscleroză masivă,
infarct miocardic acut"

şi iese din cameră.

Aşa că, am luat coastele
şi le-am pus înapoi în piept,

am încercat să le potrivesc
cu celelalte coaste,

am cusut pielea, şi-am curăţat,

şi-am ieşit, m-am dus până la restaurant,

unde se serveau coaste la masa de prânz.

(Râsete)

Acum, hai să vă zic ceva,
eu ştiam de coaste.

Am crescut în Fargo, Dakota de Nord,
într-o familie veche de fermieri de bovine

și-mi amintesc de mirosul
de vaci de pe câmp,

mi-amintesc de mirosul de vaci
din hambarul bunicului meu

şi cum transportam
bovine cu unchiul la East Saint Louis,

la fermele naționale.

și de hotelul de la Fermele Naţionale
doi dolari pe noapte,

si de mirosul camerei de-acolo.

(Râsete)

Şi, în fiecare zi din viaţa mea,

era friptură de vită,
cartofi copţi şi porumb.

Cu excepţia ocaziilor speciale,
când era vită, cartofi copţi, mazăre.

(Râsete)

Şi cam aşa mâncam noi,

dar tatălui meu nu i-a plăcut
afacerea cu bovine, aşa că a plecat,

a părăsit ferma familiei,
şi-a mers la Medicină.

Şi-a petrecut viaţa la clinica
din Fargo, tratând diabetul,

a devenit un expert în diabet
pentru toată regiunea.

Şi trebuie să spun că tatăl meu
era foarte frustrat

pentru că pacienţilor
li se dădeau diete care nu le plăceau.

Ceea ce-am spune, sau ce-ar spune ei

e că diabetul e o condiţie în care există
prea mult zahăr în sângele tău,

aşa că nu mânca nimic care se transformă
în zahăr, nu mânca pâine, fructe,

nu mânca paste, orez, cartofi dulci,

nu mânca fasole, cartofi normali, morcovi;

toate acestea au trebuit limitate,
şi în timp ce faci asta, redu caloriile,

şi la asta au trebuit sa adere oamenii,
la sfaturi învechite.

Pacienţilor li se dădeau
medicamente şi ace,

şi instrucţiuni despre
cum să-şi injecteze insulina.

Şi în pofida acestor lucruri,
diabetul nu s-a ameliorat,

tot timpul a progresat,

şi-atunci a devenit
ceva ce exportăm în străinătate.

Când am terminat eu Medicina,
aveam mai multe medicamente,

şi cred c-aveam ace mai ascuţite,
dar sincer să fiu,

rezultatul era cam acelaşi,
aveam pacienţi nefericiţi,

şi n-am vindecat niciodată
această boală, n-a reversat,

a fost mereu considerată
o boală evolutivă.

Dar există două descoperiri ştiinţifice
care au răsturnat situaţia aceasta.

Iar prima dintre ele a fost
de-a dreptul revoluţionară.

Dacă arunci o privire la lume,

la ţările care au cea mai mică
rată de diabet, ca, de exemplu, Japonia

ei nu adoptau nimic

din dieta pe care noi
o ofeream celor cu diabet.

Ei nu spuneau: „N-o să mănânc orez,
n-o să mănânc tăiţei,"

ei mănâncă acest tip de mâncare mereu,
este de bază în mâncarea lor.

A doua descoperire a venit
din căutarea în interiorul celulei,

în special a celulei musculare.

Şi motivul pentru care ne uităm
la celulele musculare

este pentru că acolo se duce glucoza,
acolo se duce zahărul din sânge,

acela este combustibilul
care generează mişcarea ta.

Ştiți câte ceva despre cei
care-aleargă la maraton?

Ce fac ei în săptămânile premergătoare?
Se-ncarcă cu carbohidraţi.

Deci mănâncă paste, mănâncă pâine

ca s-aducă glucoza
în celule pentru energie.

Şi asta e problema în diabet,

pentru că glucoza-i acolo, în afara
celulei, încercând să intre-năuntru.

Pentru a intra, are nevoie de o cheie.
Şi acea cheie este insulina.

Ce se întâmplă dacă ajung acasă,
şi merg până-n faţa uşii

iau cheia din buzunar, o bag în uşă.

Stai aşa, nu merge.

Şi nu e nimic în neregulă cu cheia mea,
dar privesc pe gaura cheii,

şi cât am fost eu plecat,
cineva a pus gumă de mestecat în gaură.

Ce mă fac? Intru şI ies pe geam? Nu.

Am să curăţ încuietoarea.

Ei bine, când un om are diabet,
cheia lui de insulină nu funcţionează.

De ce oare? De ce n-ar putea
semnaliza insulina?

Ceea ce ar trebui să se-ntâmple ar fi
că glucoza trebuie să intre în celulă.

Şi [insulina] e cheia
care face posibilă asta.

Dar asta nu se întâmplă

nu pentru că e gumă în interiorul celulei.

Dar pentru că este grăsime.
Grăsime, mici globule de grăsime.

Doctorii urăsc cuvinte
ca „fat" (grăsime), care e monosilabic.

(Râsete)

Şi vrem s-o numim
„lipidă intramiocelulară"

(Râsete)

„Intra" înseamnă înăuntru, „mio" înseamnă
muşchi, „celular" înseamnă celular.

(Râsete)

„Lipidă" înseamnă „grăsime".

Lipida intramiocelulară e grăsime
în interiorul celulelor musculare,

şi aceasta interferează

cu abilitatea insulinei de a lucra ca
o cheie, de a-i semnala glucozei să intre.

În 2003,

Institutul Naţional de Sănătate a oferit
o bursă echipei mele, şi-a zis:

„Hai să testăm ceva complet diferit.

În loc de a limita făinoasele
şi restul de genul ăsta,

dacă grăsimea-i de vină, ce ar fi
să avem o dietă fără grăsimi?"

Ei bine, de unde vine grăsimea?

Provine din două surse:

produsele animale, grăsimea animală
şi uleiurile vegetale.

Aşa c-am adus 99 de oameni,
şi le-am cerut să facă două lucruri:

sa mănânce multă mâncare
fără să se-ngrijoreze de cantitate,

fără să numere caloriile,

fără să numere gramele
de carbohidraţi, nimic de genul ăsta.

Ce facem în schimb,

e să lăsăm produsele animale de-o parte
şi reducem uleiurile vegetale.

Foarte simplu.

Unul din participanţii noştri
a fost un barbat pe nume Vance,

şi tatăl lui Vance a murit la 30 de ani.

Vance avea 31 de ani
când a fost diagnosticat cu diabet,

când avea aproape 40 de ani
a venit să ne vadă.

Şi-a zis: „Asta nu-i greu!”

Faţă de restul dietelor ţinute
nu ne-a păsat câţi carbohidraţi mânca,

sau câte calorii, sau câte porţii.

Dacă mânca ardei iute,
nu mânca ardei iute cu carne,

ci mânca ardei cu fasole,
ardei iute cu legume.

Dacă mânca spaghete,
în loc de sosul cu carne.

ar fi pus inimi de anghinare

şi ciuperci sălbatice, şi sos de roşii.

Ceva de genul ăsta, foarte, foarte uşor.

Pe parcursul unui an, a slăbit cam 30 Kg.

Zahărul din sânge
i-a scăzut tot mai mult

şi într-o zi, doctorul lui i-a spus:

„Vance, ştiu ca ai avut rude
ce-au murit de această boală.”

A continuat : „Mă uit la testele tale
de sânge; nu mai ai boala.”

Şi vă puteţi imagina cum e
să ai membrii ai familiei care au simţit

că este un drum fără întoarcere
şi tu să poţi să reversezi boala?

Şi când i-am cerut permisiunea lui Vance
să vă spun povestea lui, a zis:

„Asigură-te că le spui tuturor
că şi disfuncţia mea erectilă a dispărut.”

(Râsete)

Scrie acolo.

(Râsete)

Am publicat descoperirile noastre
în jurnalele de medicină,

Asociaţia Americană de Diabet le citează
şi acceptă că-i abordare eficientă.

Oameni din toată lumea
au început s-o utilizeze.

Mi-a dat de veste un bărbat din Anglia,

ce-a vrut să-mi împărtăşească
experienţa lui.

A avut diabet,

şi-a-ncercat tot felul de diete
fără mare success.

A auzit de abordarea noastră,
şi a încercat-o vreme de 7 săptămâni,

s-a dus la doctor, acesta
i-a prescris nişte teste de sânge.

Apoi s-a dus acasă.

A sunat telefonul,
„Vă sunăm de la cabinetul doctorului.

Ai putea să vii înapoi acum?

La care el, „Doamne Iisuse!
Ce-aţi găsit în testele mele de sânge?

Porneşte repede cu maşina,
către cabinetul doctorului

gândindu-se ce boală
au descoperit oare în sângele meu..."

Şi dă buzna.

Ei îi spun, „Trebuie să stai jos.
Explică-ne în detaliu ce-ai făcut."

Toate semnele lui de diabet dispăruseră.

Doctoru-i spune, „Testele
sunt mai bune decât ale mele,

şi eu nu am diabet,
cum este posibil aşa ceva?"

Doctorul i-a explicat, „Nu putem spune
niciodată că un om s-a vindecat de diabet

pentru că ştim că acest lucru
nu e posibil, dar practic nu-i acolo.

Şi doctorul era sceptic,

i-a spus: „Revino după două luni,
vreau să-ţi fac testele iar."

N-a mai revenit niciodată.

Ia, stai aşa.

Diabetul e genetic, nu-i aşa?

Se transmite-n familie.

Şi, de fapt există gene pentru diabet,

şi ăsta-i e un lucru important de reţinut,

genele sunt de două categorii.

Unele gene sunt dictatori,

cum sunt cele pentru culoarea
ochilor sau a părului.

Ele sunt dictatori,
dau ordine, nu-i tocmeală.

Dar genele pentru diabet sunt comitete.

Ele dau sugestii.

Şi tu poţi spune, „Stai puţin,

nu cred că vreau să am diabet."

Şi de fapt, majoriteatea genelor de boli
fie pentru boli de inimă,

sau diabet, sau hipertensiune
sau anumite tipuri de cancer,

chiar şi boala Alzheimer,

ele nu sunt dictatori, sunt comitete.

Si activitatea lor depinde
de ceea ce punem în corpul nostru.

Vreau să spun

că punem în corpul nostru alimente
care nu sunt destinate consumului nostru.

Întrebare este: care sunt
alimentele ce ne sunt destinate?

Sunt mai multe feluri de-a privi asta.

Unul se cheamă testul dentar.
Ştiţi testul dentar?

Trebuie doar s-aștepţi
ca pisica ta să caşte,

şi te uiţi în gura ei şi observi

că are nişte dinţi canini proeminenţi,
foarte, foarte lungi,

şi fiecare parte a gurii sale,
e ca o furcă,

foarte utili pentru prinderea prăzilor,
omorârea animalelor mici,

şi desprinderea pielii de pe carne
şi consumului cărnii.

Acum uită-te la gura ta.

Descoperi

că dinţii tăi canini nu sunt
mai lungi decat incisivii tăi.

Şi această transformare
a avut loc acum 3.5 milioane de ani.

Molarii noştri sunt buni
pentru ronţăitul unui măr,

nu aşa buni la mestecat leşuri de animale.

Iată testul iepuraşului.
Ştii testul iepuraşului?

(Râsete)

Iei un iepuraş,

pui iepuraşul în faţa pisicii tale

(Râsete)

descoperi

că indiferent cât de mică e pisica,
pisica are o dorinţă de nestăpânit

de a prinde, ataca, omorî
şi înghiţi acel iepuraş.

Acum punem acelaşi iepuraş
în faţa unui bebeluş, sau copil.

Şi descoperi că bebeluşul
spune: „Iepuraş, iepuraş!"

Vor să se joace şi copilul
e absolut încântat de el,

ideea uciderii şi devorării
sale nu i-ar trece prin cap

nici într-un milion de ani.

Hai că-nvăţăm ceva aici.

Ştiţi testul cutiei?

Iei o cutie folosită la căratul
echipamentului electronic,

şi te uiţi pe fundul cutiei
şi-o să găseşti gel silica.

Şi gelul silica e acolo,
pentru a absorbi umezeala din cutie.

Fabricanţii de Silica Gel au realizat

că oamenii sunt atât de nepăsători
de ceea ce mănâncă,

încât au trebuit să scrie
pe ele „A nu se consuma".

(Râsete)

Uite cum am pus eu tot cap la cap:

oamenii sunt ierbivori naturali,
dar cădem uşor pradă tentaţiei.

(Râsete)

Înainte de Epoca de Piatră,

oamenii erau nişte vânători execrabili.

Asta e adevărat
pentru că nu suntem prea rapizi.

Un leu, un leu este rapid,

în pădure, un leu poate captura
cu uşurinţă o gazelă.

Un vultur poate prinde uşor un şoarece.

Oamenii prind uşor răceli. Cam aşa.

Nu detectăm prada foarte uşor,
nu avem nasuri sensibile.

Dacă ne uităm la câine,

un câine are un simţ olfactiv
foarte dezvoltat,

ei pot detecta prada de la depărtare,

şi de asta sunt folosiţi în aeroporturi

pentru a detecta bombe şi droguri,
şi lucruri de-astea.

Simţul lor auditiv
îl întrece pe-al nostru,

sunt proiectaţi să detecteze prada.

Acum, oamenii, avem
nasuri şi urechi drăguţe,

dar suntem patetici ca vânător.

Daca vrei să fii un carnivor de success,

trebuie să ai gheare si dinţi ascuţiţi,

trebuie sa fii foarte, foarte rapid,

si să ai auz, miros
şi vedere foarte bine dezvoltate.

Ceea ce ridică întrebarea:

care e cea mai senzitivă parte a omului?

Ce crezi?

Ei bine, am învăţat răspunsul.

Înainte să vin aici, eram la aeroport.

Şi agentul aeroportului m-a luat
şi mi-a zis: „Trebuie să vă controlez,

şi când ajung la o parte
sensibilă a corpului tău,

o să folosesc spatele palmei."

Şi-am realizat că partea
cea mai sensibilă a corpului uman

cred că trebuie să fie spatele.

Oricum, realizez că mâncatul
cărnii a-nceput de undeva.

Cum a-nceput?

I-am pus întrebarea lui Richard Leakey.

Richard Leakey, faimosul paleoantropolog

şi mi-a spus:

„Ca ierbivori, oamenii
nu trebuie sa fie prea rapizi,

nu trebuie să fie iuți sau sensibili

pentru că nu trebuie să te furişezi
ca să prinzi o capşună.

Doar stă acolo, nu face nimic.

Dar ca să devenim carnivori,
a trebuit să depunem efort.

Şi-a-nceput probabil,
cu mâncatul resturilor."

Cu alte cuvinte, leul nu mănâncă tot.

Când pleacă de la locul
unde au lăsat oasele prăzii,

rămâne un pic de carne,

iar oamenii ar fi putut
cu uşurinţă să se furişeze

şi să taie un pic de-acolo şi să plece.

Pentru asta ai nevoie de nişte unelte.

Odată cu Epoca de Piatră,

am început să avem
posibilitatea să facem asta.

Şi când am început să avem
topoare şi suliţe, şi-altele,

atunci a-nceput totul.

Mâncatul cărnii a devenit ceva măreţ.
Avem corpurile dinaintea epocii de piatră.

Şi azi, când un om
pune-n corpul lui plante,

arterele i se curăţă,
diabetul se-mbunătăţeşte,

greutatea scade,
corpul începe să se repare.

Americanii, din păcate, nu ţin o dietă
pentru reversarea diabetului.

Astăzi, americanii mănâncă
peste un milion de animale pe oră.

Centrul Pentru Controlul
şi Prevenirea Bolilor spune

că unul din trei copii născuţi
după anul 2000

vor avea diabet
la un moment dat în viaţa lor.

Şi vezi adevărul acesta,
deschide televizorul:

jumătate din reclame sunt pentru
burgeri, aripioare de pui, snacks-uri,

şi cealaltă jumătate
sunt pentru medicamente

care să stopeze efectele
alimentelor pe care le ingerăm.

Deci, acolo suntem.

Şi ce s-ar întâmpla

dacă-n loc de 100 de milioane de americani

care au diabet sau pre-diabet,

toţi o sută de milioane ar avea diabet?

Sau mai mulţi oameni?

Toţi necesită medicamente şi teste,
şi îngrijiri medicale şi restul.

Financiar, este un dezastru.

Dar, pentru mine, din punct
de vedere personal este incalculabil.

Acum cred c-am început să ne schimbăm:

familia mea m-a promovat generaţie
după generaţie, după generaţie.

Oricum,

în 2004, am ajuns la recordul
de 91 de kg de carne.

Atât consuma, în medie, un om în acel an.

Şi-n anii următori a scăzut, şi-a scăzut,

acum suntem sub 86 de kg,

şi sperăm că această tendinţă va continua.

Dar, azi, doctorii, nutriţioniştii,
asistentele-ţi vor spune:

„Diabetul este o cale fără întoarcere,
nu dispare niciodată."

Asta a fost înainte să ne uităm prin lume

şi să vedem obiceiuri
de nutriţie mai sănătoase.

Şi-asta a fost înainte să realizăm
că uitându-ne în interiorul celulei,

putem înţelege cum se produce asta,

şi putem înţelege
cum să inversăm acest proces.

Şi-a fost înainte să înţelegem

că pacienţii vor face schimbări
mult mai mari, decât am fi crezut noi.

Familii ca a mea,

care au vândut carne de generaţii,

ar putea vinde-n schimb morcovi,
sparanghel, cartofi dulci şi fasole.

camera de autopsie, sper,
că va fi un loc uitat de lume,

pentru că oamenii vor trăi
mai mult şi vor arăta mai bine,

poate la restaurantul
spitalului în loc să vândă coaste,

ar putea vinde
o mulţime de alimente sănătoase,

şi în loc să studiem epidemiile,

mai bine sărbătorim renaşterea sănătăţii.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)