Insultele lui Shakespeare

„You're a fishmonger!” Privind atent la cuvintele folosite de Shakespeare, mai ales la insultele folosite, vom vedea de ce e văzut drept un dramaturg ale cărui opere transcend timpul și ajung la publicul din lumea întreagă.

Lecție de April Gudenrath, narator Juliet Blake, animație TED-Ed.

Lecția în întregime: http://ed.ted.com/lessons/insults-by-shakespeare

(Muzică)

De ce plecăm capul când auzim „Shakespeare” ?

Eu cred că din cauza cuvintelor lui.

Toate acele formulări arhaice și complicate

sunt cel puțin ușor enervante.

Dar nu poți să nu te întrebi cum de-i așa de popular.

De ce i s-au jucat piesele iar și iar,
mai mult ca ale oricărui dramaturg.

Datorită cuvintelor sale.

La sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII,

era cea mai eficientă unealtă pe care-o puteai avea,

iar subiectele erau nenumărate.

Totuși, majoritatea aduceau depresie,

din cauza ciumei, a Morții Negre etc.

Shakespeare folosește multe cuvinte.

O realizare impresionantă a sa e uzul insultelor.

Menite să unească publicul întreg;

oriunde te-ai afla, ai râde de ce vezi pe scenă.

Cuvintele, și mai ales dialogul din drame,

sunt folosite din multiple motive:

pentru a imprima dispoziția scenei,

pentru a conferi atmosferă decorului

și pentru a dezvolta relații între personaje.

Insultele reușesc asta rapid și ingenios.

Să luăm mai întâi Hamlet.

Chiar înainte de acest dialog;

Polonius e tatăl Ofeliei, cea îndrăgostită de prințul Hamlet.

Regele Claudius caută să afle
de ce Hamlet se comportă nebunește

de când regele s-a căsătorit cu mama prințului Hamlet.

Polonius se oferă să-și folosească fiica

pentru a-l trage de limbă pe prințul Hamlet.

Apoi mergem la Actul II, Scena 2.

Polonius: „Mă mai cunoști, măria ta?”

Hamlet: „Cum să nu! Ești un negustor de pește.”

Polonius: „Eu nu, măria ta!”

Hamlet: „Măcar de-ai fi atât de cinstit.”

Chiar dacă nu știați de înseamnă „fishmonger”
(lb. engleză — negustor de pește),

există niște indicii în context.

Unul: Polonius a reacționat negativ, deci nu e ceva bun.

Al doilea: Peștele miroase urât, iar nu-i de bine.

Al treilea: „Monger” nu sună ca un cuvânt pozitiv.

Așadar, chiar dacă nu știi sensul,

începi să-ți faci o imagine

despre relația dintre Hamlet și Polonius,

care nu era tocmai perfectă.

Dacă te documentezi, afli că „fishmonger” înseamnă negustor,

iar în contextul dat ar însemna un fel de negustor de ființe,

căci Polonius își vinde fiica pentru bani,

ca să-i facă regelui o favoare.

Așa că îți dai seama că Hamlet nu e atât de nebun precum se dă,

iar animozitatea dintre cele două personaje se intensifică.

Doriți un alt exemplu?

„Romeo și Julieta” conține unele dintre cele mai bune insulte din piesele lui Shakespeare.

E o piesă despre două clanuri

și iubirea imposibilă a doi tineri care își iau viața.

Fără să te chinui prea mult, îți dai seama de dialogul caustic.

Și nu ești dezamăgit.

În Actul I, Scena 1, chiar de la început

ni se arată nivelul de neîncredere și ură

dintre cele două familii - Capulet și Montague.

Gregorio: „Am să strâmb din nas, când or trece.

Zică ce-or pofti.”

Samson: „Ce-or îndrăzni, vrei să zici.
Eu am să-mi mușc degetul mare,

ceea ce-i o nenorocire pentru ei, dacă pot s-o ducă.”

Intră Abraham și Baltazar.

Abraham: „O să-ți muști degetul mare, sire?”

Samson: „Mușc degetul mare.”

Abraham: „O să îți muști degetul față de noi, sire?”

OK, cum ne ajută partea asta
să înțelegem dispoziția și personajele?

Ei bine, să vedem unde e insulta.

Astăzi, să-ți muști degetul nu mai e mare lucru.

dar Samson spune că e o insultă pentru ei.

Dacă așa spune, așa trebuie să fie.

Începe să ni se arate nivelul animozității

chiar și între cei care lucrează pentru cele două Case.

În mod normal, nu ai face nimic nimănui,
dacă nu ai vrea să-i provoci la o luptă,

ceea ce urmează să se întâmple.

Privind mai în adâncime, pe vremea în care se scria piesa, să-ți muști degetul mare

era ca și cum ai arăta degetul cuiva, astăzi.

Sentimentul oferit e destul de puternic,

așa că începem să simțim tensiunea din scena asta.

Înaintând în scenă, Tybalt, din familia Capulet,

îi spune una bună lui Benvolio, din familia Montague.

Tybalt: „Ce, te iei la harţă cu slugile fără de inimă?

Aici, Benvolio! Priveşte-ţi moartea-n faţă!”

Benvolio: „Eu fac pace, întoarce-ţi spada în teacă,

sau mai bine ajută-mi să-i despart.”

Tybalt: „Nu ți-e ruşine, cu spada-n mână să vorbeşti de pace?

Urăsc cuvântul cum urăsc ghena,
Ca şi pe toţi Montaghii şi pe tine!

Mişelule! Azi între noi se-alege!”

OK, „heartless hinds”.
(lb. engleză, slugi fără de inimă)

Din nou, e clar că nu e un lucru bun.

Ambele familii se urăsc, ceea ce pune paie pe foc.

Dar cât de adâncă-i înțepătura?

Un „hartless hind” e un laș,

și să-i spui cuiva astfel în fața propriilor oameni
și a familiei rivale

înseamnă că urmează o luptă.

În fapt, Tybalt strigă la Benvolio,

iar Benvolio trebuie să lupte, ca să-și salveze onoarea.

Dialogul oferă o impresie bună asupra
relației dintre cele două personaje.

Tybalt crede că Montaghii sunt niște câini lași,

nu-i respectă deloc.

Din nou, se adaugă tensiune dramatică scenei.

OK, acum am să vă stric surpriza.

Caracterul coleric al lui Tybalt și ura extremă pentru Montaghi,

este ceea ce în literatură se numește hamartia,

lucrul care provoacă eșecul unui personaj tragic.

A, da. Tybalt cade în mâinile lui Romeo.

Deci, dacă vine vorba de Shakespeare,

opriți-vă și priviți cuvintele,

pentru că au multe să vă spună.