James Cameron: Înainte de Avatar... un băiat curios

Filmele de buget mare (și încă și mai mare faimă) ale lui James Cameron crează lumi ireale de sine stătătoare. În această discuție personală, el își destăinuie fascinația din copilărie pentru fantastic - de la cărțile Science Fiction și până la scufundări la mare adâncime - și cum l-au condus acestea la succesul hiturilor "Aliens", "Terminatorul", "Titanic" și "Avatar".

Am crescut cu o dietă constantă de Science Fiction.

La liceu mergeam cu autobuzul la școală

câte o oră dus și una întors în fiecare zi.

Și eram întotdeauna absorbit de o carte,

o carte științifico-fantastică,

ce îmi purta mintea către alte lumi

și îmi satisfăcea, într-o formă narativă,

simțul acesta insațiabil de curiozitate pe care îl aveam.

Și - știți - acea curiozitate se manifesta de asemenea

în faptul că, oricând nu eram la școală,

eram afară, prin păduri,

plimbându-mă și culegând "mostre",

broaște și șerpi și gândaci și apă de heleșteu,

și le aduceam înapoi, cercetându-le sub microscop.

Eram un adevărat tocilar în ale științei.

Dar totul avea legătură cu încercarea mea de a înțelege lumea,

de a înțelege limitele posibilului.

Iar pasiunea mea pentru științifico-fantastic

chiar părea că se regăseşte în lumea din jurul meu,

din cauza a ceea ce se întâmpla - asta se petrecea la finele anilor 60 -

mergeam pe lună,

exploram adâncul oceanelor.

Jacques Cousteau venea în sufrageriile noastre

cu uimitoarele lui emisiuni speciale care ne arătau

animale și locuri dintr-o lume fantastică

pe care nu am fi putut să ne-o imaginăm înainte.

Deci, asta părea că rezonează

cu întreaga parte științifico-fantastică.

Și eram un artist.

Puteam desena. Puteam picta.

Și am descoperit că, pentru că nu existau jocuri video

și respectiv această saturație de filme CG și toată această

pleiadă de imagini în peisajul media,

a trebuit să creez aceste imagini în capul meu.

Știți, cu toții a trebuit, așa cum copii trebuie

să citească o carte și, prin intermediul descrierilor autorului,

să pună ceva pe ecranul cinematografic din lăuntrul capetelor noastre.

Și astfel, răspunsul meu la toate acestea a fost să desenez, să pictez

creaturi şi lumi extraterestre,

roboți, nave spațiale, toate aceste lucruri.

Eram mereu prins la ora de matematică

măzgălind pe caiet.

Asta se întâmpla pentru că această creativitate

trebuia să își găsească, cumva, o cale de ieșire.

Și s-a întâmplat un lucru interesant, emisiunile lui Jacques Cousteau

m-au făcut foarte entuziast legat de faptul că exista

o lume străină, extraterestră, chiar aici pe Pământ.

Nu aș putea merge cu adevărat într-o lume extraterestră,

într-o navă spațială, vreodată.

Acest vis părea destul de nerealist.

Dar aceea era o lume în care puteam într-adevăr merge,

tocmai aici, pe Pământ, și asta era la fel de bogat și de exotic

ca orice altceva ce mi-am imaginat

citind acele cărți.

Așadar, m-am decis că voi deveni un scufundător

la vârsta de 15 ani.

Și singura problemă cu acest fapt era că trăiam

într-un mic sătuc în Canada,

la 600 de mile depărtare de cel mai apropiat ocean.

Dar nu am lăsat acest fapt să mă intimideze.

L-am pisat pe tatăl meu până când a găsit, într-un final,

o clasă de scufunători în Buffalo, New York,

exact lângă graniţă, aproape de unde trăiam noi.

Și chiar am devenit scufundător certificat

într-o piscină în YMCA în mijlocul iernii

în Buffalo, New York.

Și n-am văzut oceanul, un ocean adevărat,

pentru încă doi ani,

când ne-am mutat în California.

De atunci, pe parcursul a

40 de ani,

am petrecut aproximativ 3000 de ore sub apă

și 500 din acele ore au fost în submarine.

Și am învățat că acel mediu adânc al oceanului,

și chiar și oceanele mai puțin adânci,

sunt atât de pline de viață,

încât este cu adevărat dincolo de ceea ce ne putem imagina.

Imaginația naturii este atât de lipsită de limite,

în comparație cu a noastră,

săracă imaginație umană.

Eu sunt complet uimit încă

de ceea ce văd când fac aceste scufundări.

Și povestea mea de dragoste cu oceanul continuă

și este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna.

Dar, când am ales o carieră, ca adult,

aceea fost de regizor.

Și aceasta a părut a fi cel mai bun mod de a împăca

această nevoie pe care o aveam de a spune povești

cu nevoia de a crea imagini.

Și, în copilările, desenam constant comics-uri, și așa mai departe.

Aşadar, crearea de filme era modul de a pune imaginile și poveștile

împreună. Și asta a avut sens.

Și desigur, poveștile pe care am ales să le spun

erau povești științifico-fantastice: "Terminator", "Aliens"

și "Abisul".

Și cu "Abisul", am împreunat dragostea mea

pentru peisajele subacvatice și scufundarea cu creația de filme.

Combinând astfel cele două pasiuni.

Ceva interesant a rezultat din "Abisul",

și anume rezolvarea unei probleme

narative specifice acelui film,

și anume crearea acestei fiinţe lichide din apă,

pentru care am îmbrățișat animația generată de calculator, CG.

Și aceasta a dus la primul personaj

din suprafață lichidă, animat cu ajutorul graficii pe calculator,

care a apărut vreodată într-un film.

Și chiar dacă filmul nu a făcut bani,

ar trebui să spun că abia și-a câștigat investiția,

am fost martor la ceva extraordinar, și anume că audiența,

audiența globală, a fost hipnotizată

de această aparentă magie.

Știți, este legea enunțată de Arthur Clarke

că orice tehnologie suficient de avansată este imposibil de distins de magie.

Ei vedeau ceva magic.

Și deci, asta m-a făcut să devin foarte entuziasmat.

Și m-am gândit, "Wow, asta este ceva ce trebuie să fie adoptat

în arta cinematografică."

De aceea, în "Terminator 2", care a fost următorul meu film,

am dus asta mult mai departe.

Lucrând cu ILM, am creat pe individul din metal lichid

din acel film, succesul depins de

cum va funcţiona acest efect special.

Și a funcţionat. Și am creat din nou magie.

Și am avut același rezultat cu audiența.

Am făcut şi ceva mai mulţi bani de pe urma acestuia.

Așadar, trăgând o linie între aceste două

experienţe,

a rezultat în faptul că aceasta va fi o lume complet nouă,

o nouă formă a creativităţii

pentru artiștii de film.

În concluzie, am pus bazele unei companii cu Stan Winston,

bunul meu prieten Stan Winston,

care este designer de creaturi şi costume

la acea vreme, și am numit-o Digital Domain.

Și ideea din spatele companiei era

că vom sări peste

procesele analogice de imprimare optică și așa mai departe

și vom intra direct în producția digitală.

Și chiar am făcut asta, ceea ce ne-a oferit un avantaj competitiv pentru o vreme.

Dar am am rămas în urmă la jumătatea anilor '90

în ceea ce privește partea de design a creaturilor și a personajelor,

fapt pentru care compania fusese fondată.

Și am scris această piesă numită "Avatar"

care a avut rolul de a împinge lucrurile mai departe

în ceea ce privește efectele vizuale,

efectele de grafică pe calculator (CG) și mai mult,

cu personaje umane din punct de vedere al emoțiilor,

generate în CG.

Și personajul principal urma să fie cu complet generat în CG.

Și lumea urma să fie toată CG.

Însă planurile nu au mers.

Și oamenii de la compania mea mi-au spus

că nu vom putea face asta pentru o vreme.

Așadar, am pus ideea la păstrare și am făcut un alt film despre o barcă mare care se scufundă.

(Râs)

Știți, am mers și am prezentat-o la studio ca "Romeo și Julieta pe o navă".

Urma să fie o poveste romantică de proporții epice,

un film pasional.

În secret, ceea ce vroiam să fac era

să mă scufund pentru a cerceta adevărata epavă a Titanicului.

Și de aceea am făcut filmul.

(Aplauze)

Acesta este adevărul. Ei bine, studioul nu știa asta.

Dar i-am convins. Le-am spus,

"Ne vom scufunda la epavă. O vom filma pe bune.

Vom folosi asta la începutul filmului.

Va fi foarte important. Va fi un excelent punct de plecare pentru marketing."

Și i-am convins să finanțeze o expediție.

(Râs)

Sună nebuneşte. Dar are legătură cu subiectul acela

că imaginația ta poate crea o realitate.

Pentru că noi chiar am creat o realitate în care șase luni mai târziu,

mă găseam într-un submarin rusesc

două mile și jumătate (5000m) sub nivelul apelor Atlanticului de Nord,

uitându-mă la adevăratul Titanic printr-un hublou,

nu la un film, nu HD, pe bune.

(Aplauze)

Acum, asta m-a fascinat.

Și a fost nevoie de multe pregătiri, a trebuit să construim camere

și lumini și tot felul de lucruri de acest gen

Dar, m-a uimit cât de mult

această scufundare, această scufundare adâncă

era asemănătoare unei misiuni spațiale.

Știți, unde totul era puternic tehnologizat,

și care cerea extrem de multă planificare.

Intri în această capsulă, te scufunzi spre acest mediu

întunecat și ostil

unde nu există speranța de a fi salvat

dacă nu te poți întoarce singur.

Și m-am gândit: "Wow. Parcă trăiesc

într-un film științifico-fantastic.

Asta este într-adevăr cool."

Și astfel am fost cu adevărat cuprins de mania explorării adâncurilor oceanelor.

Desigur, de curiozitate, de aspectul ei științific.

Era totul. Era aventură,

Era curiozitate. Era imaginație.

Și era o experiență pe care

Hollywood-ul nu mi-o putea oferi.

Pentru că, știți, puteam să îmi imaginez o creatură și puteam

crea un efect vizual pentru ea. Dar nu îmi puteam imagina ceea ce vedeam

prin acel hublou.

În timp ce făceam câteva dintre expedițiile ulterioare

vedeam creaturi la ventilatoarele hidrotermale

și câteodată lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată,

câteodată lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut vreodată,

care nu erau descrise de știință

la momentul la care noi de vedeam și le fotografiam.

Așadar, eram complet cucerit de asta

și trebuia să am mai mult.

Astfel, am luat o decizie destul de curioasă.

După succesul Titanic-ului,

mi-am spus, "Voi pune o pauză meseriei mele curente

de producător hollywood-ian de filme

și o să devin explorator cu normă întreagă pentru o vreme."

Și astfel am început să plănuim aceste

expediții.

Și am ajuns să mergem la Bismark

și să îl explorăm cu ajutorul vehiculelor robotizate.

Ne-am întors la epava Titanic-ului.

Am luat mici roboți pe care îi creasem

pe are am bobinat fibră optică.

Și ideea era de a intra înăuntru și de a face

o explorare interioară a navei, ceea ce nu s-a mai făcut până atunci.

Nimeni nu s-a uitat înăuntrul epavei. Nu au avut mijloacele de a face asta,

așa că noi am creat tehnologia pentru a realiza acest lucru.

Deci, știți, iată-mă pe puntea

Titanic-ului, într-un submarin

și uitându-mă la podele care arătau mult ca

cele pe care știam că a cântat orchestra.

Și controlez un mic vehicul robotizat

prin coridorul navei.

Când spun, îl controlez,

dar mintea mea este în acel vehicul.

M-am simțit de parcă eram fizic prezent

înăuntrul epavei Titanic-ului.

Și a fost cea mai ieşită din comun

experiență deja vu pe care am avut-o vreodată,

pentru că știam înainte de a trece de un colț

ceea ce va fi acolo, înainte ca luminile

vehicolului să îl dezvăluie,

pentru că mă plimbasem pe scenă luni de zile

când cream filmul.

Iar scena era construită ca o replică exactă

a planurilor vaporului.

Aceasta a fost o experiență absolut remarcabilă.

Și m-a făcut să realizez cu adevărat

experiența teleprezentă

pe care o poţi avea cu aceşti avatari robotici,

când conștiința ta este injectată într-un vehicul,

în această altă formă de existență.

A fost întradevăr un lucru profund.

Și poate o scurtă privire asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla

peste câteva decenii,

pe măsură ce vom începe să avem corp de cyborg

pentru explorare sau pentru alte scopuri

în multe dintre tipurile

de viitoruri post-umane

pe care mi le pot imagina

ca fan al științifico-fantasticului.

Așadar, făcând aceste expediții

și începând să apreciez cu adevărat ceea ce am descoperit acolo, jos,

precum aceste zone de venitaliţie din adâncurile oceanului,

unde am descoperit aceste animale uimitoare.

Ele sunt în esență extratereștrii care trăiesc chiar aici, pe Pământ.

Ele trăiesc într-un mediu de sinteză chimică

Nu supraviețuiesc într-un sistem

bazat pe lumina solară, așa ca noi.

Astfel, vezi animale care trăiesc lângă

jeturi de apă

cu temperaturi de 500 de grade.

Te gândești că nu ar putea supravieţuii.

În același timp

deveneam foarte interesat de știința spațiului,

din nou, influența științifico-fantasticului pe care l-am experimentat în vremea copilăriei.

Și m-am trezit implicat în

comunitatea celor interesați de spațiu,

foarte implicat cu NASA,

făcând parte din consiliul de consultanță NASA,

plănuind misiuni spațiale adevărate,

mergând în Rusia, trecând prin protocoalele

biomedicale pentru pre-cosmonauți

și toate aceste lucruri,

pentru a merge cu adevărat și a zbura spre stația spațială internațională

cu sistemul nostru de camere 3D.

Și asta a fost fascinant.

Dar ceea ce până la urmă am ajuns să fac este să aduc oameni de ștință a spațiului

cu noi în adâncuri.

Și de a-i conduce jos pentru ca ei să aibă acces,

astrobiologi, oameni de știință planetară,

oameni care erau interesați de aceste medii extreme,

luându-i în adâncuri și lăsându-i să vadă

și să ia mostre să să testeze cu instrumente, și așa mai departe.

Aşadar iată-ne făcând filme documentare,

dar de fapt studiam,

creeam ştiinţa spaţiului.

Am închis complet cercul

dintre a fi fan al științifico-fantasticului,

știți, ca și copil,

și a face lucrurile acestea pe bune.©

Și știți, pe parcursul acestei călătorii

de descoperire,

am învățat foarte multe.

Am învățat multe despre știință. Dar de asemenea, am învățat foarte multe

despre arta de a conduce.

Acum, ai crede că regizorul trebuie să fie un conducător,

leader, căpitanul navei, și toate aceste lucruri.

Nu am învățat cu adevărat despre arta de a conduce

până când nu am făcut aceste expediții.

Pentru că a trebuit, la un moment dat, să spun

"Ce fac eu aici?

De ce fac asta? Ce câștig din asta?"

Nu facem bani cu aceste nenorocite de misiuni.

Abia supraviețuim. Nu aduc niciun fel de faimă.

Oameni cam cred că am plecat

între "Titanic" și "Avatar" și că îmi făceam unghiile

undeva, stând la plajă.

Am făcut toate aceste filme, am făcut toate aceste documentare

pentru o audiență foarte limitată.

Fără faimă, fără glorie, fără bani. Ce faci?

O faci pentru munca în sine,

pentru provocare --

și oceanul este cel mai provocator mediu care există,

pentru emoția descoperirii

și pentru strania legătură care se formează

când un mic grup de oameni formează o echipă strâns unită.

Pentru că făceam aceste lucruri cu o echipă de 10-12 oameni,

lucrând ani de zile.

Câteodată [fiind] pe mare pentru 2-3 luni de zile.

Și în această legătură, realizezi

că cel mai important lucru

este respectul pe care îl ai pentru ei

și pe care ei îl au pentru tine, că ai făcut o treabă

pe care nu o poți explica altcuiva.

Când te întorci la țărm și spui

"A trebuit să facem asta, și fibra optică, și atenuarea,

și asta și cealaltă,

toată tehnologia ce a fost implicată, și dificultatea,

aspectele de performanță umană de a lucra pe mare,

nu poți explica oamenilor. Este acel lucru care

poate că polițiștii îl au, sau oamenii din zonele de luptă care au trecut prin ceva similar împreună,

și știu că nu îl pot explica niciodată.

Crează o legătură, crează o legătură de respect.

Deci, când m-am întors să fac următorul meu film,

care a fost "Avatar",

am încercat să aplic același principiu de a conduce,

și anume să îți respecți echipa

și să le câștigi în acelaşi timp şi respectul lor.

Și a schimbat cu adevărat dinamica.

Iată-mă din nou cu o echipă mică,

pe teritoriu necunoscut,

făcând "Avatar", inventând tehnologie nouă,

care nu exista până atunci.

Extraordinar de interesant.

Extraordinar de provocator.

Și am devenit o familie, pe parcursul unei perioade de patru ani și jumătate.

Și asta a schimbat cu totul modul meu de a face filme.

Așadar oamenii au comentat asubra modului în care, ei bine, știți,

ai adus la viață organismele oceanice

și le-ai pus pe planeta Pandora.

Pentru mine era mai mult un mod fundamental de a face afaceri,

procesul în sine, care s-a schimbat ca rezultat al acestui fapt.

Deci, ce putem sintetiza din asta?

Știți, care sunt lecțiile învățate?

Păi, cred că prima este

curiozitatea.

Este cel mai puternic lucru pe care îl ai.

Imaginația este o forță

care se poate manifesta cu adevărat într-o realitate.

Și respectul echipei tale

este mai important decât

toți laurii din lume.

Tinerii creatori de filme

vin la mine și spun: "Dă-mi un sfat pentru a face asta."

Și eu le spun, "Nu te limita pe tine însuți.

Alți oameni vor face asta pentru tine, nu ți-o face singur,

nu paria împotriva ta.

Și asumă-ți riscuri."

NASA are fraza aceasta preferată:

"Eșecul nu este o opțiune."

Dar eșecul trebuie să fie o opțiune

în artă și în explorare, pentru că este o chestiune de încredere.

Și nici o încercare importantă

care a cerut inovație

nu s-a făcut fără risc.

Trebuie să fii dispus să îți asumi acele riscuri.

Deci, acesta este gândul cu care vă las,

anume că în orice faceți,

eşecul ESTE o opţiune,

dar frica, nu. Mulțumesc.

(Aplauze)