Agonia sevrajului în tratamentul cu opioide - și ce ar trebui să le spună medicii pacienților despre aceasta

Statele Unite reprezintă 5% din populația lumii, dar consumă aproape 70% din totalul mondial de opioide, creând o problemă care a dus la zeci de mii de decese în fiecare an. Cum s-a ajuns aici și ce putem face? În această prezentare, Travis Rieder povestește despre cât de grea e lupta, adesea nevăzută, a renunțării la opioide și arată cum doctorii care prescriu rapid (și exagerat) opioidele nu sunt echipați cu instrumentele necesare pentru a scoate oamenii din acest tratament.

„Câte medicamente de durere luați?"

Această întrebare simplă
mi-a schimbat viața.

Era iulie 2015,

două luni după ce aproape
mi-am pierdut piciorul

într-un grav accident de motocicletă.

Așa că iată-mă înapoi
în cabinetul ortopedului

pentru un nou consult.

M-am uitat la Sadiye, soția mea,

și am făcut niște calcule.

„Cam 115 miligrame de Oxycodone",
am răspuns.

„Poate mai mult."

Eram indiferent, pentru că dădusem
această informație multor doctori

de nenumărate ori,

dar de data asta a fost altfel.

Doctorul a devenit serios,

s-a uitat la mine și a zis:

„Travis, asta e foarte mult.

Ar trebui să te gândești
să renunți la medicație."

În două luni de prescripții
tot mai numeroase,

a fost prima dată când cineva
și-a exprimat îngrijorarea.

Într-adevăr, era prima conversație reală

despre tratamentul meu cu opioide.

Nu am primit nicio atenționare,

nicio consiliere,

niciun plan...

doar rețete peste rețete.

Ce a urmat a ajuns să descrie
toată experiența mea de traume medicale.

Mi s-a prescris un tratament
mult prea agresiv,

conform căruia mi-am împărțit
medicația în patru doze,

scăzând una pe săptămână
pe parcursul unei luni.

Rezultatul a fost că am intrat
într-un sevraj acut.

Cu alte cuvinte,

un infern.

Primele etape ale sevrajului
sunt ca un caz mai grav de gripă.

Mi-era greață,

nu aveam poftă de mâncare,

mă durea peste tot,

aveam dureri mari la piciorul accidentat,

aveam probleme cu somnul
din cauza agitației care mă cuprinsese.

La vremea aceea,

mi se părea că totul e groaznic.

Asta pentru că nu știam ce urmează.

La începutul celei de-a doua săptămâni,

a fost și mai rău.

Pe măsură ce simptomele se intensificau,

termostatul meu intern
părea că a luat-o razna.

Transpiram abundent aproape tot timpul,

însă dacă ieșeam afară
sub soarele din august,

mi se făcea pielea de găină.

Agitația care îmi crease dificultăți
de somn în prima săptămână

se transformase acum în sevraj.

Era un neastâmpăr total
care mă făcea să tremur

și mi-era imposibil să dorm.

Dar poate cel mai neplăcut era plânsul.

Mă trezeam plângând

fără un motiv anume,

fără niciun avertisment.

Se simțeau ca niște rateuri neuronale,

ca niște fiori.

Sadiye s-a îngrijorat
și l-a sunat pe doctor,

care mi-a sugerat să beau
multe lichide anti-greață.

Când a insistat și i-a spus
că nu mă simt bine deloc,

doctorul i-a spus: „Dacă e așa de rău,

să revină la doza inițială
pentru o vreme."

„Și după asta?" am întrebat.

„Încercați mai târziu", a răspuns el.

Nu, în niciun caz nu m-aș fi întors
la doza anterioară

decât dacă aș fi avut un plan solid
pentru următoarea fază de sevraj.

Așa că am rămas la planul inițial
și am mai renunțat la o doză.

La începutul celei de-a treia săptămâni,

universul meu s-a întunecat.

Nu mai mâncam,

abia dormeam

din cauza frisoanelor
care mă chinuiau toată noaptea.

Dar cea mai rea

era depresia.

Lacrimile care veneau și nu prea înainte,

acum erau din belșug.

De câteva ori pe zi
simțeam acel izvor în piept

de unde știi că vin lacrimile,

dar nu puteam să le opresc,

și erau însoţite
de disperare și deznădejde.

Ajunsesem la concluzia
că n-o sa-mi revin niciodată

nici din accident, nici din sevraj.

Sadiye l-a sunat din nou pe doctor

care a recomandat să-i contactăm
pe cei care prescriseseră medicația

la ultima spitalizare.

Ni s-a părut o idee bună,

așa că i-am contactat

și ne-am mirat că nimeni
n-a vrut să vorbească cu noi.

Recepționista ne-a spus

că echipa de tratament al durerilor
oferă serviciul de internare;

deși prescriu opioide pentru a ține
durerea sub control,

ei nu supraveghează
reducerea lor și sevrajul.

Supărați, l-am sunat înapoi pe doctor
și l-am implorat să-mi dea orice,

orice m-ar fi putut ajuta,

dar el și-a cerut scuze,

spunând că e depășit de situație.

Ne-a spus:

„Sfatul meu inițial a fost greșit,

așa că recomandarea mea este ca Travis
să se întoarcă la tratament

până găsim pe cineva mai avizat
care să-l dezvețe."

Bineînțeles că doream
să revin la tratament.

Era cumplit.

Dar știam că dacă nu treceam
prin sevrajul renunțării,

nu m-aș fi eliberat niciodată,

așa că am pornit la drum

și am eliminat ultima doză.

Când creierul meu a experimentat
cum e fără opiacee,

prima dată după luni de zile,

am crezut că mor.

M-am gândit că mor.

(Plânge)

Îmi cer scuze.

(Plânge)

Dacă nu m-ar fi omorât de tot simptomele,

m-aș fi omorât eu.

Știu că pare dramatic,

dar pentru mine, să fiu aici,
acum, după atâta timp

întreg și sănătos,

este extraordinar.

Am crezut cu toată ființa mea

pentru că nu mai speram

să mai fiu vreodată normal.

Insomnia devenise insuportabilă

și după două zile de nesomn

am petrecut o noapte întreagă
pe jos, în baia de la subsol.

Alternam între a-mi răci capul febril

pe plăcile de faianță

și încercarea violentă de a vărsa,
deși nu mâncasem deloc în ultimele zile.

Când m-a găsit Sadiye dimineață

s-a îngrozit,

așa că am sunat din nou.

Am sunat peste tot.

Am sunat la chirurgi,
doctori și generaliști,

orice găseam pe internet,

și niciunul nu m-a ajutat.

Puținii cu care am putut vorbi la telefon

ne-au sfătuit să revenim la tratament.

O clinică independentă ne-a spus
că ei prescriu opioide,

dar nu se ocupă cu reducerea
sau întreruperea lor.

Când disperarea mea
a devenit vizibilă în voce

așa cum este acum,

recepționista a respirat adânc
și mi-a spus:

„D-le Rieder, s-ar părea că aveți nevoie
de o clinică de reabilitare

sau una de metadonă."

N-aveam altă idee mai bună,
așa că i-am urmat sfatul.

Am închis și am început
să sun la acele clinici,

dar nu mi-a luat mult

să descopăr că multe dintre ele

erau axate spre cei
cu dependențe pe termen lung.

În cazul opioidelor,

nu se practică renunțarea
pacientului la ele,

ci trecerea la opioide mai sigure
și cu durată mai lungă de acțiune:

metadonă sau buprenorfine
ca tratament de întreținere.

În plus, oriunde am sunat
lista de așteptare era lungă.

Nu eram genul de pacient
pe care să-l primească.

După ce am fost refuzat
de o clinică de recuperare,

m-am declarat în sfârșit învins.

Eram dărâmat și înfrânt

și nu mai puteam.

Așa că i-am spus lui Sadiye
că revin la pastile.

Voi începe cu cea mai mică doză posibilă,

și voi lua doar atât cât am nevoie

să scap de cele mai rele
efecte ale sevrajului.

În seara aceea m-a ajutat să urc scările

și pentru prima oară în ultimele săptămâni
am reușit să dorm.

Am luat sticluța portocalie cu pastile,

am pus-o pe noptieră

și nu am atins-o.

Am adormit,

am dormit toată noaptea

și când m-am trezit

simptomele cele mai crunte se potoliseră.

Reușisem.

(Aplauze)

Mulțumesc, exact așa am reacționat și eu.

(Râsete)

Deci...

Îmi cer scuze, trebuie să mă adun puțin.

Cred că povestea asta e importantă.

Nu pentru că sunt eu deosebit.

Povestea asta e importantă
tocmai pentru că nu sunt special;

pentru că nimic din ce mi s-a întâmplat
n-a fost neobișnuit.

Dependența mea de opioide
a fost previzibilă

dacă ne gândim la cantitatea prescrisă

și durata pentru care a fost prescrisă.

Dependența e reacția normală a creierului
la un mediu bogat în opioide,

așa că aveam toate motivele
să credem că de la început

aveam nevoie de un plan de supraveghere
bine pus la punct,

dar sistemul nostru de sănătate
se pare că nu a decis

cine este responsabil
pentru pacienți ca mine.

Cei care mi-au prescris tratamentul
m-au văzut ca un pacient complicat

cu nevoie de îngrijire specială

cu pastile de durere.

Doctorii au înțeles că treaba lor
e să țină durerea sub control

și, când n-am mai putut
renunța la medicamente

m-au catalogat ca dependent.

Dar medicina de dependență
e ultrasolicitată

și e concentrată pe cei care suferă
de dependențe pe termen lung.

Pe scurt, mi-a fost prescris un medicament
cu administrare pe termen lung,

nu mi-a fost acordată
această administrare

și nici măcar nu era clar
cine era responsabil.

E calea sigură către dezastru

și ar fi interesant să vorbim
despre fiecare,

probabil în alt TED Talk,

dar eșecul de reducere a opioidelor
este o preocupare reală

în America de azi

pentru că suntem în mijlocul unei epidemii

în care 33.000 de oameni au murit
în 2015 din cauza supradozelor.

Aproape jumătate din aceste decese
au avut la bază prescripții de opioide.

Lumea medicală a început
să ia atitudine la această criză,

dar multe din reacții au fost
doar să prescrie mai puține pastile

și bineînțeles, și asta e important.

De exemplu, acum strângem dovezi

că doctorii americani
prescriu adesea tratament

chiar și atunci când nu e necesar

în cazul opioidelor.

Și chiar și când sunt necesare,

adesea prescriu mai mult decât e nevoie.

Așa se explică de ce America,

în ciuda faptului că reprezintă
doar 5% din populația lumii,

consumă aproape 70% din totalul
mondial de opioide.

Dacă ne concentrăm
doar pe rata de prescripții,

riscăm să trecem cu vederea
două aspecte importante.

Primul este că opioidele sunt

și vor continua să fie
tratamente importante pentru durere.

Ca cineva care a avut dureri crunte
și de lungă durată,

vă garantez că aceste medicamente
pot face viața mai frumoasă.

Și al doilea,

putem continua lupta
oferind în mod rațional opioide

celor care chiar au nevoie de ele,

cerând doctorilor să administreze
în mod corespunzător aceste pastile.

De exemplu,

să revenim la tratamentul meu.

E normal să ne așteptăm

ca orice medic care prescrie opioide
să știe că e extrem de agresiv?

Ei bine, după ce povestea mea a apărut
într-un jurnal academic,

Centrul de Control al Bolilor mi-a trimis
o broșură despre reducerea opioidelor.

Un document de 4 pagini,

cea mai mare parte poze.

În el, medicii sunt învățați cum să reducă
opioidele în cazuri ușoare

și una dintre recomandările lor este

să nu se înceapă niciodată cu o reducere
mai mare de 10% pe săptămână.

Dacă doctorul meu ar fi urmat acest plan,

reducerea medicației ar fi durat
câteva luni în loc de săptămâni.

Sunt sigur că ar fi fost mai ușor.

Poate că ar fi fost greu,

dar nu atât de cumplit.

Iar aceasta e genul de informație

pe care cel care prescrie pastilele
ar trebui să o aibă.

În încheiere,

trebuie să spun că
administrarea corectă a opioidelor

nu va rezolva singură criza.

Problema Americii este mult mai mare,

dar când un tratament e responsabil
pentru zeci de mii de decese pe an,

administrarea lui în mod nechibzuit
este de neiertat.

Sprijinirea pacienților
în reducerea opioidelor

care le-au fost prescrise

poate nu e o soluție completă
la problema noastră,

dar este cu siguranță un progres.

Mulțumesc.

(Aplauze)