Rasismul are un preț pentru noi toți

Rasismul afectează economia, și nu doar în moduri care dăunează oamenilor de culoare, spune expertul în politici publice Heather C. McGhee. Din cercetările și călătoriile sale în SUA, McGhee ne împărtășește o perspectivă surprinzătoare asupra modului în care rasismul alimentează crearea unor politici dăunătoare și scade potențialul economic - și oferă un nou mod de gândire asupra a ceea ce putem face pentru a crea o națiune mai prosperă pentru toți. „Destinele noastre sunt legate”, spune ea. „Ne costă atât de mult să rămânem divizați.”

Sunt o persoană obsedată
de politicile publice.

Cercetez date care indică probleme
în economia americană,

probleme precum creșterea
datoriilor per gospodărie,

scăderea salariilor și bonusurilor,

deficiențele în veniturile publice.

Încerc să identific soluții

pentru a face economia mai prosperă
pentru mai mulți oameni.

Mă interesează politica fiscală

și investițiile în infrastructură,

și sunt foarte încântată

de un sistem legislativ
foarte bine gândit.

(Râsete)

Acestea sunt subiectele
despre care vorbeam

la o televiziune publică, în direct,
în august 2016.

Eram cam la jumătatea programului

când a sunat un bărbat,

s-a prezentat ca fiind Gary
din Carolina de Nord

și a spus:

„Sunt un bărbat alb și am prejudecăți.”

El a continuat apoi să-și detalieze
prejudecățile,

vorbind despre bărbați de culoare
și bande,

droguri și infracțiuni.

Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată.

A spus: „Dar vreau să mă schimb.

Și vreau să știu ce pot face
pentru a deveni un american mai bun.”

Amintiți-vă, cariera mea e
despre politica economică,

transpusă în dolari și cenți,

și nu despre gânduri
și sentimente personale.

Dar când am deschis gura să-i răspund
acestui om în direct,

au ieșit cele mai surprinzătoare cuvinte.

Am spus:

„Mulțumesc!”

I-am mulțumit pentru că și-a recunoscut
prejudecățile,

pentru că își dorea schimbarea
și pentru că știa

că asta l-ar face un american mai bun.

Dialogul nostru a ajuns viral.

A avut peste 8 milioane de vizualizări

și a provocat multe comentarii
pe rețelele sociale

și la știri.

Cred că oamenii au fost surprinși

că o femeie de culoare a arătat compasiune

pentru prejudecățile unui bărbat alb,

au fost surprinși că un bărbat alb
și-a recunoscut prejudecățile

la televiziunea națională.

La puțin timp după dialogul nostru,

ne-am întâlnit.

Mi-a spus că mi-a urmat sfatul,

că a simțit ca și cum cuvintele mele
au șters o fereastră prăfuită

și au lăsat lumina să pătrundă.

De-a lungul anilor, am devenit prieteni.

Gary v-ar putea spune
că l-am învățat multe

despre rasismul sistemic din America
și despre politicile publice.

Dar și eu am învățat multe de la Gary.

Și cea mai importantă lecție pentru mine

a fost aceea că prejudecățile lui
îl făcuseră să sufere.

Frică, anxietate, izolare.

M-a făcut să regândesc

multe dintre problemele economice
pe care mă concentrasem

în cariera mea.

M-am întrebat:

e posibil ca rasismul societății noastre

să afecteze la fel de mult oamenii

care profită de privilegiile acestuia?

Ghidată de această întrebare,

mi-am petrecut ultimii ani
călătorind prin țară,

cercetând și scriind o carte.

Concluzia mea?

Rasismul conduce la o elaborare
proastă a politicilor.

Ne afectează economia.

Și nu doar prin dezavantajarea
persoanelor de culoare.

Se pare că nu doar unii pierd
și ceilalți câștigă.

Rasismul e rău și pentru oamenii albi.

De exemplu,

subfinanțarea serviciilor publice,

lucruri de care avem toți nevoie
și pe care le împărțim:

școli, drumuri, poduri.

Infrastructura noastră a primit nota 4

de la Societatea americană
a inginerilor civili,

și investim mai puțin pe cap de locuitor

decât aproape toate celelalte
state dezvoltate.

Dar nu a fost întotdeauna așa.

Am călătorit în Montgomery, Alabama,

și acolo am văzut cum rasismul
poate distruge serviciile publice,

iar voința publică susține acest lucru.

În anii '30 -'40,

America a creat la nivel național
un boom de servicii publice

finanțat din taxe,

care în Montgomery, Alabama,
includea piscina din Oak Park,

una dintre cele mai mari din acea zonă.

Pe atunci oamenii nu aveau
aer condiționat

și își petreceau zilele călduroase de vară

între stat la soare și în apă,

răcorindu-se apoi la umbra copacilor
din apropiere.

Era locul de întâlnire al orașului.

Cu excepția piscinei din Oak Park,

care deși a fost finanțată
de toți cetățenii din Montgomery,

era doar pentru albi.

Când o instanță federală în cele din urmă
a considerat măsura neconstituțională,

reacția consiliului municipal
a fost rapidă.

Începând cu 1 ianuarie 1959,

au decis că vor drena piscina publică,

decât să lase și familiile de culoare
să înoate.

Această distrugere a bunurilor publice

s-a repetat în toată țara,

nu doar în orașele din sud.

Orașele și-au închis parcurile publice,
piscinele și școlile,

ca răspuns la ordinele de desegregare,

pe tot parcursul anilor '60.

În Montgomery, au închis
întregul departament de parcuri

timp de un deceniu.

Au închis centrele de agrement,

au vândut chiar și animalele
din grădina zoologică.

Astăzi, vă puteți plimba prin Oak Park,
cum am făcut-o și eu,

dar foarte puțini oameni o fac.

Nu au mai reconstruit piscina.

Rasismul are un cost pentru toată lumea.

Îmi amintesc că am avut același gând
pe 15 septembrie 2008,

când am aflat știrea
că Lehman Brothers se prăbușea.

Lehman era,

la fel ca alte firme financiare care
s-au prăbușit în zilele următoare,

creată prin supraexpunere
la un instrument financiar toxic

bazat pe ceva ce era simplu și sigur:

un împrumut pentru locuințe
pe 30 de ani cu rată fixă.

Dar ipotecile din centrul
și de la rădăcinile crizei financiare

aveau condiții noi ciudate.

Au fost dezvoltate și promovate
agresiv ani de zile

în comunitățile de culoare
de clasa mijlocie,

cum e cea pe care am vizitat-o când
am întâlnit un proprietar pe nume Glenn.

Glenn deținea o casă

pe o stradă umbroasă în cartierul
Mount Pleasant din Cleveland

de peste un deceniu.

Dar când l-am întâlnit eu,
era pe punctul de a o pierde.

Ca aproape toți vecinii săi,

primise o vizită

de la un broker care îi promitea
să-i refinanțeze ipoteca.

Dar brokerul nu i-a spus
că aceasta era un nou tip de ipotecă.

O ipotecă cu dobândă mărită

și o plată crescută

și o penalizare de plată anticipată
dacă încerca să renunțe.

Percepția comună greșită,

atunci dar și astăzi,

e că oamenii ca Glenn cumpărau
proprietăți pe care nu și le permiteau.

Că erau debitori ce își asumau riscuri.

Am văzut cum acest stereotip
a îngreunat ca factorii de decizie

să vadă criza așa cum era,

atunci când aveam încă timp să o oprim.

Dar asta a fost tot.

Un stereotip.

Majoritatea creditelor
ipotecare refinanțate

au fost făcute de oameni de încredere,

precum Glen.

Afro-americanii și hispanicii au fost
de trei ori mai susceptibili decât albii,

chiar dacă erau de bună-credință,

să li se vândă
aceste împrumuturi periculoase.

Problema nu era debitorul,

problema era împrumutul.

După criza economică,

majoritatea creditorilor mari ai națiunii,
de la Wells Fargo la Countrywide,

au continuat să fie amendați
pentru discriminare rasială.

Dar această realizare a venit prea târziu.

Aceste împrumuturi, foarte profitabile
pentru creditori,

dar proiectate în defavoarea debitorilor,

s-au răspândit dincolo de limitele

cartierelor de culoare,
precum cel al lui Glen,

în piața ipotecară, mai mare, a albilor.

Toate marile firme de pe Wall Street
au pariat pe aceste împrumuturi.

La apogeul lor,

unul din cinci credite ipotecare
din țară era de acest tip

și criza

pe care eu și colegii mei
am prevăzut-o...

ne-a costat pe toți.

19 trilioane de dolari pierduți.

Pensii, capitaluri proprii, economii.

8 milioane de locuri de muncă au dispărut.

Procentajul cetăţenilor care deţin
propria locuinţă nu și-a mai revenit niciodată.

Anii pierduți, în care îi susțineam
pe proprietarii precum Glen,

m-au convins

că nu am fi avut o criză financiară
dacă n-ar fi existat rasismul.

În 2017, am călătorit în Mississippi,

unde niște muncitori de la o fabrică auto
încercau să se organizez într-un sindicat.

Beneficiile pentru care se luptau:

salariu mai mare, o mai bună acoperire
a asistenței medicale,

o pensie reală,

ar fi ajutat pe toată lumea de la fabrică.

Dar cu fiecare persoană cu care am vorbit:

alb, negru, pro sau contra sindicat,

rasa continua să fie o problemă.

Un bărbat alb pe nume Joey
a spus-o astfel.

El a spus:

„Muncitorii albi cred că nu votez da
dacă negrii votează da.

Dacă cei de culoare sunt pentru asta,
eu sunt împotrivă."

Un bărbat alb pe nume Chip mi-a spus:

„Ideea e că dacă protejezi
persoanele de culoare,

îi dezavantajezi pe albi.”

E ca și cum lumea e un joc cu sumă zero.

Votul sindical a eșuat.

Salariile la uzină încă sunt mai mici
decât ale colegilor lor din sindicate,

iar oamenii de acolo încă se îngrijorează
din cauza asigurării lor de sănătate.

Știți, poate este tentant

să ne concentrăm asupra prejudecăților

bărbaților și muncitorilor
pe care i-am ascultat în Mississippi.

Dar mă interesează mai mult
să trag la răspundere

persoanele care se folosesc
de idei rasiste pentru propriul profit,

decât cei care sunt suficient
de disperați pentru a le crede.

Călătoriile mele m-au dus și în locuri

unde am văzut, totuși,
că nu trebuie să fie așa.

M-am dus în Maine,
statul cu cei mai mulți albi,

cel mai îmbătrânit stat,

unde, în fiecare an sunt
mai multe morți decât nașteri,

și am vizitat un orășel
aproape pustiu, Lewiston,

care e adus la viață de oameni noi,

în mare parte africani, musulmani,

imigranți și refugiați.

Acolo am întâlnit o femeie pe nume Cecile,

ai cărei părinți făcuseră parte
din ultimul val de oameni noi

care veniseră în Lewiston.

Erau muncitori franco-canadieni
veniți la începutul secolului XX.

Cecile e pensionată,
dar își găsise un nou scop în viață:

organiza refugiații congolezi

să se alăture pensionarilor albi
la Franco Heritage Center.

(Râsete)

Acești bărbați și femei din Congo

îi ajutau pe pensionari
amintindu-le limba franceză

pe care nu o mai vorbiseră din copilărie.

Împreună, aceste două comunități
s-au ajutat reciproc să se simtă ca acasă.

Știți discursurile politice

cum că nou-veniții sunt o cheltuială
pentru oraș,

însă un institut de cercetări a descoperit
că comunitatea de refugiați de acolo

a generat 40 de milioane de dolari
din impozitele fiscale

și 130 milioane din venituri.

Am vorbit cu primarul orașului,

care se lăuda cu faptul că în Lewiston
se construia o nouă școală,

în timp ce toate celelalte orașe din Maine

le închideau.

Ne costă foarte mult să rămânem divizați.

Această gândire limitată,

că ce e bine pentru un grup trebuie
să fie în detrimentul celuilalt,

e cea care ne-a adus în acest necaz.

Cred că este timpul să respingem
acest vechi model

și să înțelegem că destinele noastre
sunt unite.

Un prejudiciu adus unuia
e un prejudiciu adus tuturor.

Putem alege.

Națiunea noastră a fost creată
pe credința ierarhiei valorilor umane.

Dar suntem pe cale să fim o țară
fără majoritate rasială.

Deci putem continua să ne prefacem
că nu suntem toți în aceeași echipă.

Putem continua să ne sabotăm succesul

și să ne lovim propriii jucători.

Sau putem permite ca apropierea
acestor diferențe

să ne dezvăluie umanitatea noastră comună.

Și putem, în sfârșit, investi
în cel mai mare avantaj al nostru:

oamenii noștri.

Toți oamenii noștri.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)