Ce am învățat, fiind copil în închisoare

Ca adolescent, Ismael Nazario a fost trimis la închisoarea Rikers Island din New York, unde a petrecut 300 de zile în izolare - toate înainte de a fi condamnat pentru vreo infracțiune. Acum, ca susținător al reformării închisorilor, el lucrează pentru a schimba cultura din închisori, unde tinerii sunt frecvent supuși la violență dincolo de imaginație. Nazario spune povestea lui înfiorătoare și sugerează modalități de a ajuta, nu de a răni, adolescenții din închisori.

Trebuie să schimbăm cultura închisorilor,

în special pentru deținuții tineri.

New York e unul din cele
două state din SUA

care îi arestează și condamnă
pe cei de 16, 17 ani ca adulți.

Cultura violenței îi ia pe acești tineri
și îi pune într-un mediu ostil,

iar gardienii nu se impun.

Acești tineri nu prea au opţiuni

în a-şi dezvolta talentele
pentru a se reabilita.

Până vârsta de responsabilitate penală
va fi la 18 ani,

trebuie să ne străduim
să schimbăm viețile acestor tineri.

Știu din experiență.

Înainte să împlinesc 18 ani,
am stat cam 400 de zile pe Rikers Island,

ba mai mult, am petrecut
aproape 300 de zile în izolare,

și dați-mi voie să vă spun:

să strigi toată ziua la ușa celulei

sau să strigi pe fereastră,
devine obositor.

Din moment ce nu prea
ai ce face înăuntru,

începi să mergi înainte
și înapoi în celulă,

începi să vorbești singur,

gândurile ți-o iau razna,

iar apoi gândurile devin
cel mai mare dușman al tău.

Închisorile ar trebui
să reabiliteze o persoană,

nu să o determine
să devină mai furioasă,

mai frustrată și să
se simtă fără speranță.

Din moment ce nu există un
plan pentru a-i ajuta pe acești tineri,

se întorc fără nimic în societate.

Și nimic nu îi împiedică să recidiveze.

Dar totul începe cu gardienii.

E foarte ușor pentru unii
să-i considere băieții buni

iar pe deținuți, ca fiind băieții răi,

sau invers pentru alții.

Dar e mai mult de atât.

Acești gardieni sunt oameni obișnuiți.
Provin din aceleași cartiere ca deținuții.

Sunt doar oameni normali.

Nu sunt roboți și n-au nimic special.

Fac ce fac și ceilalți oameni.

Gardienii bărbați vor
să flirteze cu femeile gardieni.

Joacă jocuri specifice liceenilor
discută politică.

Iar femeile gardieni bârfesc între ele.

Am petrecut mult timp cu mulţi gardieni,

dar să vă spun despre unul special,
pe nume Monroe.

Într-o zi m-a tras între ușile A și B

ce separă părțile de nord și sud
în unitatea noastră de cazare.

M-a tras acolo pentru că
avusesem o altercație fizică

cu un alt tânăr din unitate.

Pe etaj lucra și o femeie ofițer
și i s-a părut lui că îi încălcasem tura.

Așa că m-a lovit în piept.
Lovitura lui m-a cam năucit.

Nu eram impulsiv. N-am reacționat imediat,
pentru că știam că aceea era casa lor.

Nu puteam să câștig.

Tot ce trebuia să facă era să apese pe
un buton și ar fi venit întăririle

Așa că doar m-am uitat în ochii lui

și cred că a văzut furia și
frustrarea arzând,

și mi-a spus,

„Ochii tăi îți vor aduce multe necazuri,
pentru că pare că vrei să te lupți.”

Așa că a început să-și dea jos centura,
apoi tricoul si insigna și a spus:

„Ne-am putea lupta.”

L-am întrebat: „O să-ți ții gura?”

Adică, în argoul din Rikers Island,
că n-o să spună şi n-o să raporteze.

„Da, o să-mi țin gura, tu?”
Nici nu i-am răspuns.

Doar l-am pocnit în față
și am început imediat să ne batem.

Spre finalul luptei, m-a izbit de perete,

și în timp ce ne răfuiam,
m-a întrebat „Ți-a ajuns?”

ca și cum el mă făcuse,

dar în sinea mea
știam că eu îl făcusem,

așa că am răspuns foarte impertinent
„Mie mi-a ajuns, dar ție?”

„Da, mi-a ajuns, mi-a ajuns.”

Ne-am dat drumul, am dat noroc,
am obținut respectul lui,

mi-a dat o țigară și m-a lăsat să plec.

Credeți-mă, puteți da peste gardieni
care s-ar lupta cu tine 1 la 1.

Ei au impresia că știu cum e
și gândesc că vin la nivelul tău.

Pentru că dacă așa îți rezolvi disputele,
putem face așa, atunci.

Eu plec ca un bărbat,
tu pleci ca un bărbat și gata.

Unii gardieni simt
că fac pușcărie cu tine.

De-aia au această mentalitate
și atitudine și aplică aceste concepte.

În unele cazuri, nu ne mai
diferențiem de gardieni.

Totuși, instituțiile ar trebui
să ofere acestor gardieni

cursuri despre cum să se
comporte cu adolescenţii,

și cursuri despre cum să se comporte
cu cei cu probleme psihice.

Ei au un rol important în viaţa tinerilor
în zilele până când li se dă verdictul.

De ce să nu le fie mentori
tinerilor cât timp sunt acolo?

De ce să nu le ofere metode
despre cum să facă o schimbare,

ca atunci când revin în societate,
să facă ceva pozitiv?

Al doilea lucru important pentru a-i ajuta
pe tineri sunt programe mai bune.

Când am fost pe Rikers Island,
cel mai rău lucru era izolarea.

Izolarea a fost gândită să facă persoana
să cedeze mental, fizic și emoțional.

Pentru asta a fost inventată.

Procurorul general al SUA
a făcut public un raport

în care spunea că
izolarea se va interzice

în închisorile din statul
New York, pentru tineri.

Un lucru care m-a ajutat în timpul
izolării a fost cititul.

Am încercat să mă educ cât
de mult am putut.

Am citit tot ce am putut găsi.

Și, pe lângă asta, am scris
versuri și povești scurte.

Unele programe de pe urma
cărora pot beneficia acești tineri

sunt programele de terapie prin artă

pentru cei cărora le place
să deseneze și au talent,

dar ce vor face cei cu înclinații
spre muzică?

Ce spuneți de un program de
muzică din care chiar să învețe

cum să scrie și să compună muzică?

Doar un gând.

Când adolescenții vin la Rikers Island,
sunt cazaţi în clădirea C74, RNDC.

E poreclită „școala gladiatorilor”,

pentru că atunci când un tânăr
vine de pe stradă, crezând că e un dur,

e înconjurat de alți tineri din toate
cele 5 cartiere, și toți cred că sunt duri.

Așa că acum avem niște tineri
domni care își dau ghionturi

și simt nevoia să arate
că „Sunt la fel de tare ca tine”,

sau „Sunt mai tare
decât tine și tine și tine.”

Dar hai să fim sinceri:

acest obicei e foarte periculos
și dăunător tinerilor noștri.

Trebuie să ajutăm instituțiile
și apoi tinerii să înțeleagă

că nu trebuie să ducă același tip de viață

pe care au dus-o pe stradă,
că pot face o schimbare.

E trist să vă spun,
că atunci când eram în închisoare,

auzeam tipi vorbind despre
ce vor face când vor ieși din închisoare,

ce tipuri de infracțiuni vor comite
când vor ajunge înapoi pe stradă.

Conversațiile sunau cam așa:

„Când mă întorc pe stradă, fratele meu
are o rețea pentru asta, asta și asta.”

sau, „Omul meu știe pe cineva cu prețuri
mici. Să facem schimb de informaţii

şi când ajungem în oraș dăm lovitura.”

Auzeam aceste conversații şi mă gândeam,

„Oamenii aștia chiar vor să se întoarcă
pe străzi și să continue infracțiunile.”

Am găsit și un nume pentru asta:
„schema de revenire rapidă în închisoare”

pentru că, sincer, cât va dura?
Poți ieși la pensie după asta?

O pensie micuță? De stat? Privată?
Primești asigurare medicală? Dentară?

(Râsete)

Dar vă voi spune asta:

în închisoare am dat de unii dintre cei
mai inteligenți, ingenioși și talentați oameni

pe care i-am întâlnit vreodată.

Unii transformau o pungă de chipsuri
și în cea mai frumoasă ramă foto.

Unii făceau din săpunul primit gratis
sculpturi care l-ar face pe Michelangelo

să pară un copil de grădiniţă.

La 21 de ani, eram într-o
închisoare de maximă securitate

numită Elmira Correctional Facility.

Abia ieșisem din sala de forță
și am văzut un bătrân pe care-l știam,

stând în mijlocul curții
şi uitându-se la cer.

Acest bătrân servea o sentință
între 33 de ani și pe viață

din care făcuse deja 20 de ani.

Așa că m-am dus la el și i-am zis
„O.G., ce se întamplă omule, ești bine?”

S-a uitat la mine și mi-a spus
„Da, tinere, sunt bine.”

„Dar de ce te uiți la cer, omule?
Ce e așa fascinant acolo sus?”

Mi-a spus
„Uită-te în sus și spune-mi tu ce vezi.”

„Nori.”
(Râsete)

„În regulă, ce altceva mai vezi?”

Atunci trecea un avion.
„Văd un avion.”, am zis.

„Exact. Şi ce e-n el?”
„Oameni.”, am răspuns.

„Exact. Acum, încotro se îndreaptă?”
„Nu știu. Tu știi? Spune-mi dacă ştii.

şi pe urmă dă-mi şi nişte numere la Loto.”

„Pierzi imaginea de ansamblu, tinere.

Acel avion cu acei oameni merge undeva,
pe când noi suntem blocați aici.

Asta e imaginea de ansamblu:
Avionul cu oamenii ăia merg undeva,

sunt viața care trece pe lângă noi,
cât noi stăm între ziduri, închiși.”

Din ziua aceea, mintea mi s-a luminat
şi am ştiut că trebuie să fac o schimbare.

În copilărie am fost
un puști bun și deștept.

Unii ar spune că eram puțin
prea deștept pentru binele meu.

Visam să ajung arhitect sau arheolog.

Acum, lucrez la Fortune Society
care e un program de reintegrare,

și lucrez cu cei, supraveghez pe cei
cu risc mare de recidivă.

Îi pun la curent cu serviciile
de care au nevoie

după ce sunt eliberați
din închisoare,

ca să poată avea o tranziție
ușoară înapoi în societate.

Dacă aș putea să mă întâlnesc
cu mine la 15 ani,

aș sta jos și aș încerca să
vorbesc cu el, să îl educ

și i-aș spune
„Ascultă, acesta sunt eu. Sunt tu.

Aceștia suntem noi.
Suntem unul și același.

Orice ai încerca să faci, știu deja
pentru că am făcut-o înaintea ta,

și l-aș încuraja să nu stea
cu persoanele x, y și z.

I-aș spune să nu fie in locurile acelea.

I-aș spune să rămână în școală,
pentru că acolo trebuie să fie,

pentru că asta te va duce undeva în viață.

Acesta ar fi mesajul de transmis
către tinerii noștri.

Nu ar trebui să-i tratăm ca pe
adulți și să-i supunem la violență

de care le e aproape imposibil să scape.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)